Radacinile hinduse inscrise in poezia Liviei Bazu regasite si in crezul crestin "lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat."

Soarele este integralist, din moment ce rasare si apune, pentru toate formele de viata!

Cuvantul sanskrit pentru geneza srishti, nu sugereaza o aducere la viata din nimic, ci emanatie, eliberare; o iesire a universului din Brahman; conceptul de creatie ex nihilo este strain acestei gandiri. Lumea este o emanatie din Brahman, dar nu ca entitate separata, caci singura realitate este doar Brahman.

Legatura fiintiala dintre om si univers, pe de o parte, si Atman, pe de alta parte, este ilustrata intr-un mod plastic de imnul creatiei din Aitareya Upanishad, unde aflam ca Atman formeaza lumea de sus si cea de jos, dupa care emana stapanitorii lumii. In acest scop el produce un om cosmic, purusa. Ca rezultat al actului sau meditativ, ia nastere gura, iar din vorbire zeul focului. Apoi i s-au deschis narile din care a iesit viata si suflul vietii (prana), din care apare aerul. Din ochi apare vederea, acelasi lucru se intampla si cu alte organe: urechile, pielea, inima, ombilicul si impreuna cu acestea au luat fiinta din minte si zeii simturilor. Atman le da drept lacas o vaca si apoi un cal. Zeii sunt nemultumiti. Pentru a-i satisface, Atman le da in cele din urma drept lacas pe om, iar ei se declara multumiti. Asa devin simturile si mintea omului lacasuri ale zeilor lumii.

Doar acolo veti putea deveni

Carne si oase

Piele si inima

Maini si picioare

Gura si plamani

Ficat si rinichi si suflet

Veti cunoaste numele si meseriile voastre      (de una singura)

Si veti naste pe fiii pamantului.

Livia Bazu

Cum a format Atman pe om ? Motivele formarii omului sunt descrise ca fiind kama (dorinta, vointa), kratu (jertfa) si tapas (pocainta).

Atman a dorit, a voit, s-a pocait si a adus jertfa cu scopul precis de a aduce la existenta pe om. Omul ramane rezultatul lucrarii lui Atman.

Atman este un cuvânt sanscrit care înseamnă Sine și care se referă la spiritul nostru interior. În filozofia hindusă, în special în școlile Vedanta, Atman este principiul prim, adevăratul sine interior al oricărei ființe, superior oricărei energii sau fenomen, de aceeași natură cu Sinele suprem care este Dumnezeu, esența oricărei ființe individuale. Atman, sau spiritul fiecăruia, este văzut ca esenţa interioară divină în jurul căreia se dezvoltă corpurile subtile

O corespondență creștină a înțelesului termenului, care surprinde cel mai bine ceea ce sanscritul atman vrea să exprime, sunt cuvintele din crezul creștin: "lumină din lumină, dumnezeu adevărat din dumnezeu adevărat." În fapt acest atman individual este suportul și modalitatea prin care ființa umană se poate uni cu Dumnezeu, astfel salvarea/mântuirea(sau eliberarea hindusă), nu este posibilă decât prin această cunoaștere interioară a Sinelui(atma jnana), care ne face să realizăm că sinele nostru individual este o scânteie din Sinele suprem și una cu acest Sine suprem care este Dumnezeu sau Brahman(numit și paramatman):

Daca atman este Brahman într-un vas(trupul), atunci individul trebuie să depășească limitele acestui vas pentru a realiza unitatea primordială a sufletului individual cu plenitudinea Fiintei care este Absolutul.

Upanishad, folosește cuvântul atman pentru a indica elementul în care și prin care toate celelalte există, care este cel mai prețios dintre toate, care pătrunde totul, care este esența totului, beatitudine, fiind dincolo de orice descriere. Upanishadele ce apar în urma Budhismului, cum ar fi Maitri Upahishad definesc Atman ca reprezentând doar sinele individual mai degrabă decât sinele universal(dar acest Sine universal nu este considerat altceva decat Brahman sau Dumnezeu, Dumnezeu care este cunoscut ca Ființă(adică manifestat sau Brahman) și ca Neființă(adică nemanifestat sau Para Brahman (cel de dincolo de Brahman)).

