Binele si Raul in viziunea lui Plotin; principii intre "cele-ce-sunt" si „cele-ce-nu-sunt“

Dialogul Parmenide  – „cea mai desăvârşită capodoperă a dialecticii platoniciene“, cum o considera Hegel – se încheie prin celebra formulă: „Dacă Unul nu este, nimic nu este“. Unitatea rămâne, în consecinţă, condiţia multiplului, deoarece, în absenţa unităţii, nu ar mai fi nimic de multiplicat. 

Pentru Plotin – problema existenţei şi a originii răului ridică o dificultate considerabilă deopotrivă morală, logică şi ontologică: admiţându-se că Dumnezeu, Binele absolut sau Unul creează totul, Binele devine cauza, fie şi ultimă, a Răului radical şi, invers, Răul devine efectul ultim al Binelui. Prin urmare, Binele nu va mai fi complet bun, deoarece creează Răul, iar Răul – identifcat de Plotin cu Materia – nu va mai fi complet rău, deoarece are o participare la Bine. 

Materia, la el, e privaţiunea totală de orice Formă, inclusiv de corporalitate, de întindere; ea este, deci, non-Formă.  Materia este descrisă ca „indeterminare“,lipsită de orice unitate si stabilitate, în afară de aceea, minimală, de a rămâne ceea ce este.Plotin o numeste si „ Fiinţă a Răului , dacă poate exista o Fiinţă a Răului“.De asemenea, deşi nu este inexistenţă totală, Materia se află, totuşi, printre „cele-ce-nu-sunt“, e „o specie a ceea-ce-nu-este“, sau e „altceva decât ceea-ce-este“, scrie Plotin.

non-Fiinţa  e contrariul  Fiinţei  , iar naturii Binelui îi sunt contrarii natura şi principiul Răului.

Căci principii sunt ambele: o natură a celor rele, o alta a celor bune .

Din logica lui Plotin- derivarea Raului din Bine si necesitatea sa / paradoxul provenienţei multiplicităţii din Unu

Materia sau Răul reprezintă ultimul  termen al procesiei, adică al derivării ipostazelor una din cealaltă si care îşi are sursa în Unu sau Bine.

Convingerea lui Plotin releva ca:

De vreme ce nu există numai Binele, este necesar ca prin derivare  de la El, sau dacă se vrea, prin continua coborâre, diminuare şi îndepărtare[de El], să existe termenul ultim, după care nu mai poate apărea nimic; acesta este Răul . Prin necesitate există un termen posterior Binelui; în consecinţă, există şi ultimul termen [al seriei].Acesta e Materia care nu mai posedă nimic din Bine. 

 Iată necesitatea Răului.

După logica lui Plotin, Unul nu gândeşte, find dincolo de gândire ;pentru el, Intelectul este Fiinţa, Esenţa,Forma, Viaţa. Unul ar trebui să aibă mai multă Fiinţă, Esenţă, etc. decât Intelectul. Cu toate astea, el este, în fapt, „dincolo de Fiinţă, Esenţă, Formă, Viaţă, etc.“. Pe de altă parte, Unul conţine mai multă unitate decât Intelectul, care seamănă cu el - Binele sau Unul-  , fără a fi Binele, find doar “ forma Binelui “

Plotin enunţă destul de des şi în diferite moduri teza că efectul are mai multe proprietăţi decât cauza. Una dintre formulările cele mai clare ale acesteia o întîlnim în: „Răspund că nu este necesar ca cineva să aibă lucrul pe care îl dă, ci trebuie în asemenea cazuri să-l considerăm pe dăruitor superior, iar pe cel dăruit – inferior dăruitorului. În acest fel este generarea în “cele-ce-sunt”. “ Apoi, explică: „Dacă, deci, există viaţă în acesta [Intelect], dăruitorul a dat, desigur, viaţa, dar el este mai frumos şi mai vrednic decât viaţa. Avea,aşadar, [Intelectul] viaţă şi nu avea nevoie de cineva variat care să i-o dea. Iar viaţa era o urmă a Aceluia, nu era însă [ viaţa]Aceluia“

Pentru a explica paradoxul provenienţei multiplicităţii din Unu, el spune:

În ce fel a dat Unul lucrurile pe care nu le are? Dar dacă le-ar fi avut, nu ar fi fost simplu. Însă, dacă nu le are, în ce fel provine multiplicitatea din el? [...] trebuie răspuns că ceea ce provine din Acela, nu va f identic cu Acela. Dar, dacă produsul nu e nici identic, nici mai bun decât el [...] trebuie să-i fe inferior. Dar cine este inferior Unului? Cel care nu e Unul; deci multiplul.

