giovedì 29 novembre 2012

Lumea de după moarte în teologia creştin-ortodoxa



Scrierile ortodoxe despre lumea de dincolo se împart în două categorii:
·         „populare”;
·        scrieri dogmatice.
În prima categorie intră acele scrieri care au influenţat în mod hotărâtor imaginarul popular al Infernului şi Paradisului. În cazul românesc, este vorba de problema vămilor văzduhului. Una din primele traduceri româneşti a unei cărţi legate de vămi aparţine lui Ilarion Ieromonahul (prima jumătate a secolului al XVIII-lea), dar este sigur că credinţa era răspândită mai de timpuriu prin intermediul unor cărţi slavone. Chestiunea vămilor este proprie creştinismului răsăritean, nefiind întâlnită în mediul occidental catolic. Originea sa este legată, cu probabilitate, de apocrifele antice (îndeosebi cele gnostice, axate pe trecerea sufletului prin „vămile” arhonţilor. „Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeste despre ele atunci când zice despre crestini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12), perpetuate, prin intermediul diferitelor tradiţii particulare la limita ereziei, până în modernitate. Vamile vazduhului sau " tribunalele din vazduh, pe unde trec si sunt cercetate sufletele oamenilor dupa moarte, sunt formate din cete de ingeri rai, diavoli dintre cei mai infricosatori, care stau in calea sufletelor, le opresc, le vadesc pacatele facute, chiar si pe cele spovedite si parasite de multa vreme, pe cele savarsite in copilarie, in tinerete, la batranete, pe cele gandite si savarsite cu voie sau fara voie, pana in clipa mortii. Sfantul Apostol Pavel zice despre aceste cete diavolesti: " Ca nu ne este noua lupta impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva stapaniilor, a incepatorilor si stapanitorilor veacului acestuia " ( Efeseni 6, 12). Asa precum si Sfanitul Pavel adevereste, ca cel ce a fost rapit pana la al treilea cer, precum si Traditia Bisericii, ne invata ca cetele diavolilor din vazduh sunt impartite in numeroase grupuri sau polcuri, dupa numarul patimilor si ale pacatelor de moarte. Fiecare ceata de ingeri rai, una mai infricosatoare decat alta, are in fruntea sa un inger cumplit, avand misiunea sa cerceteze sufletul de un anumit pacat. Adica, de cand l-a facut, cum l-a facut, de cate ori, in ce imprejurare, daca l-a marturisit sau nu la preot, daca a facut sau nu canon pentru el, daca l-a parasit, daca a indemnat si pe altii sa-l faca sau nu. Cele mai grele vami, unde cad cei mai multi crestini sunt vamile desfranarii, betiei, uciderii de copii, mandriei, necredintei, osandirii altora, lenevirii, zgarceniei, urii, lacomiei si eresiirilor.
Povestirea care stă la baza concepţiei despre vămi, aşa cum este cunoscută în lumea ortodoxă, este „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou”, despre care tradiţia spune că ar fi trăit la sfârşitul secolului al IX-lea – începutul secolului al X-lea în Bizanţ. Acest Cuvios, pomenit de Biserică la 26 martie, se povesteşte că avea un ucenic, pe nume Grigorie, şi o slujnică deosebit de virtuoasă, pe nume Teodora. Murind Teodora, Grigorie este preocupat de soarta ei după moarte. Ca urmare, în vis îi apare slujnica, care îi relatează călătoria de la ieşirea sufletului din trup până la intrarea în Rai. Pe patul de moarte, îşi aminteşte Teodora, a zărit înconjurând-o o mulţime de demoni, ce încercau s-o înfricoşeze. Sosesc apoi doi îngeri, care o întăresc pe muribundă. În final, vine şi moartea:
„Ca un leu răcnind, cu chipul foarte înfricoşat, asemănarea ei ca şi cum i-ar fi fost omenească, iar trup neavând nicidecum, numai din oase omeneşti fiind alcătuită. Şi purta felurite unelte de muncire, săbii, săgeţi, suliţe, bărzi, coase, seceri, ţepuşi, pile, topoare, tesle, undiţe şi alte unelte neştiute”,
care îi smulge sufletul din trup, turnându-i pe gât o băutură extrem de amară. Urmează trecerea prin vămile văzduhului, patronate de demoni, a căror datorie este de a opri sufletele care au păcătuit mai mult într-o anumită categorie de păcate, corespunzătoare fiecărei vămi. În periplul său, Teodora este însoţită de cei doi îngeri, care au rolul de a tempera elanul demonilor şi de a înfăţişa faptele bune ale Teodorei, mult mai numeroase decât păcatele. Un ajutor deloc neglijabil l-a dat Cuviosul Vasile, care, deşi încă aparţinător lumii noastre, apare şi Teodorei înainte de începutul ascensiunii pentru a înmâna îngerilor o aparentă pungă cu galbeni, dar care conţine, de fapt, „rugăciunile Bisericii şi ale sfinţilor pentru cei ce mor creştineşte”.
Datorită meritelor personale şi „pungii” Cuviosului Vasile, Teodora trece prin cele 20 de vămi, pentru a intra pe porţile cereşti în Rai. După ce i se arată Raiul de către îngeri, este dusă să vadă Iadul, loc de suferinţă veşnică fără speranţă. După 40 de zile este aşezată în Paradis, într-un loc de odihnă, în aşteptarea Judecăţii finale.
Răspândită în tot mediul ortodox, reluată în lucrări de popularizare, fragmentul prezentat mai sus din „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou” a incitat imaginarul popular prin descrierile detaliate ale traseului şi lumii de dincolo, ajungând la o răspândire largă.