 Taittiriya Upanishad definește atman sau Sinele ca stând în interiorul a 5 învelişuri(kosha): cel fizic sau material (annamaya kosha), cel energetic sau eteric(pranamaya kosha), cel astral sau corpul mental inferior(manomaya kosha),corpul cunoașterii sau înțelepciunii corpul mental superior (vijnanamaya kosha) și cel al beatitudinii sau cauzal (anandamaya kosha) Textele Advaita Vedanta târzii cum ar fi Panchadasi, clasifică manifestările lui atman în trei categorii: Gauna sau secundare( orice altceva în afara personalității cu care individul se indentifică, fiind vorba de corpurile fizic și eteric), Mithya sau iluzorii(personalitatea cu care individul se identifică, fiind vorba de corpul astral și de cel mental) și Mukhia sau esențiale(adevăratul Sine, fiind vorba de corpul cauzal și cel atmic, atman fiind vazut și el ca un corp manifest

Sistemele filozofice de mai tarziu, (locul cel mai de seama il ocupa Advaita Vedanta al lui Sankara), au speculat cu multa meticulozitate corelatia dintre natura psihica a omului si lumea fizica din afara si Brahman ca principiu creator, ca singura realitate existenta.

Nu-i asa ca remarcati si voi o profunda asemanare intre modul de prezentare al lui AMAN si cel al ROZEI VANTURILOR?

“insula-stea” este Lumina Tatalui Ceresc, inscrisa si in imaginea Rozei; steaua cu opt colturi sunt vanturile/ directiile spre echilibrul cosmic .

sărbători si obiceiuri celtice

Dis Pater, asa cum am specificat  in articolul precedent, este Bile, a carui rădăcina bel, înseamnă „a muri". De bel se leagă marea sărbătoare celtică Beltain, de la 1 mai, sărbătoare dominată de o simbolistică ritualică a transsubstantierii prin foc. Cu acest prilej, druizii aprindeau două mari focuri, trecând toate vitele prin pasajul dintre ele, din convingerea că astfel ele vor fi fertile în anul „verde" care vine, si vor scăpa de boli.  în esentă, e vorba de o sărbătoare resurectionară, de întâmpinare a vegetatiei, legată de forta de lustratie a focului: „toate sărbătorile din calendarul celtic erau în esentă sărbători ale focului, druizii fiind puternic legati de o magie a focului." nu poate fi uitat că Beltain marca sfârsitul semestrului nocturn la celti, unde calendarul era împărtit în două, o jumătate de an fiind dedicată zilei, luminii, iar cealaltă jumătate, noptii, întunericului.

