mercoledì 27 febbraio 2013

Obiceiuri de “neutralizare a echilibrului sacral”



Vestigiile acestei neutralizări a portantei sacrale excedentare le găsim peste tot în antropologie; James George Frazer (Creanga de aur) a dedicat un capitol separat Tabuurilor privind femeile în perioada menstruatiei si a nasterii: menstruatia, dar si nasterea, sunt resimtite ca „deschideri de porti", prin care intră în comunitate surse de suprasacralizare, motiv pentru care femeile ajunse în situatiile respective sunt izolate, de-teritorializate în raport cu spatiul comunitar si supuse unor interdictii care presupun dezagregare. După nastere, sau la terminarea ciclului, ele sunt reagregate, prin intermediul unor rituri de egalizare a functiei sacrale. în privinta nasterii, lucrurile par a fi, totusi, putin mai complicate, fiindcă prin eliberarea de sarcină, femeia aduce în comunitate o „suprasarcină sacrală", sub forma, evident, a unui copil.
Asocierea gemenilor cu negativitatea este prezentă în multe comunităti arhaice, unde nasterea gemenilor este resimtită ca un dezechilibru sacral care nu poate fi neutralizat, motiv pentru care, în multe comunităti arhaice, unul dintre cei doi gemeni este sacrificat. Un caz cu totul special apare în sacrificiile de primogenitură, episodul din Geneza 22, când Yahwe îi cere lui Avraam să-l sacrifice pe unicul său fiu, Isaac, fiind cel mai cunoscut. Morfologic, ritul corespunde unei coregrafii de exteritorializare: la indicatia lui Yahwe, Avraam călătoreste trei zile până la muntele unde se va săvârsi „arderea de tot", motivatia imediată fiind - asa cum bine se stie - verificarea tăriei de credinpe care o are tatăl. Sub aspect ritualic, însă, sacrificiul de primogenitură -cunoscut la multe popoare - se explică prin credinta că suprasarcina  sacrală pe care o reprezintă primul născut nu poate fi neutralizată; el trebuie să dispară, în conditii de regulă ceremoniale, pentru ca familia - si, prin intermediul ei, întreaga comunitate - să se reechilibreze sacral. Inversul formulei este valabil pentru cutumele de succesiune: mostenirea îi revine, de regulă, tot primului născut (în timpuri mai noi, desigur, când el nu mai este eliminat sacrificial), fiindcă în fiinta lui se concentrează doza majoră de sacralitate a familiei. rostul primordial al sacrificiului, la nivelul unei comunităti arhaice, nu este acela de a tranzactiona o relatie cu divinul - prin intermediul unei ofrande, în schimbul căreia te astepti ca zeul să îti întoarcă anumite beneficii  , ci de a neutraliza dezechilibrul sacral al comunitătii respective. Ne aflăm, aici, în fata unei modificări de nuan: miza sacrificiului nu se mai explică prin relatia de aservire fade divin, ci prin economia intrinsecă de sacralitate a comunitătii respective. Formulând mai frapant lucrurile: prin intermediul unui sacrificiu, o comunitate se apără pe sine de un exces de sacralitate.
Putem întelege acest fenomen prin separarea - strict metodologică, bună doar pentru uzul demonstratiei de fa- a riturilor închise si a riturilor deschise care apar în economia de viaa unei comunităti. întelegem prin „rit închis" ansamblul riturilor de integrare a portantelor sacrale; dimpotrivă, „riturile deschise" sunt fenomene de decompresie, de eliberare de suprasarcină sacrală. plecarea cuiva la vânătoare, sosirea străinilor în comunitate, menstruatii, nasteri, decese etc.  produce la nivelul fiecărei comunităti - demonstrează Rene Girard - o continuă acumulare de sarcini sacrale excedentare („criza. sacrificială"), pentru a căror eliberare societatea „nu are timp" să astepte o dată anume, fiindcă până atunci functionarea sa sacrală s-ar perturba periculos. În consecin, comunitatea respectivă improvizează, cu frenezie chiar, sacrificii si în afara perioadelor obisnuite de ofrande, pentru a se reechilibra sacral. Conditia acestor sacrificii neregulate este neutralitatea sacrală a victimei: de regulă, aceasta este aleatoriu aleasă, chiar prinsă la drumul mare, si încredintată mortii fără să fi purtat vreo vină anume. Ajungem în acest fel la morfologia „tapului ispăsitor", căreia acelasi Rene Girard îi va dedica - în afara paginilor din Violenta si sacrul - o carte separată: tapul ispăsitor . Ritul apare, de altfel, si în Vechiul Testament, în Leviticul 16, unde beneficiarul sacrificiului periodic de lustratie este demonul desertului, Azazel, într-un context cosmologic în care se sugerează că buna functionare a universului este „împărtită" între Divinitate si Azazel;  „Nenorocirea e fiica cutezărilor neîngăduite, la oamenii cuprinsi de o trufie vinovată, după ce casele lor s-au umplut de bunuri. Mai presus de toate stă măsura. Ceea ce trebuie să dorim e o bogătie neprimejdioasă, destulă pentru o minte înteleaptă."