Prin urmare, dacă nu e necesar ca cel care dă să aibă ceea ce dă, e posibil să dea   ceea ce nu are. Aici „a da“ înseamnă „a cauza“, a „produce“.Unul (Binele) poate produce gândirea, viaţa, finţa, multiplicitatea, deşi el nu le are, ci e superior acestora. Altfel spus, cauza poate produce ceea ce ea nu este, pentru că, fiind superioară efectului, ea este şi mai simplă decât acesta.Or, în virtutea raţionamentului, e posibil ca Binele să producă în ultimă instanţă Răul şi, în acelaşi timp, el să nu fie rău, dacă, în calitate de cauză superioară, el poate da ceea ce nu are  şi nu este.

In virtutea  coerenţei sistemului lui Plotin se poate explica paradoxul Răului şi transcendenţa Unului –Binele. Aşadar, dacă Răul poate  fi creat de Bine, fără ca acesta de pe urmă să devină rău, va fi necesar să existe Răul. „Prin necesitate însă există un termen posterior Binelui; în consecinţă, există şi ultimul termen [al seriei]“. Acest termen e ultim , findcă el nu mai deţine nici u fel de asemănare

cu primul termen,  find alteritatea absolută şi lipsa absolută de unitate.

E imposibil să mai existe un alt termen după el, deoarece acesta, find încă şi mai departe de Unu, ar trebui să fe încă şi mai puţin unifcat decât termenul precedent, despre care însă s-a acceptat că e caracterizat prin lipsa absolută de unitate. Dacă există cu necesitate un termen posterior Binelui – altminteri nu ar exista decât Unul – trebuie să existe şi ultimul termen al seriei. Răul sau Materia sunt, aşadar, posibile, iar apoi, dat find că mai există şi altceva în afară de Unul, ele sunt şi necesare.

Din cele presentate, se pare ca Logica lui Plotin se sustine destul de mult.

Materia sau Răul formează „ultimul termen“ al procesiei începute cu Unul, ultimul  termen care e inevitabil să existe, odată ce există un prim succesor al Unului. 

Autosacrificiul regenerator III – cultul sacrificial al calului ashvamedha

Tot de Prajapati se leaga întruparea într-un anumit cal; astfel se instituie sacrificiul calului ashvamedha prin al carui act sacrificial se degajează căldura necesară reînnoirii ciclice a anului.

 Translând totul la nivelul uman al experientei sapientiale, modelul ashvamedhei sugerează că doar înteleptul capabil de moartea sinelui său propriu prin dilatarea sufletului către Absolutul Brahman se va putea împlini cu adevărat; „El [Bărbatul cosmic primordial,Prajapati] se uita jur împrejur si nu zări pe nimeni în afară de sine. Si înainte de orice el rosti: «Eu sunt. ». Astfel apăru pronumele «Eu». [...] El fu cuprins de frică. De aceea, celui singuratic îi este frică." E adevărat, Prajapati îsi risipi curând teama, descoperind că, singur fiind, nu are de cine să îi fie frică (sentimentul angoasei fiind o stare de relatie, întretinută din afara fiintei), însă frica primordială va avea reverberatii sapientiale logice, întrucât eul - acesta e sensul descumpănirii lui Prajapati - poate fi cuprins de angoasă doar atunci când se simte înstrăinat de Absolut. Textul e fără echivoc în această privintă, stipulând un dualism între Atman (partea nemuritoare a energiei cosmice care sălăsluieste în om) si Purusha (om); sugestia, de fapt, este că din momentele de început ale lumii, Purusha este epifania terestră a lui Atman, învelisul său de pământ: „La început [toate] acestea nu erau decât Atman în chip de purusha."

Seria autosacrificială a lui Prajapati continuă cu dizolvarea crizei provocate de singurătate în androginism: simtindu-se singur, „necunoscând bucuria", Prajapati doreste o a doua fiintă alături de el, si se împarte pe sine „în două jumătăti", devenind „aidoma bărbatului si femeii, uniti în îmbrătisare."

Autosacrificiul regenerator II- povestea omului primordial purusha

La povestea omului primordial purusha ajungem prin intermediul unui celebru mit al autosacrificiului cosmogonic, pe care îl găsim în Brihadaranyaka Upanishad. Mitul relatează sacrificiul de sine al Demiurgului Primordial Prajapati, născut într-o vreme când în lume nu era nimic, decât moarte si foamete, „căci foametea este moarte." Ivit din moarte, Prajapati afirmă primul său act, acela de a dori, ceea ce ne trimite spre celebrul imn cosmogonic din Rig Veda, care prezintă, la începuturile lumii, o apă nesfârsită, întunecată, nediferentiată, undele căreia legănau Unul germinativ respirând „fără suflare". Incălzindu-se, Unul se desprinse din mediul acvatic, zămislind prin extensie Dorinta de viată (proprie tuturor lucrurilor si fiintelor) si Gândirea. In mitul cosmogonic din Brihadaranyaka Upanishad, demiurgul Prajapati doreste întruparea, care ia nastere prin forta ratiunii, după care se naste apa si din apă ulterior pământul; în acest moment, puterile îl părăsesc pe Demiurg, el intră în autocombustie si -în acest fel primul autosacrificiu originar dă nastere focului, definind un traseu initiatic de la pământ si apă la incandescenta ignică, pe care îl găsim si în tehnicile Yoga .