Prin traditie, exegeza celtică admite două sărbători calendaristice mari, Lughnasa (dedicată marelui zeu Lug) la 1 august, ca sărbătoare a primei recolte, si Beltain, la 1 mai, ca sărbătoare ignică a emergentei vegetatiei. Făcând un simplu calcul, ajungem la concluzia că între ele nu sunt 6 luni, ceea ce duce la o asimetrie calendaristică. Prin urmare, trebuie să facem calculul pornind de la sărbătoarea Samain, la 1 noiembrie, considerată începutul Noului An la celti. Era momentul în care zeii „se jucau cu oamenii", întinzându-le diferite curse, dar era si momentul în care oamenii puteau trece în lumea de dincolo, prin portile vremelnic deschise, întreprinderea fiind extrem de periculoasă si cu consecinte nefaste. Dincolo de toate aceste detalii, ceea ce trebuie să remarcăm este că începutul Anului Nou (Samain, 1 nov.) marchează la celti intrarea în întunericul solar, intrarea în noapte. Continuând logic ecuatia, ajungem la concluzia că sărbătoarea orgiilor de foc, Beltain, de la 1 mai (6 luni după Samain) indică nasterea luminii, a zilei din noapte, prin intermediul „pragului" de purificare pe care îl reprezintă focul. Astfel, ajungem la triada sintetică si anume că ceea ce avem în ritul initiatic celtic este progresia negru -foc - alb, corespunzătoare transmigratiei sufletelor, în care, după Caesar, druizii credeau: „în primul rând, druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul; după ei, această credintă e un foarte bun stimulent , deoarece înlătură teama de moarte." (De Bello Gallico) Ritul trecerii prin foc a fost consemnat foarte devreme, de către Caesar: „întregul neam al gallilor este foarte superstitios. De aceea, cei atinsi de boli prea grave sau cei care trăiesc în mijlocul luptelor si al primejdiilor jertfesc sau promit că vor jertfi oameni. La aceste sacrificii se servesc de ajutorul druizilor. Ei cred că nu pot îndupleca vointa zeilor decât dacă oferă o viată omenească în schimbul altei vieti omenesti. Si pentru binele obstesc obisnuiesc asemenea sacrificii. Unele triburi au un fel de manechine de o mărime colosală, împletite din nuiele, în interiorul cărora pun oameni vii; manechinelor li se dă foc si oamenii mor învăluiti în flăcări."

Admiratia lui Tacit pentru femeile germane e binecunoscută. „... femeile germane  trăiesc îngrădite-n curătia lor, nestricate de momelile petrecerilor si de atâtările ospetelor. Să-si trimită-ntaină scrisori de dragoste, nu stiu  nici bărbatii, nici femeile." Ca o consecintă, femeile de aici nu prea calcă pe de lături, si atunci când îndrăznesc s-o facă, se compromit comunitar pentru totdeauna: „La un popor asa mare, preacurviile sunt foarte putine si pedeapsa lor, lăsată-n seama bărbatului, se dă pe loc: cu părul tăiat si-n pielea goală bărbatul o alungă pe femeie din casă, sub ochii rudelor, si-o poartă-n bătăi prin tot satul. Căci femeia desfrânată n-are nici o iertare; ea nu-si poate găsi bărbat nici cu frumusetea, nici cu tineretea, nici cu averea. Acolo nimeni nu ia în glumă păcatele si a strica pe altul ori a se lăsa stricat nu se cheamă a se da după lume."adauga: fetele se căsătoresc târziu, dar temeinic, căsătoria e sacrosantă, bărbatii sunt strict monogami, iar sotiile îsi urmează bărbatii peste tot, chiar si în războaie, socotind că e dedatoria lor să împărtăsească cu ei atât  bucuriile clipelor mărunte ale vietii, cât si drama sau teama celor cu adevărat importante. Motivele nu sunt doar sociale, ci sacrale: „Germanii mai cred că femeile au în ele ceva sfânt si profetic si nici nu le dispretuiesc sfaturile, nici le nesocotesc răspunsurile."