Un alt text cu o influenţă demnă de lua în considerare este cel atribuit Sfântului Macarie Egipteanul, căruia îngerii i-au înfăţişat într-o viziune soarta sufletului după moarte. Conform acestei scrieri, după despărţirea sufletului de trup. primul locuieşte pe pământ încă două zile în care, călăuzit de îngeri, vizitează locurile prin care a trăit. În a treia zi, sufletul urcă la Cer pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Spre Cer are de trecut prin vămi. În următoarele şase zile, sufletul vizitează lăcaşurile cereşti, pentru ca în a noua zi să se închine din nou Creatorului. Din acel moment, timp de 30 de zile, sufletul va fi dus să viziteze Iadul. În a patruzecea zi de la moarte, urcă din nou la Cer şi se închină pentru a treia oară lui Dumnezeu. Acum are loc judecata particulară, când Hristos decide locul pe care îl va ocupa sufletul până la Judecata finală.
În modernitate, „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou” şi viziunea Sfântului Macarie Egipteanul au fost revalorificate de o lucrare scrisă în franceză de către un călugăr rus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Lucrarea, în două volume, cu titlul Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, a fost tradusă în româneşte prima dată la sfârşitul secolului al XIX-lea. Influenţa sa şi a „Vieţii Cuviosului Vasile cel Nou” va creşte începând cu perioada interbelică când protosinghelul Nicodim Măndiţă va concepe o lucrare imensă, în două volume cuprinzând fiecare în jurul a 800 de pagini, axată tocmai pe descrierea traseului sufletului prin vămi. Cartea a fost republicată în ultimii ani. În dorinţa de a unifica tradiţia populară cu concepţia cărturărească, Măndiţă adaugă încă patru vămi la ascensiunea sufletului, pentru a ajunge la 24. Cu excepţia acestor adăugiri, lucrarea reproduce textul „Vieţii Cuviosului Vasile cel Nou”, completată cu o mulţime de scurte povestiri anecdotice şi învăţături ale Bisericii. Influenţa în mediul rural a acestei cărţi a fost covârşitoare, în unele locuri fiind considerată şi astăzi a doua carte după Sfânta Scriptură, ca importanţă.
Trecând la teologia ortodoxă „oficială”, vom vedea o scădere evidentă a „spectaculosului”. Teologia morţii se bazează mai mult pe ceea ce este cu adevărat util credinciosului, depăşind atracţia pentru descrierea traseului sufletului sau a Raiului sau Iadului. Moartea, după Teologia dogmatică a părintelui Stăniloae, nu este un sfârşit, ci un început şi, în acelaşi timp, o trecere de la o viaţă limitată la o viaţă veşnică. Dacă am rămâne veşnic vii, în această lume, viaţa noastră nu ar avea sens. Am fi nişte fiinţe căzute, prea slabe să se ridice ca să nu mai păcătuiască, ci, dimpotrivă, care ar păcătui o veşnicie. Moartea este deci, împlinirea vieţii. Odată cu moartea şi învierea lui Hristos, Paradisul a devenit deschis tuturor celor care îndeplinesc poruncile dumnezeieşti:
„Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca fiecare după faptele sale cele săvârşite în trup, să primească ori bine ori rău” (2 Corinteni, 5:10);
„Cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni, 6:8).
Biserica afirmă răspicat că, imediat după moarte, are loc judecata particulară, chemând în sprijin cele scrise de Sfântul Apostol Pavel:
      „Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei, 9:27)
      Judecata particulară, ca şi la împlinirea timpului, Judecata finală, este făcută de Hristos, care a spus:
      „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan, 5:22).
      În cadrul judecăţii particulare, conştiinţa omului va avea un rol important, dezvăluind toate faptele, bune sau rele, făcute în timpul vieţii. Urmează aşezarea sufletului în locul meritat până la Judecata finală, când trupurile vor învia şi vor fi din nou locuite de suflet. Conform celor scrise de Sfântul Pavel, trupul înviat va avea calităţi pe care nu le are trupul nostru de acum: va fi nestricăcios, va fi întru slavă, va fi plin de putere şi va fi duhovnicesc.
O parte a celor condamnaţi la pedeapsa în Iad pot ieşi de acolo înaintea Judecăţii finale, dincolo de care nu mai este nici o cale de iertare. Rugăciunile Bisericii şi ale apropiaţilor, precum şi pomenile celor de aici făcute pentru decedaţii morţi într-o credinţă nedesăvârşită, pot scoate pe unii din aceştia şi le poate asigura fericirea veşnică după Judecata de pe urmă. Pedeapsa şi fericirea veşnică, atât cea de după judecata particulară, cât şi cea de după Judecata definitivă sunt asemănătoare: osânda constă în lipsa perpetuă a prezenţei şi dragostei lui Dumnezeu, în timp ce fericirea constă în comuniunea celor mântuiţi cu Dumnezeu, Sfinţii şi îngerii. Între starea de dinainte şi cea de după Judecata finală a lui Hristos, există o diferenţă de intensitate, după spusele teologilor:
„...deşi primesc o anumită fericire îndată după moarte, fericirea deplină o aşteaptă să li se dea abia după judecata din urmă”.
      În cazul pedepsei, după Judecata de pe urmă, suferinţa va fi şi în trup. Damnatul se va afla într-o:
„depărtare de la faţa lui Dumnezeu, deci de la orice bucurie, lumină şi viaţă. Dar este şi o grozavă simţire de singurătate şi de părăsire din partea tuturor”.
Pe lângă aceasta, rob al patimilor pe pământ, el va fi în imposibilitatea de a-şi satisface plăcerile carnale pe care nu şi le-a refuzat niciodată.