Autosacrificiul regenerator I - Trezirea lui Vishnu

Revenind la hinduism, sacrificiul brahmanic preamărit în Bhagavad- Gita explică, retroactiv, motivul pentru care cosmogonia arhaică, vedică se dezvolta în jurul unui autosacrificiu, al omului primordial Purusha. Cosmogonia hindusă este guvernată de ideea de (auto) sacrificiu; nu există, de altfel, cuvânt mai important în toată logica sapientială hindusă. Zeii (Deva) câstigă suprematia asupra Asurilor (si implicit a lumii) în momentul când ajung în posesia formulelor sacrificiale; implicit, omul e definit ca fiinta capabilă de sacrificiu.

Nu întâmplător, această puternică ecuatie  a autosacrificiului regenerator este asociată unui imaginar ofidian: sarpele, înzestrat cu puteri primordiale, este animalul care-si lasă în urmă pielea, renăscând din sine însusi, fără interventie exterioară.

Un străvechi mit cosmogonic povesteste că la începutul lumii,  a fost reprezentat somnul profund al zeului Vishnu-Narayana pe spatele cobrei Ananta. Trezirea lui Vishnu a „încălzit" elementele amestecate ale începuturilor, separând cerul de pământ, ratiunea de somn si cuvântul prim de tăcere moment în care din buricul zeului a răsărit o floare deschisă de lotus, în interiorul căreia trona demiurgul Brahma.

Logica imaginarului ofidian reapare cu obstinatie: Rig-Veda I, 79,1 - mentionează M. Eliade (op. cit. p. 213) - îl numeste pe zeul focului „sarpe furios", asociind jivina chtoniană elementului ignic, ceea ce îndeobste nu se întâmplă în celelalte mitologii, unde sarpele apare ca fiind terifiant sau acvatic, numai că în tradtiia hindusă referinta se face la dragon, la sarpele transfigurat prin foc.

Balaurul nostru din basme prelungeste cum nu se poate mai bine această imagine de transfigurare ignică a chtonianului, numai că si aici lucrurile îsi au propriul lor tâlc etimologic, numele balaurului derivând din numele zeului chtonian celtic Balor, bunic si epifanie subpământeană a zeului focului si luminii Lug. 

“Incandescenta” in mitologia vedica

Ridicarea unui altar dedicat lui Agni-zeul focului- nu este altceva decât imitarea rituală a Creatiei. Altfel spus, teritoriul ocupat este, în prealabil, transformat din «haos»în «cosmos», el primeste, prin  puterea ritului, o «formă», devine real."

Acest aspect relevă rolul urias pe care îl joacă în cosmogoniile popoarelor arhaice incandescenta (căldura) ca mijloc de trecere de la informai la formă. In substratul mitologiei vedice, separarea primelor forme de substanta originară plasmatică, indiferentiată, se produce în urma încălzirii materiei primordiale. În multe mitologii, sacralitatea ca atare este legată de foc, de energia ignică pe care o emană cerul. Inteleptii indieni fac distinctia dintre sacrificiul adus zeilor si autosacrificiul a cărui finalitate e unirea cu energia cosmică Brahman; „încălzindu-se" prin tehnici sapientiale specifice, înteleptul îsi lărgeste propria fiintă până în punctul în care aceasta se uneste cu marele foc universal transpersonal în care sălăsluieste Brahman.

„Unii yogini -spune Bhagavad-Gita - aduc sacrificiu zeilor; altii sacrifică în focul lui Brahman, sacrificiul prin sacrificiu." Si tot acolo „Brahman este aducerea ofrandei, Brahman este ofranda jertfită de Brahman în focul lui Brahman; cel care meditează la sacrificiul lui Brahman, trebuie să intre în Brahman." (Bhagavad-Gita, IV, 25, 24, in: Filosofici indiană în texte. Bhagavad-Gita, Samkhya-Karika, Tarka Samgraha, ed. rom. 1971, p. 57.) Pe de o parte, autosacrificul spiritual brahmanic corespunde cu autosacrificiul regenerativ al lumii, prin repetarea periodică a ciclurilor temporale de constructie si destructie; pe de altă parte, cu distinctia dintre sacrificiul divin (către persoana concretă a unui zeu) si autosacrificiul brahmanic - prin care înteleptul trece dincolo de propria sa formă sau persoană, pentru a regăsi infinitul energetic pe care fiinta sa o contine - trebuie să ne aducem aminte când discutăm despre credinta ca atare din crestinism, cu precădere la nivelul superior al extazului divin, ardoare prin care credinciosul simte, în prea-plinul religios al propriei sale fiinte, prezenta infinită a lui Dumnezeu

