mercoledì 15 maggio 2013

Existenta umana vazuta prin ochii unui tanar emigrant, iubitor declarat al operei lui Mircea Eliade



Livia Claudia Bazu, născută în 1978 la Bucureşti, a emigrat în Italia în 1990, împreună cu familia, trăind întâi în Toscana şi stabilindu-se apoi la Roma. Aici a urmat Facultatea de Litere, licenţiindu-se în literatură comparată în 2003, iar în 2007 şi-a încheiat doctoratul în lingvistică la Siena, cu teza : “Significare altrove. Contaminazione e creatività linguistica nelle realtà interculturali italiane”.  E pesedintele unei Asociatii interculturale: “Roma Porto Franco”
 Cu poezia “Autobiografia”, mai jos prezentata, s-a clasificat a cincea la concursul literal Eks&Tra; citind-o, veti remarca, cu usurinta, influenta pe care a avut-o asupra ei opera lui M. Eliade.
 Admiratoare declarata a autorului Istoriei religiilor, ea se centreaza, prin intermediul acestei “autobiografii”, drept model al personajului ce are ca misiune parcurgerea “drumului spre centru”; acest drum al gasirii propriei esente este precedat de un altul, temporal, al iluziei,  ce apare descris in prima parte a lucrarii  prin perceptia separarii, a marginalizarii si manifestul judecatii
“Nessuno mi accolse, nessuno mi disse
che c’era un sottile veleno
nelle tossiche fluorescenze che respirai.”
Omul in conditia sa actuala este un rezultat al faptelor sale dintr-o viata anterioara. Acest lucru este valabil in cazul intregii existente. Brahman cel nelimitat si unul apare ca suflet individual, limitat si multiplu, in virtutea principiului creator iluzoriu, maya, care rezulta in individualizare (ahamkara). La baza acestei individualizari se afla determinarea mo­rala, care este un adevarat complex de cunostinte (vidya), fapte (karma) si trairi (prajna).
Calator insetat, dorind a-si depasi conditia de muritor, realizeaza ca Iubirea ( “seppi di nuovo essere/ un amore ancora non dato”), ramane singura care o poate descatusa de suferinta ; astfel, lasandu-se condusa de Ea,  ajunge in rolul de observator al samarei, ba mai mult de atata devine calitativ “unul fin” ce invata pas cu pas sa citeasca ceea ce dharma lasa pentru noi ca impuls al depasirii pragului “iesirii din taramul iluziei”, al falsei realitati.  :
Allora cominciai a leggere le tracce,
le impronte invisibili che tra le troppe icone del mondo
ognuno lascia mentre insegue
la sua schiavitù o la sua libertà.”
Astfel, incepe sa priveasca existenta umana drept rezultatul unor alegeri pe care fiecare dintre noi le face de-a lungul vietii, iar efectul acestora asupra noastra capata forma unui imbold al devenirii , al cresterii personale,  invatatura fiind mereu indreptata spre a refuza Raul, in ideea de a nu mai persista in aceleasi greseli, focalizandu-ti atentia, gandul,  rostirea, fapta spre binele comun;  dealtfel, reactionand in sens opus,  sentimentul eternei reintoareceri catre  acea situatie de viata ce tot imbraca o alta forma, se pliaza perfect pe simtamantul blestemului incremenirii printre spitele rotii;
e oggi che ho imparato a morire e resuscitare più volte”…. eliberarea se face in spirala spre punctul propriei substante, iar constientizarea luptei  cu sine, realizarea faptului a  ceea ce nu esti, rezida in binecuvantarea diversitatii
“Fu allora che incontrai i ribelli,
mi tuffai nel mare benedetto della diversità,
e ingaggiai la mia battaglia contro l’impero dei mille morti”
De notat este si ce spune Eliade in Tratatul sau despre istoria religiilor, cu referinta la Dumnezeu: “Am lasat curcubeul printre nori, pentru a servi drept insemn al legaturii dintre Mine si pamant”
De aici incepe a doua etapa a parcursului initiatic, cel atemporal, al iesirii din Moarte si al desarvirii depline intru Eternitate , invatand Sa Fie , asemeni Copacului Vietii, planta ce cunoaste arta de a muri ; Omul Nou se naste prin Iubirea Cuvantului :
“adesso che amo in una lingua che non imparai da mia madre,
io imparo piano piano a essere pianta”
Sufletul individual (jiva atman) este unul si acelasi cu Brahman, supremul suflet si poseda nemurirea, omniprezenta etc., la fel ca Brahman. Aceste atribute divine sunt, insa, ascunse, asa cum focul sta ascuns in lemne, si se vor face simtite doar atunci cand omul ajunge la suprema eliberare din ignoranta fiintiala (avidya) si din lantul intruparilor.Prin recunoasterea impletirii radacinilor, a intoarcerii la origini, prin amintirea si invatarea totodata a unei limbi ce nu are nimic de a face cu lumea perena , “adesso che amo in una lingua che non imparai da mia madre;”, ea se recunoaste pe Sine.
Lumea empirica este o emanatie a lui Brahman intr-o succesiune infinita de acte producatoare si reabsorbtii. Aceasta producere eterna si ciclica este o necesitate morala si nu are loc ca act de glorificare a lui Dumnezeu. Lumea nu este decat o iluzie (maya), un miraj sau un vis necesar totusi devenirii noastre. Adevarata esenta a lumii poate fi cunoscuta prin intros­pectie, in contextul careia sufletul devine constient de realitatea infinita, atempo­rala, aspatiala si fara de schimbare a lui Brahman.
“le mie radici sono impronte
che ho lasciato, che furono lasciate in me,
e percorrono i nostri mondi.”
Povestea reintoarcerii, e de notat, spune autoarea,  nu poate fi expusa in cuvinte:
“ Ma questa è un’altra storia, amore mio”
ele avand limita lor in a reda exact puterea trairii; acel simtamant , ce tine de o intimitate greu de descris, ramane greu de penetrat de un profan ce nu a gustat inca din Pomul Vietii.