domenica 25 novembre 2012

Trecerea prin vami a sufletelor/ cântecele „de petrecut”



Conform surselor folclorice, se povesteşte că, la încercarea unor îngeri de a deveni egalii lui Dumnezeu, Creatorul a poruncit să fie azvârliţi din înaltul cerului. Fiind prea mulţi cei care cădeau, la un moment dat, Domnul a cerut ca fiecare din îngerii căzuţi să rămână acolo unde se afla. Astfel că unii au căzut sub pământ, în Iad, alţii pe pământ, iar alţii în diferite straturi ale spaţiului dintre cer şi pământ. Cei din urmă au hotărât să facă mai multe vămi, unde să oprească sufletele nevrednice. Fiecărei vămi îi corespunde o anumită categorie de păcate, cei care sunt găsiţi vinovaţi de ele fiind opriţi şi aruncaţi în Iad. Numărul vămilor diferă de la caz la caz: după unele opinii sunt 7, după altele 9, 12, 24 sau 99. Cele mai multe texte se pare că vorbesc despre 24 de vămi.
Dacă are loc trecerea cu succes prin vămi, sufletul ajunge la puntea peste Iad, foarte subţire, cât o muchie de cuţit. Aici, în faţa sufletului apar o pisică şi un câine. Pisica încearcă să împingă sufletul în prăpastia Iadului, în timp ce câinele încearcă să-l ajute la trecere. Dacă sufletul este lipsit de păcate, va reuşi să treacă puntea, dacă nu, va cădea în focul cel veşnic. În unele cazuri, mai poate primi un ajutor de la un personaj cu înfăţişare de om, căruia sufletul trebuie să îi dea o para, drept plată. Unele texte vorbesc despre trei părţi ale punţii spre Rai. În prima parte cad cei foarte păcătoşi, în cea de-a doua cei „mijlocii”, iar în partea a treia cei cu foarte puţine păcate. Cei care cad în ultima parte, pot foarte uşor să iasă afară din Iad. Uneori, în cursul trecerii prin vămi, sufletul este pus într-o balanţă pentru a se verifica moralitatea lui.