giovedì 21 febbraio 2013

“sărbătoarea inmormantarii”



O comunitate arhaică generează astfel de sărbători nu pentru a-i „bucura" pe membri săi, sau pentru a le întretine buna-dispozitie, ci pentru a izola simbolic - spatial si temporal - un exces de sacralitate care o amenintă si pentru a neutraliza acest surplus. Să luăm, de pildă, cazul unei înmormântări, asa cum ocunoastem noi din zilele noastre: oamenii se îmbracă frumos, mortul este si el pregătit, cu hainele sale cele mai bune, sunt orânduite bucatele, băutura, casa mortului devine, vremelnic, centrul comunitătii, toate acestea sugerând ex-temporalizare si exteritorializare. în Bucovina, , la Dorna Candrenilor, se intalnesc si alte aspecte, care tin tot de logica unei izolări intracomunitare prin intermediul „sărbătorii". în primul rând, chiar dacă decesul ajunge să fie cunoscut rapid în sat - lucru care, de obicei, se întâmplă -, nimeni nu merge la casa mortului până când familia acestuia nu termină preparativele de ex-teritorializare. La priveghi, un suflător în bucium anun, din afara gospodăriei, toate sosirile, pentru ca portanta sacrală a contactului cu casa mortului să se neutralizeze în patru zări. In biserică, există un moment dramatic - si, în mod paradoxal, violent sau chiar gălăgios - când copiii sunt îndemnati să desfacă pomul celui decedat, care e purtat tot timpul pe lângă sicriu. Se creează o busculadă, „sălbatică" în raport cu locul în care se desfăsoară actiunea - o biserică -, si „roadele" pomului - în cazul de fabomboane, prăjituri, în general dulciuri - sunt smulse cu frenezie. Momentul demonstrează că orice rit funerar este, simultan, si un sacrificiu.

lunedì 11 febbraio 2013

Ezoterism si nebunie in timpurile naziste





Ritualul de initiere avea loc in castelul din inima Germaniei naziste, Wewelsburg, ales de H.Himmler (al doilea om ca putere in Germania nazista) , ca sediu al ritualurilor celor de la SS.; in fata altarului se prezenta un colonel de la SS si un cuplu de adepti nazisti caruia i se inmana o spada de catre „preotul pagan”-simbol necesar pentru adeziunea la confraternitatea SS, apoi painea si sarea simbol al rasei germane pe care toti isi luau angajamentul s-o protejeze; se primea in timpul ritualului si o copie a „bibliei naziste”. Casatoria lor reprezenta un act implinit al dogmei naziste; prin astfel de ritualuri se credea ca se putea avea acces la acea energie ariana. In turnul nord al castelului Wewelsburg era asa numita “sala a generalilor” de la SS unde se desfasurau o  serie de practici specifice. Scopul general era sa se creeze un fel de Vatican , un centru spiritual al celui de-al 3-lea reich. Podeaua este inscriptionata cu simbolul „soarelui negru”- simbol cosmic al unei forte ce porneste explozia din centru. In subteran se gaseste insa  o sala si mai plina de mistere...o sala numita walhala (in mitologie era locul unde erau ingropati razboinicii morti in batalii ) unde aveau loc o serie de ritualuri funerare ale oficialilor SS morti in bombardamente, dar si ceremonii mai “deosebite”; corpurile celor morti erau arse si cenusa era pastrata in cripta castelului; 12 persoane imbracate in negru se intalneau cu Himmler aici. In momentul adeziunii, fiecaruia i se dadea si un inel, simbol al ordinii cavaleresti. Aceste ritualuri aveau ca scop sa induca supunerea, actiuni suportate de catre participant,  cu o limitare bine sugestionata in a  pune intrebari asupra a ce avea de executat; se credea ca datorita acestora se punea in functiune o energie ce era canalizata spre partea de nord, loc primordial al vietii pentru nazisti. Pentru Himmler., a fi neamt insemna "sa incarnezi " spiritul antic german.