Autobiografia

Gridai e piansi sbattendo la porta
dietro cui imparai a essere straniera
per l’ultima volta, e via.
Una stazione affollata,
orari e biglietti, turisti, negozi e luci al neon.
Nessuno mi accolse, nessuno mi disse
che c’era un sottile veleno
nelle tossiche fluorescenze che respirai.
corpi modellati e sorrisi truccati
camminavano in sgargianti sudari
in perfetta finzione di umanità.
Un nodo in gola, una nausea rancida
serrarono in un blocco di cemento
Speranza e Paura.
Giorni e mesi affogarono e poi
in orari e biglietti, indirizzi, annunci,
conti e formulari,
che occuparono il mio nome e il mio corpo.
Una prigione di parole che non
significavano mai me
e tutto era uno scadente surrogato di tutto,
ma seppi dare dei nomi almeno
a ciò che non ero.
E così, lentamente, colori e sapori rivennero a me,
mi riconobbero uno per uno:
seppi di nuovo sorprendermi e ridere,
capire di nuovo le delicate avances
dei raggi di sole sulla mia pelle,
seppi di nuovo essere
un amore ancora non dato.
Allora cominciai a leggere le tracce,
le impronte invisibili che tra le troppe icone del mondo
ognuno lascia mentre insegue
la sua schiavitù o la sua libertà.
Fu allora che incontrai i ribelli,
mi tuffai nel mare benedetto della diversità,
e ingaggiai la mia battaglia contro l’impero dei mille morti
che soggioga il mondo in perfetta finzione di umanità…
Ma questa è un’altra storia, amore mio,
e oggi che ho imparato a morire e resuscitare più volte un po’
volevo solo dirti che adesso
che amo in una lingua che non imparai da mia madre,
io imparo piano piano a essere pianta,
stupendo, generoso modo di essere, che accoglie ogni giorno un nuovo sole
sorto al posto di quello di ieri,
e porgere frutti maturati senza violenza
per guadagnarmi così un minuscolo pezzo d’eternità,
io imparo a essere pianta,
e le mie radici sono impronte
che ho lasciato, che furono lasciate in me,
e percorrono i nostri mondi.

Livia Claudia Bazu (Romania)

sabato 4 maggio 2013

Invierea Omului / “In-Semnul lui Iona”



“Hristos a Inviat!”