Trecerea sufletului în lumea de dincolo are loc după două scenarii:
·        trecerea peste apele, câmpurile ori pădurile care despart lumea noastră de lumea cealaltă (vămi „orizontale”);
·        trecerea prin vămile văzduhului; uneori, cele două scenarii se îmbină.
În acest context, rolul cântecelor „de petrecut”, a bocetelor şi cântecului „Zorilor” este cel jucat de cunoaşterea sacră în culturile antice: ghidarea sufletului pentru a ajunge cu bine în locul de odihnă. Astfel, un bocet din Gorj spune:
„ - ’Năinte să mergi,
Să nu te sfieşti,
Să n’o iei la stânga,
Că-i poteca strâmbă.
Ţî s’o face, face
To locuri arate,
- Da cu ce-s arate?
- Cu bivoli arate,
Spine semănate.
- Cu ce sunt grăpate?
- Cu bivoli grăpate,
Spine semănate,
- ’Nainte să mergi
Să nu te sfieşti
S-o iei la direapta,
Că-i poteca dreaptă.
Ţî s’o face, face
To locuri arate.
- Da cu ce-s arate?
- Cu boi albi arate,
Grâne semănate.
- Şi cu ce-s grăpate?
- Cu boi albi grăpate,
Grâne semănate.
- ’Năinte să mergi,
Să nu te sfieşti.
Ţî s’o face, face
Tot o tufă diasă,
Tufă de răichită.
Nu e tufă de răichită,
I Maica Precesta’mpodobită
Să’ngenunţi la ea
Să-i săruţi poala
’Năinte să mergi,
Să nu te sfieşti.
Ţî s’o face, face
Tot un bâlciuleţ,
Să bagi mâna-n poznar
Şi să-ţi târguieşti,
Vama s-o plăteşti”.
Este un fapt obişnuit în cântecele funerare polaritatea stânga / dreapta, cea din urmă fiind direcţia benefică. În acest bocet sesizăm şi întâlnirea sufletului cu Sfânta Fecioară Maria, care indică drumul cel bun către Rai, funcţie care ne este mai clar dezvăluită într-un alt bocet:
„- Nainte să mergi
Unde-i mai vedea
Răchită-nflorită,
Nu este răchită,
Ci e Maica Sfântă,
Ei să-i îngenunchi,
Poala să i-o pupi,
De ea să te rogi
Ea să-ţi mai arate
Pe unde să dai,
Ca să ajungi în Rai”.
Alteori, însuşi Hristos sau îngerii primesc funcţia de ghid al sufletului.
Un cântec al „Zorilor” tot din judeţul Gorj ne prezintă călătoria sufletului printr-un codru des, unde sufletul întâlneşte un lup cu rol psihopomp:
„Scoală, Nicolaie, scoală,
Scoală dze iăş afară,
Că soarele apune
Colo codru tună.
Codru ieste mare,
Fără lumânare,
Codru ieste dzes,
Dzin iel nu măi iăşi.
Năintse să merzi,
Tot sama să-ţ iei,
Că tot ţ-o iăşi
Tot lup înăintse
Ca să tse’nspăimântse.
Să nu kiotseşti,
Frăţâor să-l fasi,
Că iel ştie bine
Sama văilor
Şi-a colniselor.
Năintse să merzi
Pănă la răscrusi.
Că-s potsesi în crusi;
Tot sama să-ţ iei
Calea să-ţ apusi,
S’o iei la dreapta,
Că-i potseca curată,
Cu plugu arată;
Cu flori semănată;
Să n’o iei la stânga,
Că-i potseca strâmbă,
Cu cai arată,
Cu spini semănată”.
În alte cântece funerare, locul lupului este luat de vulpe sau vidră
„Seara va-nsera,
Gazda nu-i avea
Şi-ţi va mai ieşi
Vidra înainte,
Ca să te-npăimânte.
Să nu te-npăimânţi,
De soră s-o prinzi,
Că vidra mai ştie,
Seama apelor
Şi-a vadurilor
Şi ea mi te-a trece,
Ca să nu te-nece,
Şi mi te-a purta
La izvoare reci,
Să te răcoreşti
Pe mâini pănă-n coate
De fiori de moarte”.
Un cântec funerar de o mare valoare este bocetul „de petrecut” din Banat, din care sunt cunoscute câteva variante extinse şi extrem de detaliate privind traseul sufletului. De aici aflăm că sufletul, după un drum spre apus, ajunge la marea care desparte cele două lumi. La malul mării este „bradul zânelor / trecătoarea apelor”, care este rugat să-şi întindă vârfurile pentru a putea trece marea. Iniţial, bradul refuză cererea, invocând pericolul ca puii şoimului, vidrei şi şarpelui, care şi-au făcut culcuş în ramurile sale, să sperie sufletul, care să cadă în mare:
„- Eu nu pot întinde,
Să le poţi tu prinde
Rădăcini ale mele
Să treci peste ele
Că-min-a-ncuibat
Şi-apoi a puiat
Galbănă şerpoane
Ce piere de foame
Nici nu vei gândi
Puii te-or simţi
Şi or şuiera
Tu te-i spăimânta
În mare-i cădea
Şi te-i îneca...”.
În final, bradul se învoieşte şi îl ajută să treacă marea, unde îl aşteaptă un nou drum. Pentru început, va întâlni o răscruce străjuită de o salcie. Sufletul iniţiat în prealabil va urma drumul din dreapta, unde va trece peste câmpii înflorite. Se va opri să culeagă flori, care îi vor stinge dorul de lumea celor vii. În continuare, va da peste un măr înfăţişat ca axă a lumii, la rădăcina căruia va găsi o fântână străjuită de Sfânta Maria, care dă sufletelor să bea din fântână, băutura având ca efect uitarea lumii celor vii. O nouă etapă în drum va duce sufletul în faţa unei răchite care de fapt este tot Maica Domnului, ghid al sufletului spre ultima etapă, „poarta Raiului”, unde acesta va aştepta să i se permită intrarea, ceea ce îi va închide definitiv calea de întoarcere în lumea de aici.