Cunoasterea suprema din perspectiva Vedica

In logica Vedelor, cunoasterea supremă presupune o închidere care se deschide, revelatia interioară a înteleptului fiind pregătită de autosacrificiul prin care el se „distruge" pe sine pentru a se uni cu Sinele universal absolut (Brahman). 

Asadar, întreaga logică vedică e dominată de imperativul spiritual al sacrificiului, motiv ce duce la exorcizarea sacrală a fricii de moarte si la prezentarea mortii ca apoteoză necesară, ceea ce explică, în ultimă instantă, atât cosmogonia autosacrificială a omului cosmic Purusha, cât si binecunoscuta formulă a transmigratiei sufletelor Ramayana si Mahabharata sunt, sub acest aspect, rituri cosmice sacrificiale, prin intermediul cărora actiunea cosmică a dharmei-ordine divina- e pusă în miscare. La fel se întâmplă si cu omul, definit de către textele sacre ca fiintă care aduce sacrificii:ofrande în primul rând, de ordin preponderent vegetal, pentru zei, dar si ca fiintă care se aduce pe ea însăsi sacrificiu, prin celebra practică sacrală a renuntării (sannyasa), de care se leagă la fel de bine cunoscuta structură tetradică a stadiilor invierii (ashrama), omul trecând, succesiv, prin stadiul de învătăcel (brahmacarin), cap de familie (grihastha), sihastru despărtit de familie si de urmasi (vanaprasiha) si eliberat prin renuntare (sannyasin). Sub aspect cosmogonic, lumea e concepută în hinduism ca o „tâsnire" (srishti) continuă si ciclică a energiilor vietii, guvernată de „emisiile" si „resorbtiile" succesive ale Stăpânului Suprem al vietii: prin această miscare cosmică antitetică, întinsă pe fabuloase cicluri cosmologice, lumea se reînnoieste continuu, „murind spre a renaste", cum spunea Mihai Eminescu în Luceafărul. Din această logică a constructiei si destructiei cosmice fără început si sfârsit se nasc marile dualisme indiene, care asează lumea în structuri disimetrice complementare, în absenta cărora destinul universului si al omului ar fi imposibil de înteles. Prima asemenea structură reproduce succesiunea fazelor constructive, de „modelaj" armonic ale universului (kalpa) si a celor destructive (pralaya), „sistole si diastole ale absolutului (M. Hulin, ibid., p. 353), care se vor particulariza ulterior în triada Brahma- Vishnu-Shiva, în care prima si a treia divinitate reprezintă disimetria constructie-destructie, Vishnu fiind „crugul", punctul de echilibru care le reuneste pe amândouă. Dramatic, la nivelul oamenilor, dualismul kalpa-pralaya translează în raportul dintre dharma si maya, „iluzia cosmică" pe care omul o întâlneste peste tot în viată, si de magia căreia se desprinde în momentul suprem al renuntării sacrificiale (sannyasa). Potrivit a cestei conceptii -derivate din fiinta duală a lui Vishnu, „crugul" universului -, maya, ca fortă retardantă în drumul omului spre renuntare, se compune atât din energii eminamente  destructive, care te pot duce la pietre, întârziindu-ti sau zădărnicindu-ti împlinirea spirituală, cât si din energii favorabile, care te pot ajuta, cu conditia să le identifici corect si să te folosesti de ele.

Expresia dramatică definitorie pentru această conceptie despre lume o găsim în Ramayana:

armata maimutelor lui Hanuman, de care se foloseste printul Rama, reprezintă componenta benefică a iluziei cosmice,

în vreme ce demonii înmagazinează jumătatea ei malefică.

In acest fel, drumul spre întelepciune nu apare ca fiind radical opus mayei - cum îndeobste se mai crede -, ci presupune, dimpotrivă, o cumpătată selectie a „iluziilor" pozitive care te pot ajuta. Greseste profund doar cel care se opune rigid si inflexibil mayei; tot asa cum universul se înnoieste mereu prin pralaya, având nevoie de autodestructie pentru a renaste, omul trebuie să găsească si el „relele pozitive" ale mayei care îl pot ajuta.