Iata, in cea mai importanta zi a crestinatatii, va trimit in dar cateva randuri patrunse de semnificatul “Cartii lui Iona” . Probabil va intrebati “de ce?” …. N-a fost o alegere, pur si simplu am simtit ca se pliaza cel mai bine pe ce se doreste a fi mesajul acestei sfinte sarbatori.
“Cartea lui Iona” este in felul sau unica, proclamand iubirea si milostivirea lui Dumnezeu.
Importanta fundamentala a acestei scrieri aparent neinsemnate, se constata din locul pe care Biserica i l-a incredintat, in cadrul cultului divin public. Ea este citita integral, ca paremie, in cadrul Sfintei Liturghii unite cu Vecernia, din Sambata Mare.
Mesajul Sambetei Mari, prin citirea profetiei lui Iona, reprezinta mesajul biruintei asupra mortii, prin Invierea lui Hristos.
Iona, prin cartea sa, reprezinta o figura didactica, care, in final, proclama iertarea lui Dumnezea asupra poporului pocait al ninivitenilor. Acesta pregateste astfel venirea lui Hristos, Mesia, care prin moartea si Invierea Sa avea sa aduca iertarea nu numai asupra poporului ales Israel, ci intregii lumi. Trimis de catre Dumnezeu sa propovaduiasca pocainta ninivitenilor (cetatea Ninive, capitala imperiului asirian, foarte decazuta-n moravuri, dar de care Dumnezeu, totusi, avea grija), acesta nesocoteste poruncile Lui. Incercand sa fuga pe mare, Iona a fost inghitit de un chit (peste urias) in pantecele caruia a stat trei zile si apoi a fost aruncat afara pe tarmul marii. Primeste apoi, aceeasi misiune de la Dumnezeu, de a le prevesti ninivitenilor prapadul iminent (Iona 3, 4). Ninivitenii asculta indemnul prorocului pocaindu-se, iar Dumnezeu nu mai distruge cetatea. Se arata astfel ca pocainta reala, sincera, are darul de a-L face pe Dumnezeu sa-Si schimbe sau revoce hotararile. Pentru Parintii Bisericii, Iona este "typos”, adica imaginea profetica ce il prevesteste pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Intrupat. Astfel sederea lui Iona in pantecele chitului, prefigureaza sederea lui Iisus trei zile in mormant si Invierea Sa cea de a treia zi. Fericitul Augustin spune ca "dupa cum Iona a fost aruncat de pe barca de lemn in pantecele chitului, tot asa, Hristos, a fost pogorat de pe lemn (cruce) in mormant, sau in adancul mormantului. (Epistola 102) Semnul lui Iona, de altfel, nu este limitat numai la prevestirea profetica a Invierii lui Hristos. Potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, Iona il inchipuieste deopotriva pe Adam sau firea umana, precum si harul prorocesc.
Cand il inchipuieste pe Hristos, "atunci prin plecarea Sa din Ioppe pe mare indica coborarea Domnului din cer in lumea aceasta, iar prin inghitirea sa de catre chit si prin aruncarea nevatamata dupa trei zile si trei nopti, prevesteste taina mortii, a ingroparii si a invierii.” (Filocalia II)
Sfantul Maxim ne spune ca "prorocul infatiseaza in chip tainic pe Adam, adica firea cea de obste a omenilor in fiecare din starile prin care a trecut: cum a fugit de la bunatatile dumnezeiesti, ca din Ioppe, si e tarata in mizeria vietii de aici, ca pe o mare, scufundandu-se in oceanul agitat si framantat al patimilor pamantesti; cum e inghitita apoi de chit, fiara cea spirituala si nesaturata, adica de diavol, si cum e covarsita din toate partile de apa ispitelor pana la suflet; apoi cum e impresurata de cel mai de urma adanc, cu alte cuvinte cum e infasurata mintea de nestiinta totala si cum e coplesita judecata de marea povara a pacatului [...] prorocul ajunge in toate aceste stari poate ca sa inchipuiasca prin sine patimile in care s-a rostogolit omenirea in chip jalnic, facandu-si ale sale cele ale firii comune oamenilor.” (Filocalia II)
Atunci cand inchipuieste harul prorociei, "prorocul paraseste in chip tainic Ioppe, ceea ce inseamna ca harul se departeaza de la slujirea legii si porneste pe marea potrivnicilor fara de voie si a luptelor cu ele, a ostenelilor si a primejdiilor, pana ce este inghitit de moarte ca de un chit, fara sa fie catusi de putin vatamat. Caci nimic de pe lume nu a putut impiedica mersul harului propovaduit nemurilor prin Evanghelie”.(Filocalia II)
Chiar daca aflam din Cartea lui Iona ca Dumnezeu i-a iertat pe niniviteni, Sfantul Maxim Marturisitorul afirma ca Dumnezeu isi tine fagaduinta, distrugand si mantuind cetatea: "primul lucru il face prin faptul ca aceia se leapada de ratacire, al doilea prin faptul ca primesc cunostinta adevarului. Mai bine zis omoara ratacirea din ei prin credinta inviorata din nou si le infaptuieste mantuirea prin moartea ratacirii”. (Filocalia II)
Daca insa ninivitenii au urmat lui Iona pocaindu-se, cu atat mai mult trebuie sa urmam noi  lui Hristos. Sfantul Ioan Gura de Aur, scrie in acest sens in Omilile sale la Matei: "Iona, spune Hristos, era rob, Eu Stapan; el a iesit din chit, Eu am inviat din moarte; Iona a predicat pieirea, Eu am venit binevestind imparatia; ninivitenii n-au auzit mai mult decat cuvintele lui Iona, Eu am predicat o filosofie care biruie orice filosofie; Iona a venit ca slujitor, Eu am venit fiind Insusi Stapanul si Domnul universului. N-am venit amenintand, nici cerand socoteala, ci aducand iertare; ninivitenii erau niste barbari, iudeii au ascultat cuvintele a nenumarati profeti; despre Iona nimeni n-a profetit; despre Mine, toti; iar faptele adeveresc cuvintele; Iona a luat-o la fuga, voind sa plece, ca sa nu fie batjocorit de niniviteni; Eu am venit stiind ca am sa fiu rastignit si batjocorit; Iona n-a suferit sa fie ocarat pentru cei mantuiti, Eu am suferit moartea, si moartea cea mai rusinoasa, iar mai tarziu am trimis pe altii; Iona era un strain, un om de alt neam, un necunoascut; Eu inrudit cu ei dupa trup, cu aceiasi stramosi ca si ei.” Semnul lui Iona s-a implinit deja in  Hristos, si se plineste cu fiecare dintre noi in Taina Sfantului Botez. Comentand primul stih al Psalmului 129, "Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne; / Doamne, auzi glasul meu", Fericitul Augustin il evoca pe profetul Iona, care se afla intr-o dubla cufundare: in apa marii si-n pantecele chitului. Tot asa, in timpul intreitei cufundari, cel ce se boteaza se afla in "marea vietii" acesteia  si  in mormantul lui Hristos.
Asadar, semnul lui Iona a prevestit nu numai Patimile si Invierea Mantuitorului, ci si Pastile noastre, moartea si invierea tainica impreuna cu Hristos, in apa Botezului.