martedì 20 novembre 2012

Viziunea asupra mortii în cultura populară românească / ritualuri


În cadrul mentalităţii tradiţionale româneşti, numeroase surse ne dau o imagine bogată atât asupra morţii cât şi a traseului sufletului şi a lumii de dincolo.
Moartea este văzută, de regulă, ca o „babă hâdă şi urâtă şi slabă”. Totuşi, moartea este o etapă prin care trece orice fiinţă vie, şi, prin urmare, trebuie acceptată. Fenomenul morţii este prefigurat de o serie de „semne”: trosnetul grinzilor, căderea icoanelor din perete, cântecul „cocoşesc” al găinii, etc. Uşurinţa sau, dimpotrivă, greutatea cu care sufletul iese din trup depinde de gradul de moralitate al muribundului Un copil, de pildă, fără păcate, poate vedea chiar Paradisul pe patul de moarte, iar trecerea lui în lumea cealaltă este uşoară:
„Moartea la om vine în toate felurile; la copii vine aşa senină, cu frumusaţă. Uite, când a murit un frate mai mic al mamei, copilu’ să tot uita în sus, pă părete. Şi l-a întrebat atunci ce vede? Da el a răspuns: uite mamă un porumb al frumos şi o grădină cu flori. Mama bătrână nu vedea nimic, da copilu’ vedea”
Pentru ca trecerea să fie benefică sufletului, este nevoie ca imediat după deces să se aprindă o lumânare, pentru ca sufletul să aibă lumină pe drumul spre Rai:
„Poporul dă celui ce moare o lumină de ceară în mână, aprinsă, care se crede că dacă i-ar lipsi din mână, la ieşirea sufletului, ar fi o mare nenorocire, căci sufletul ar rămânea pe întuneric şi nu şi-ar putea afla calea ce duce spre rai”.
Alături de lumânare, în mâna sau gura decedatului se pune unul sau mai mulţi bani, pentru a putea plăti vămile ce le are de trecut spre lumea de dincolo:
„La români, banul pentru plata luntraşului se pune în gură sau între degete. Luntraşul trece sufletul peste un râu lat, care desparte cele două lumi”;
„La mort se leagă o para la degetul mijlociu, ca să aibă cu ce plăti cele nouă vămi”
Odată ieşit din trup, se credea că sufletul se aşează lângă uşa casei, la streaşină, la fereastră, sau se plimbă prin locurile în care a trăit. Perioada acesta de stare ambiguă, între lumea morţilor şi lumea viilor, dura, de obicei trei zile, până la înmormântare, unele surse mergând, însă, până la 40 de zile:
„Sufletul mortului şade în uşa casei până pleacă la biserică, şi de aceea se pune pânza în streaşina casei”;
„Sufletul mortului şade în streaşina casei până la trei zile, când se mătură”
„Sufletul omului mort şade 40 de zile în streaşina casei”;
„Se crede că sufletul mortului, până ce n-a tras clopotele, stă încă pe pământ şi mortul aude toate câte vorbesc în casă”
 „În locul unde a murit cineva, în trei nopţi se pune o strachină cu apă, pentru ca să beie sufletul mortului, care vine acolo până la trei zile după îngropare”;
„Sufletul mortului umblă 6 săptămâni prin toate locurile pe unde a umblat el cât a trăit şi apoi se duce la locul unde e ursat”
„Sufletul, după ce a ieşit din om, şade într-un ungher al casei şi acolo aşteaptă până ce scoate mortul afară, apoi iese şi el cu acesta din casă şi, după ce-l petrece la mormânt şi vede cum îl pun în groapă, se înalţă la cer”
„Omul, după ce moare, îngerul îi poartă sufletul prin toate locurile pe unde a umblat cu trupul; după aceea se întoarce acasă şi se pune pe streaşină, unde şade trei zile; în timpul acesta venindu-i sete, zice îngerului: ”Vai, îngere, mult îmi este sete”. Îngerul îi răspunde: „Du-te în casă şi bea apă”. Sufletul se duce, dar îndată iese afară şi spune îngerului: „N-am băut, căci mi s-a făcut mare scârbă văzând acolo un hoit mare”. (Acel hoit e corpul lui) Atunci îngerul îi zice: „Vezi, în trupul acela ţi-ai făcut tu veacul, şi abia acum ai ieşit din el”. De acest răspuns, sufletul este mai mult mâhnit”.