Membri principali SS-Schule Haus Wewelsburg 
Heinrich Himmler
Manfred von Knobelsdorff (Comandant)
Siegfried Taubert (Comandant)
Karl Elstermann von Elster, Stabsführer ( inlocuit apoi de Paul Hübner)
Walter Muller, Hauptsturmführer
Josef "Pepi" Schneid, Hauptsturmführer
Walter Franzius, architect
Karl Lasch
dr. Hans-Peter de Courdes
dr. Berhard Frank, SS-Comandant Obersalzburg
dr. Heinrich Hagel, medic si Obersturmbannführer
Wilhelm Jordan
Elfriede Wippermann

Ideologia nazista crede in existenta in trecut a gigantilor arieni, astfel intoarcerea la paganism se facea prin intermediul diverselor acte ritualice pentru a accede acele forte din trecut.
Teoria ghetii cosmice a lui Hans Hoerbiger, fizician nazist, devine teoria cosmologica a statului si e dezvoltata ca urmare a rasismului manifestat fata de Einsten care se stia, era evreu. Ea sustinea ideea ca intreg universul a luat nastere in urma unui bloc de gheata ce s-a lovit de soare, creind in acest mod big-bang-ul.
 Se pun in act controlul asupra sexualitatii, casatoriei si a banilor cu scopul implementarii si dezvoltarii credintei in rasa ariana. Asfel se iau in vizor aspectele psiho-fizice ce se pliaza cel mai bine pe deontologia nazista si ce tin cont de faptul ca  noua rasa sa exprime aspectul cat mai apropiat zeilor tata arieni; nasterile au ca scop purificarea propriei rase. Acesta urma sa fie rezultatul a ceea ce se numea a fi “impreunarea selectiva.”
In mijlocul padurii din inima Germaniei se gasesc “pietrele externe”, asa numitele “stonehenge” ale nemtilor. Este vorba de o serie de 5 megaliti cu forma stranie, ce pentru nazisti alcatuiau un loc sacru folosit in scopul actelor ritualice pagane. Din 1935 incep practicile ritualice  prin aportul autointitulatului expert in paganismul arian Carl Maria von Vilihut, ex oficial al armatei cu multe sedinte in spitalul de psihiatrie. Era un nebun cu idei cu totul iesite din comun, acesta autoconsiderandu-se a fi reincarnarea regilor arieni, spunandu-i lui Himmler ca se poate intoarce in timp cu 10000 de ani si chiar cu 228.000 de ani astfel incat sa-si aminteasca reincarnarile sale cat si credintele din era paleoliticului, perioada guvernata de stravechii arieni si creaturile specifice acelor epoci. Astfel s-a pus in act prin ajutorul acestuia paganismul nazist cu diverse formule magice, ritualuri, rugaciuni…
Salutul  “Heil Hitler!”  avea ca semnificatie pentru nazisti atat  inlaturarea raului din Germania, cat si unul de vindecare.

giovedì 7 febbraio 2013

“Riturile de trecere” Arnold van Gennep–initiere si semnificatie



„Riturile de separare" de lumea anterioară, spune Arnold van Gennep ,fac parte din categoria riturilor preliminare ale unei coregrafii de initiere.
Intregul scenariu al initierii cuprinde, în esen, trei momente:
- separarea neofitului de identitatea naturală în care vietuise până atunci (riturile de dezagregare);
- revenirea în spatiul comunitătii (riturile de agregare, de reintegrare) prin proba sângelui - atunci când neofitul, „renăscut" ca identitate culturală, participă la uciderea animalului totemic al tribului
Initierea propriu-zisă, suportată într-un spatiu extracomunitar, comportă, cinci subfaze:
1) probele de anduran, foarte dureroase, pe care le suportă neofitii;
2) „îngurgitarea" lor de către animalul totemic, adică trecerea prin „originile" comunitătii si regurgitarea lor ca „nou-născuti" ; moartea lor ca „om natural" si renasterea ca „individ cultural";
3) aflarea miturilor de origine ale comunitătii, care sunt de regulă adevăruri ezoterice, comunicate în conditii restrictive speciale;
4) imitarea mitului constitutiv al comunitătii, de obicei sub forma unei vânători a animalului totemic, la care iau parte toti initiatii, fiecare dintre ei trebuind să treacă „proba sângelui", a uciderii;
5) consumarea cărnii animalului vânat, sub forma unei mese ritualice ale cărei resturi se distrug – de obicei prin ardere -, pe motivul că ele sunt „contaminate" cu suprasarcini sacrale, care dacă ar fi duse în spatiul comunitar, ar dezechilibra sacral comunitatea respectivă;