giovedì 2 maggio 2013

o reflectare asupra Vietii - Sf Augustin





Voi căutaţi viaţa fericită întru împărăţia morţii? Ea nu este acolo. Căci, în ce fel ar putea să existe viaţă fericită acolo unde nici măcar viaţă nu este? Dar El, Care este însăşi Viaţa noastră, a coborît aici, întru împărăţia morţii, şi a luat asupră-şi moartea noastră şi a biruit-o cu bogăţia Vieţii Sale, şi a tunat strigînd să ne întoarcem de aici la El, în acel loc tainic, din care El a purces la noi, venind pentru prima dată în însuşi pîntecele Fecioarei, acolo unde firea umană s-a unit cu El, pentru ca trupul cel muritor să nu mai fie mereu muritor; şi de aici, asemenea unui mire care iese din camera sa de nuntă, s-a bucurat ca un atlet pentru cursa pe care trebuia să o străbată. Căci n-a mai zăbovit, ci a alergat strigînd: cu vorbele, cu faptele, cu moartea, cu viaţa, cu coborîrea şi cu înălţarea Sa, strigînd către noi să ne reîntoarcem la El. Şi s-a făcut nevăzut pentru ochii noştri, pentru ca noi să ne reîntoarcem la inima noastră şi acolo să-L aflăm pe El. Căci s-a retras de la noi, dar iată că El este aici. Nu a voit să mai fie cu noi multă vreme, dar nici nu ne-a părăsit. Fiindcă s-a retras acolo de unde nu s-a retras, deoarece lumea a fost zidită prin El şi El era întru această lume şi a venit în lumea aceasta ca să-i mîntuiască pe cei păcătoşi; El, Căruia i se mărturiseşte acum sufletul meu, pentru ca El să-l însănătoşească, întrucît faţă de El a păcătuit.

 O, voi, fii ai oamenilor, pînă cînd veţi fi tot grei la inimă? Oare nici după coborîrea vieţii la noi nu voiţi să urcaţi spre ea şi să trăiţi? Dar în ce loc vă urcaţi, atunci cînd sînteţi în înalt şi cînd aţi dus pînă la cer gura voastră?

Coborîţi, dacă vreţi să urcaţi la Dumnezeu. Fiindcă, urcînd împotriva lui Dumnezeu, aţi căzut. Spune-le lor acestea, pentru ca ei să plîngă în valea plîngerii, şi astfel ia-i pe aceştia cu tine la Dumnezeu, deoarece de la Duh le spui pe acestea, dacă le spui arzînd în focul iubirii