lunedì 12 novembre 2012

A alege “nimic” in ideea de A Fi - Atitudinea lui Kiergegaard asupra vietii


Ceea ce este mai profund, este in acelasi timp si cel mai general. Este purul nostru fel de A Fi.
Pe aceasta idee, ce apartine lui Jung, si-a concentrat Kiergegaard conceptul despre viata. El a decis sa fie NIMIC pentru ca in viziunea lui numai asa te poti cunoaste cu adevarat, iti poti prinde esenta in adevaratul sens al cuvantului. Toata existenta sa si-a manifestat-o in singuratate, alegerea aceasta fiind pentru el prilejul pentru o calatorie labirintica spre centrul fiintei, liminand in acest fel orice actiuni pe care le considera perturbatoare in cautarea Sinelui. Influentat de religia protestanta, el isi alege drept deziterat relatia directa cu Absolutul, atacand drept urmare catolicismul ce, zice el, face uz de mediatori in relatia cu Dumnezeu si nu-l lasa pe om sa-si deprinda toate istrumentele spre a putea accede spre Lumina.
 In fiecare om sunt obstacole ce nu-i permit sa fie transparent. Trebuie sa ai liberatea de a alege pentru a nu deveni sclavul posibilitatilor ce le ai in fata ta. El e de parere ca omul reuseste sa ramana fidel dorintei spre ascensiune si implicit cunoasterii a adevaratei sale naturi,  degrevandu-se de “obligatiile lumesti”; astfel, desi recunoscand iubirea care o nutreste fata de logodnica sa, Regina, el renunta la ea, percepend-o pe aceasta ca un factor ce nu-i poate acorda lipezimea necesara spre asceza sa. Dovada a respectului cel poarta fata de iubirea lor, de la care ambii au avut ceva de invata la un moment dat,  dar in acelasi timp drept recunoscator fata de  femeia ce i-a daruit parte din sufletul sau, el ii lasa ca testament toate scrierile sale.
De admirat acest autor, intrucat poate fi perceput ca unul dintre filosofii care a reusit foarte bine sa se situeze in pozitia de observator, cunoscandu-si limitele dar si maretia pe baza profilului sau comportamental; a facut uz "cum se cuvine" de abilitatile pe care numai o persoana , scuze ca folosesc in acest context un termen care poate parea peiorativ, schizoida le poate avea si a renuntat pentru binele sau si a celorlalti din jur la propriile neanjunsuri. Il consider un mare geniu care s-a depasit pe sine si care, paradoxal, a lucrat si cu orizontala Vietii, culegand din ea doar ce ii este necesar in evolutie pliind-o pe propriile atributii ,  desi aparent ne poate transmite exact contrariul. El nu este un inadaptat social ce-si manifesta cu ardoare nebunia, ci este poate unul din cei mai buni cunoscatori ai personalitatii umane care stie sa culeaga din viata doar ceea ce il ajuta atat pe el cat si pe ceilalti in relatia directa cu Divinul.



venerdì 9 novembre 2012

Despre cultura bandu (Africa de S) si semnificatia termenului “tanzil” din cultura islamica



cultura islamica
Carmella Baffioni- prof. Univ.Napoli
semnificatia despre Coran : Profetul putem spune ca este o “portavoce” a lui Dumnezeu, nu este perceput niciun aport al sau in conceperea Cartii Sfinte.
Termenul tanzil, ce provine din araba, are semnificatul de a transmite Cuvantul  (nu direct, ci prin cineva). “Ultima transmitere a Cuvantului” din "Inaltul Cerului" a fost revelata Profetului Mahomed prin arhanghelui Gabriel. Sciitii sunt de parere ca aceasta scriere a Coranului a ajuns sa fie cunoscuta, dar nu si relevata, putand fi inteleasa doar de descendentii Profetului. De remarcat este si faptul ca filosofii au adaptat ideile neoplatonicismului pentru a incerca descifrarea Coranul.
                         
Cultura bandu din Africa de S.
Pedro Miguel- prof.Univ. Padova
Cultura africana a fost cunoscuta noua, la aceasta intrunire pe tema interculturala, prin profesorul Pedro Miguel, cel care ne-a relevat cateva informatii despre comunitatea Bandu ce se intinde din desertul Sahara pana in Sudul Africii.
In limba africana cuvantul muntu semnifica persoana.
La plural cuvantul muntu, are sens de comunitate si apare ca bandu.
Aceasta comunitate a suferit o mare influenta portugheza in decurs de 500 de ani, din 1482.
Pentru cultura africana organizarea familiara era diferita, la inceputul perioadei de invazie, de cea europeana, apoi cu titmpul aceasta a avut de suferit din cauza influentelor europene.
Africa e matrilineara, intrucat se ia in discutie ca mama e cea care transmite sangele. Din acest motiv se spune cand cineva se recomanda: Eu sunt fiul lui Cinzia.
Pentru europeni : Eu sunt fiul lui Ion.
Incepand de la al 12-lea grad in sus te poti casatori, un grad mai mic ar presupune incest.
Toti cei din familii pana la al 12-lea grad formeaza un clan.Un barbat trebuie sa-si gaseasca pe cineva din afara clanului pentru a se putea casatori.
Cand cel mai vechi din clan moare, averea va fi administrata de sora mamei defunctului.
Problema identitatii in comunitate incepe odata cu actiunea misionarilor portughezi care boteaza majoritatea copiilor bastinasilor cu numele de Pedro si Maria. Astfel s-a distrus organizarea familiara din Africa. Invadarea a schimbat numele persoanelor , lovind in identitatea lor.
Limbajul
Scaun – kialu la singular – kiki la plural
Piatra – ditadi                  - didi
Mana – lukuaku               - lulu
Pluralul se formeaza deci pastrand prima silaba, aceasta urmand a fi dublata pentru a alcatui cuvantul.
In bandu verbul a fi si verbul a avea nu exista ca verb copulativ, respectiv ca posesie.
Astfel se zice Maria frumoasa si nu Maria e frumoasa.
Cucerirea popoarelor s-a facut prin:
Teoretizare: dreptul la comertul liber
Evanghelizare: uzul Bibliei
Principiul tertului exclus: ori esti ca noi, ori esti un nimeni