Inmormântarea este interpretată ca o regresie în Marea Zeită Mamă, de unde începe si fericirea „albă" de după moarte, celebrată prin incinerare târzie (trecere prin foc). Obiceiul funerar al celtilor presupune - povesteste Brekilien -„consumarea" integrală a trupului de după moarte, prin putrezire: initial, cadavrul este închis într-un dolmen, unde este tinut sapte ani, pentru a putrezi integral. Apoi oasele sunt decopertate, purificate prin foc, „albite" prin pisare, moment în care se consideră că balastul corporal a fost distrus în suficientă măsură pentru ca sufletul să se poată desprinde de el. în acest ritual de regresie thanatică, o semnificatie aparte are numele marii zeite, Danu (Ana sau Commana), echivalată cu uterul feminin care permite o regresie inversă nasterii: ea va da, în timp, zeita Gwen („cea albă"), cu trei sâni, pentru a-si alăpta copiii, cei trei „corbi albi".De simbolistica specială, initiatică a „corbului alb" se leagă – remarcă si druidicul Jean Markale - numele marelui zeu Lug, asociat luminii albe si corbului alb. Yann Brekilien explică si logica teogonică prin care „corbul negru" se transformă aici în „corb alb", deoarece corbul era, la celti, pasărea consacrată zeului luminii Lug. Bunicul dinspre mamă al lui Lug fusese Balor, „corbul" (zeul) negru al adâncurilor din tinutul Fomoîre, pe care „oamenii zeitei Dana" (Tuatha De Dannan) au trebuit să îl înfrunte, trecându-l printr-un pârjol de foc. Balor va da Balaurul din credintele noastre (pe o linie genetică de provenientă celtică). Toată logica initiatică a transformării „corbului negru" în „corb alb" prin intermediul trecerii prin foc îsi găseste explicatia în eschatologia celtică, moartea fiind asociată unui tărâm insular paradisiac, sustras suferintei si mortii (Sidh), unde oamenii erau asteptati după ce-si vor fi consumat „lantul" de pământ al întrupării. Sidh e format din Tir na n-Og (Tărâmul tineretii vesnice), Mag Melă (Câmpia plăcerii) si Tir na m-Ban (Tărâmul femeilor frumoase). Se întelege de la sine de ce râdeau descătusat celtii, atunci când erau urcati în manechinele de lemn, pentru a fi încredintati focului.

DIVINATIA CAILOR

Tacit vorbeste de divinatia cailor pe care o practică germanii: „Un obicei numai al acestui popor este să cerce si presimtirile si prevestirile cailor. Acesti cai, albi si nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni, sunt hrăniti pe socoteala obstii tot în pădurile si dumbrăvile acelea; după ce îi înhamă la un car sfânt, preotul si regele sau mai-marele obstii merg pe lângă ei si iau aminte la nechezatul si sforăitul lor. Si nici o altă prevestire n-are mai mult crezământ decât aceasta, nu numai la popor, ci si la fruntasi: în adevăr, si unii si altii socotesc că preotii sunt servitorii zeilor, dar caii stiutori ai gândurilor acestora." Se remarcă aici că trăpasii crescuti pentru divinatie sunt „nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni", spre deosebire de alti cai, folositi în treburile zilnice sau la războaie. Pe de altă parte, ei sunt albi, spre deosebire de ceilalti, la care cromatica interesează mai putin. albul apare astfel superior valorificat tuturor celorlalte culori. Tacit vorbeste despre obiceiul germanilor de a tine sfat în pădure, pentru a decide soarta lor viitoare. 

Calendarul lor comunitar este selenar: „Ei s-adună laolaltă (afară numai de nu se întâmplă ceva neprevăzut si fără veste) în zile hotărâte, ori când e lună nouă, ori când e lună plină, căci atunci cred ei că este începutul cel mai cu noroc pentru orice treabă." Cu acest prilej, Tacit precizează, că germanii numără timpul nu după succesiunea zilelor, ci după cel al noptilor, când Soarele se află ascuns în bezna cea neagră: „... ei nu socotesc, ca noi, numărul zilelor, ci pe-al noptilor, asa pun soroacele, asa cad la învoială; parcă noaptea ar trage ziua după sine." Ciudătenia calendarului nocturn o remarcase deja Caesar, în De Bello Gallico, legând-o de un obicei druidic si de prezenta unui zeu cosmocrator, care nu este al zilei, ci al noptii: „Toti galii afirmă că se trag din Dis Pater, si spun că stiu aceasta de la druizi. De aceea determină durata nu după numărul zilelor, ci după cel al noptilor. Calculează zilele de nastere si începutul lunilor si al anilor în asa fel, încât noaptea precedă zilei." Pentru Charles Squire, Dis Pater trebuie să fi fost Bile, sotul psihopomp al marii zeite plăsmuitoare Danu, din care se naste generatia zeilor Tuatha De Dannan. Etimologic, numele lui Bile vine din silaba bel, „însemnând a muri", notează acelasi Squire. Dacă asociem acestei rădăcini ceea ce spune în realitate Caesar, si anume că galii „se trag din Dis Pater", atunci ajungem la singura concluzie posibilă, si anume că galii împărtăseau convingerea că ei „se trag" sau se nasc din moarte, din întuneric, ceea ce explică, probabil, si obiceiul lor de a număra trecerea timpului după numărul noptilor, nu al zilelor. Făcând analogie cu toate riturile similare de purificare pe care le cunoastem (orfismul, în primul rând), putem încheia ecuatia spunând că, în obiceiurile germanilor, ei trebuie să moară mai întâi, pentru a se naste, tot asa cum si stejarul din traditia druidică „moare" în momentul aparitiei iernii, pentru a da nastere excrescentei pure a vâscului.