La botez, certificarea se facea diferentiat pentru bastinasi si pentru portughezi:
certificatul era prevazut cu imaginea crucii pentru europeni
certificatul era prevazut cu imaginea unei maimute pentru africani- semn al discriminarii ce trimite la asa zisa salbaticie in care ei traiau
 Conceptualizarea
Un scaun- e scaun – cel vazut
                 e scaun – cel care nu il mai ai in fata ta, dar ti-l amintesti
                 acesta doua insumeaza universul tranzitoriu
Universul permanent (nu are culoare, dimensiune, forma afectiva)
E prezent atunci cand noi ne gandim la , sa zicem, un scaun, si el apare in mintea noastra. Conceptul din universul permanent elimina astfel diferentele si uzantele lui in alte scopuri (scaun ca si calut folosit de copil) si se ajunge la ideea manipulativa de globalizare- intercultura neputandu-se realiza in acest mod.


martedì 6 novembre 2012

Cultura pieilor rosii / cultura occidentala



 “Suntem cu totii frati”, exprima esenta gandirii celor din cultura pieilor rosii; aceasta a fost transmisa oral, din generatie in generatie, dar o data cu invadarea omul alb pe teritoriul acestora, o parte a fost distrusa.
“Marele Spirit” e Cel ce tranziteaza toate formele universale (coiotul, calul, vulturul…)
Cei din cultura pieilor rosii nu se considera superiori fata de celelalte elemente, ei sunt parte din universal, nimic mai mult.
Fortele profunde din inconstient sunt capabile sa-i releveze omului , prin intermediul somnului, comuniunea cu natura, cu intregul Univers. Prin viziune, el isi poate gasi identitatea sa cea mai profunda.
“Dansul Soarelui” era un moment ce privea intreaga comunitate, se desfasura in primavara, acompaniati de ritmicitatea tamburilor si a “hranei” plantelor halucinogene, pentru a le conferi o expansiune a constiintei. Era momentul cel mai prielnic oferit omului de a se uni naturii, pana in clipa dispersiei in Ea. Toate acestea conduc catre acceptarea senina a mortii, fara a lasa spatiu chinului ca suferinta ca parte a vietii din aceasta lume.
Binele si Raul nu sunt in contradictie unul cu celalalt, ci merg mana in mana, sunt conditii sine qua non in mentinerea armoniei universale. In prezentarea celeilalte fete universale, anumite triburi universale manifestau atitudini “al contrario”: se imbracau ca de iarna  vara si umblau dezbracati iarna; se spalau cu nisip; calareau cu spatele…

Pieile rosii au propriul cant dedicat Mortii: “Aceasta e ziua ce ne indeamna la lupta, aceasta e ziua in care murim”. Supravietuirea unuia in detrimentul altuia face parte din jocul armoniei universale.
De specificat este si faptul ca ei ucid doar atata cat le este necesar pentru hrana zilnica, nimic mai mult; acest aspect a fost abolit o data cu invazia omului alb, cei ce au facut un adevarat sacrilegiu, in viziunea indienilor, prin moartea atator animale.
Michele Di Cintio prof., presidente prov. S.F.I.

În 1854, "Marele Şef Alb" de la Washington a făcut o ofertă pentru un întins teritoriu indian şi a promis o "rezervaţie" pentru indieni. Răspunsul Şefului Seattle, reprodus integral, a fost descris ca cea mai frumoasă şi mai profundă declaraţie asupra mediului făcută vreodată.
 În 1855, Şeful Seathl - cunoscut ca şi Seattle - al triburilor vorbitoare de Suquamish şi Salish, a semnat Tratatul de la Port Elliott. Aceasta a marcat acceptarea oficială a vieţii în rezervaţie pentru poporul său, în special în rezervaţia Port Madison. În următorii 15 ani, s-au purtat războaie între alte triburi indiene şi armata Statelor Unite din cauza rezistenţei indienilor la mutarea în rezervaţii. Şeful Seattle, totuşi, a fost hotărât să nu lase ca sângele poporului său să fie vărsat pentru ceva ce el simţise că era inevitabil: victoria Omului Alb asupra Omului Roşu în America.