Obiceiuri de “neutralizare a echilibrului sacral”

Vestigiile acestei neutralizări a portantei sacrale excedentare le găsim peste tot în antropologie; James George Frazer (Creanga de aur) a dedicat un capitol separat Tabuurilor privind femeile în perioada menstruatiei si a nasterii: menstruatia, dar si nasterea, sunt resimtite ca „deschideri de porti", prin care intră în comunitate surse de suprasacralizare, motiv pentru care femeile ajunse în situatiile respective sunt izolate, de-teritorializate în raport cu spatiul comunitar si supuse unor interdictii care presupun dezagregare. După nastere, sau la terminarea ciclului, ele sunt reagregate, prin intermediul unor rituri de egalizare a functiei sacrale. în privinta nasterii, lucrurile par a fi, totusi, putin mai complicate, fiindcă prin eliberarea de sarcină, femeia aduce în comunitate o „suprasarcină sacrală", sub forma, evident, a unui copil.

Asocierea gemenilor cu negativitatea este prezentă în multe comunităti arhaice, unde nasterea gemenilor este resimtită ca un dezechilibru sacral care nu poate fi neutralizat, motiv pentru care, în multe comunităti arhaice, unul dintre cei doi gemeni este sacrificat. Un caz cu totul special apare în sacrificiile de primogenitură, episodul din Geneza 22, când Yahwe îi cere lui Avraam să-l sacrifice pe unicul său fiu, Isaac, fiind cel mai cunoscut. Morfologic, ritul corespunde unei coregrafii de exteritorializare: la indicatia lui Yahwe, Avraam călătoreste trei zile până la muntele unde se va săvârsi „arderea de tot", motivatia imediată fiind - asa cum bine se stie - verificarea tăriei de credintă pe care o are tatăl. Sub aspect ritualic, însă, sacrificiul de primogenitură -cunoscut la multe popoare - se explică prin credinta că suprasarcina  sacrală pe care o reprezintă primul născut nu poate fi neutralizată; el trebuie să dispară, în conditii de regulă ceremoniale, pentru ca familia - si, prin intermediul ei, întreaga comunitate - să se reechilibreze sacral. Inversul formulei este valabil pentru cutumele de succesiune: mostenirea îi revine, de regulă, tot primului născut (în timpuri mai noi, desigur, când el nu mai este eliminat sacrificial), fiindcă în fiinta lui se concentrează doza majoră de sacralitate a familiei. rostul primordial al sacrificiului, la nivelul unei comunităti arhaice, nu este acela de a tranzactiona o relatie cu divinul - prin intermediul unei ofrande, în schimbul căreia te astepti ca zeul să îti întoarcă anumite beneficii  , ci de a neutraliza dezechilibrul sacral al comunitătii respective. Ne aflăm, aici, în fata unei modificări de nuantă: miza sacrificiului nu se mai explică prin relatia de aservire fată de divin, ci prin economia intrinsecă de sacralitate a comunitătii respective. Formulând mai frapant lucrurile: prin intermediul unui sacrificiu, o comunitate se apără pe sine de un exces de sacralitate.

Putem întelege acest fenomen prin separarea - strict metodologică, bună doar pentru uzul demonstratiei de fată - a riturilor închise si a riturilor deschise care apar în economia de viată a unei comunităti. întelegem prin „rit închis" ansamblul riturilor de integrare a portantelor sacrale; dimpotrivă, „riturile deschise" sunt fenomene de decompresie, de eliberare de suprasarcină sacrală. plecarea cuiva la vânătoare, sosirea străinilor în comunitate, menstruatii, nasteri, decese etc.  produce la nivelul fiecărei comunităti - demonstrează Rene Girard - o continuă acumulare de sarcini sacrale excedentare („criza. sacrificială"), pentru a căror eliberare societatea „nu are timp" să astepte o dată anume, fiindcă până atunci functionarea sa sacrală s-ar perturba periculos. În consecintă, comunitatea respectivă improvizează, cu frenezie chiar, sacrificii si în afara perioadelor obisnuite de ofrande, pentru a se reechilibra sacral. Conditia acestor sacrificii neregulate este neutralitatea sacrală a victimei: de regulă, aceasta este aleatoriu aleasă, chiar prinsă la drumul mare, si încredintată mortii fără să fi purtat vreo vină anume. Ajungem în acest fel la morfologia „tapului ispăsitor", căreia acelasi Rene Girard îi va dedica - în afara paginilor din Violenta si sacrul - o carte separată: tapul ispăsitor . Ritul apare, de altfel, si în Vechiul Testament, în Leviticul 16, unde beneficiarul sacrificiului periodic de lustratie este demonul desertului, Azazel, într-un context cosmologic în care se sugerează că buna functionare a universului este „împărtită" între Divinitate si Azazel;  „Nenorocirea e fiica cutezărilor neîngăduite, la oamenii cuprinsi de o trufie vinovată, după ce casele lor s-au umplut de bunuri. Mai presus de toate stă măsura. Ceea ce trebuie să dorim e o bogătie neprimejdioasă, destulă pentru o minte înteleaptă."

“sărbătoarea inmormantarii”

O comunitate arhaică generează astfel de sărbători nu pentru a-i „bucura" pe membri săi, sau pentru a le întretine buna-dispozitie, ci pentru a izola simbolic - spatial si temporal - un exces de sacralitate care o amenintă si pentru a neutraliza acest surplus. Să luăm, de pildă, cazul unei înmormântări, asa cum ocunoastem noi din zilele noastre: oamenii se îmbracă frumos, mortul este si el pregătit, cu hainele sale cele mai bune, sunt orânduite bucatele, băutura, casa mortului devine, vremelnic, centrul comunitătii, toate acestea sugerând ex-temporalizare si exteritorializare. în Bucovina, , la Dorna Candrenilor, se intalnesc si alte aspecte, care tin tot de logica unei izolări intracomunitare prin intermediul „sărbătorii". în primul rând, chiar dacă decesul ajunge să fie cunoscut rapid în sat - lucru care, de obicei, se întâmplă -, nimeni nu merge la casa mortului până când familia acestuia nu termină preparativele de ex-teritorializare. La priveghi, un suflător în bucium anuntă, din afara gospodăriei, toate sosirile, pentru ca portanta sacrală a contactului cu casa mortului să se neutralizeze în patru zări. In biserică, există un moment dramatic - si, în mod paradoxal, violent sau chiar gălăgios - când copiii sunt îndemnati să desfacă pomul celui decedat, care e purtat tot timpul pe lângă sicriu. Se creează o busculadă, „sălbatică" în raport cu locul în care se desfăsoară actiunea - o biserică -, si „roadele" pomului - în cazul de fată bomboane, prăjituri, în general dulciuri - sunt smulse cu frenezie. Momentul demonstrează că orice rit funerar este, simultan, si un sacrificiu.