Născut în jurul anului 1787, Seattle a fost un războinic îndrăzneţ în tinereţe, dar mai târziu s-a convins că pacea este preferabilă războiului. Influenţat de misionari, Seattle s-a convertit la creştinism şi a luat numele de Noah (Noe). Când pionierii albi au venit către nord-vest după Febra Aurului din California, indienii le-au oferit o primire călduroasă, iar 1852 albii au numit mica lor aşezare din Puget Sound după numele Şefului, Seattle.
Şeful Seattle este de asemeni cunoscut pentru elocvenţa sa în descrierea relaţiilor între albi şi indieni în America. Seattle a spus că cele două grupuri nu erau prietene iar căile albilor nu erau căile indienilor. În special, Seattle a citat accentul spiritual al vieţii Nativilor Americani în contact cu lipsa de spiritualitate în America albă

Cum poţi cumpăra sau vinde cerul, căldura Pământului? Această idee ne este străină. Dacă nu deţinem prospeţimea aerului sau luciul apei, cum le putem cumpăra?
Deci ne vom gândi la oferta voastră de a ne cumpăra pământul. Dar dacă decidem să acceptăm, eu voi pune o condiţie: Omul Alb va trebui să trateze sălbăticiunile de pe acest pământ ca pe frraţii lui. Eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg nici o altă cale. Am văzut o mie de bizoni putrezind în preerie, lăsaţi de omul alb care i-a împuşcat dintr-un tren ce trecea. Eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg cum de calul-de-fier-ce-fumegă poate fi mai important decât bizonul pe care noi îl ucidem numai pentru a ne păstra viaţa. Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar pieri, omul ar muri de o mare singurătate a spiritului. Pentru că orice se întâmplă animalelor, se va întâmpla curând şi omului. Toate lucrurile sunt legate.
Trebuie să-i învăţaţi pe copii voştri că ţărâna de sub picioarele lor este cenuşa bunicilor voştri. Ca ei să respecte Pământul, spuneţi-le copiilor voştri că Pământul este plin de vieţile rudelor noastre. Învăţaţi-vă copiii ceea ce i-am învăţat noştri, că Pământul este mama noastră. Orice se abate asupra Pământului se va abate asupra fiilor Pământului. Dacă oamenii scuipă asupra Pământului, ei scuipă pe ei înşişi. Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine Pământului. Noi ştim aceasta.
 Toate lucrurile sunt legate, ca sângele ce uneşte o familie. Toate lucrurile au legătură. Orice se abate asupra Pământului se va abate asupra fiilor Pământului. Omul nu a împletit pânza vieţii: el este doar un fir din aceasta. Orice face el pânzei, şi-o face lui însuşi. Până şi Omul Alb, al cărui Dumnezeu păşeşte şi i se adresează ca un prieten altui prieten, nu poate fi absolvit de acest destin comun. La urma urmei, putem fi fraţi. Vom vedea.

Spiritualitatea nativilor din pamanturile americane nu este privita de catre acestia ca o suma de practici religioase, ci mai degraba ca parte integranta a fiintei lor…
Ei TRAIESC aceasta spiritualitate, simtind comuniunea cu tot ceea ce exista, mai ales cu toate elementele si fortele naturii.. Spiritul lor este liber, pliindu-se curgerii firesti a timpului, mersului natural al evenimentelor...
O rugaciune amerindiana (ca cea de mai jos) care se pierde in timpurile de dinaintea venirii europenilor in America, va impresiona prin modul in care se acestia isi recunosc divinul din ei, ca parte a divinului suprem, abandonadu-se universului si cailor acestuia
RUGACIUNEA RAZBOINICULUI – te-ar putea duce cu gandul la un spirit curajos, care cere putere si se roaga sa invinga dusmanii, insa intarirea de care are nevoie amerindianul razboinic tine de activarea resorturilor sale interioare.


Crezand in frumusetea din mine, imi dezvolt INCREDEREA...
In blandete, imi gasesc PUTEREA.
In tacere, pot pasi in alte lumi mai bune...
In pace MA INTELEG pe mine si lumea
In conflict raman calm, LINISTIT si focalizat
In detasare simt LIBERTATEA...
Prin respectarea tuturor fiintelor vii, MA RESPECT PE MINE..
Prin dedicatie imi onorez CURAJUL din mine..
In eternitate gasesc COMPASIUNEA pentru natura si tot ce exista..
Prin iubire ACCEPT NECONDITIONAT evolutia altora..
In libertate gasesc PUTEREA..
Prin individualitatea mea imi exprim FORTA DIVINA din mine
Slujind, daruiesc ceea ce am devenit
SUNT CEEA CE SUNT
ETERN, NEMURITOR, UNIVERSAL SI INFINIT.”


(Rugaciunea este tradusa din Native Spirits Tribal Comunity)