Toate acestea - subliniază Freud - se petrec într-o fază premorală a umanitătii, si traduc raportul cel mai înspăimântător pe care îl poate avea cineva cu sacrul.. Cum se ajunge la morală, din unicitatea unui fapt premoral (crima totemică) ? Prin - arată Freud - serializarea retorică (sau ideologică, am spune noi azi) a crimei dintâi: zeii tineri, reuniti într-un „clan fratern" al cărui secret covârsitor este uciderea în comun a „Tatălui", prezintă crima ca fiind necesară pentru buna functionare ulterioară a lumii. In acest fel, crima totemică se transformă în rit, adică într-un fenomen de serializare exorcizantă: prezentând crima ca fiind „necesară", ba mai mult, sugerând că ea va fi periodic reiterată de acum încolo, pentru ca universul să „functioneze" cum se cuvine, fratii tineri exorcizează, spulberă spaima exercitată de către omor prin - spune Freud -«supunere retroactivă"; prin intermediul sacrificiului primordial, al fiilor răsculati împotriva tatălui, se înlocuieste paradigma paternă cu una fraternă, compusă din zeii generatiei secunde care iau parte la „crimă": „hoarda paternă - scrie Freud  - a fost înlocuită de clanul fratern, întemeiat pe legăturile de sânge.
Consecinta e că sacrul, în indiferent ce formă s-ar manifesta el, are o acceptiune duală în antropologie, în dezacord cu unilateralizarea cu care ne-a obisnuit mentalitate crestină: sacrul e benefic si malefic totodată, energetizează si maculează simultan, ceea ce îl obligă pe omul comunitătii arhaice să stea mereu la mijloc: nici prea departe de sursa sacrală ca atare, dar nici prea aproape, pentru a evita contaminarea negativă. Plecarea ca atare a vânătorului este precedată, de regulă, de rituri de „îmblânzire" a portantei sacrale a animalului care urmează să fie sacrificat. De regulă, acest lucru se produce prin intermediul unui simulacru anticipativ: conturul animalului este desenat pe nisip (în alte locuri se aduce o efigie a animalului respectiv, un dublet): acestea sunt în prealabil „îmblânzite" de către participantii la rit; se rostesc formule de „iertare", i se „explică" victimei motivele pentru care va fi sacrificată, etc. Apoi efigia sau conturul sunt întepate cu sulita, lovite cu săgeti sau incizate cu săbii, pentru ca puterea ostilă a animalului să fie neutralizată. După vânătoare, dacă aceasta s-a soldat cu un succes, ritul de lustrare (neutralizare a portantei sacrale excedentare) se petrece la granita exterioară a comunitătii, înainte ca lesul să fie introdus în perimetrul comunitar: el este „spălat" de energia sacrală suplimentară, si în acest fel dobândeste drept de liberă intrare în spatiul comunitar.

Orice asemenea rit - chiar si vânătoarea în aparenanodină - e un fapt public: el este cunoscut de către toată lumea, se comunică în prealabil comunitătii. Nici un membru al vreunei comunităti arhaice nu pleacă „pe ascuns" la vânat, la adăpost de privirile eventual „invidioase" sau „frustrate" ale celorlalti; dimpotrivă,, el transformă actiunea sa într-un gest public, pentru ca în acest fel portanta sacrală excedentară a actiunii cinegetice să se neutralizeze. La celălalt capăt al actiunii, carnea animalului vânat se distribuie, în parte, zeilor, căpeteniei si unor familii din proximitate, de regulă rude: niciodată ea nu este consumată exclusiv de către cel care vânează. Toate acestea au ca substrat decretarea actiunii ca fapt public; dacă nu s-ar întâmpla asa, câtiva membri ai comunitătii -sau chiar comunitatea ca atare, luată în întregimea sa - ar resimti o anxietate sacrală: echilibrul de sacralitate a fost amenintat, perturbat, ceea ce impune gesturi compensative de neutralizzare.

domenica 3 febbraio 2013

Motivul copacului gemelar in cosmogonia scandinava



Spre deosebire de celelalte cosmogonii, cea din Edda pregăteste Creatia pentru moarte, care este adevărata ei finalitate, motiv pentru care cosmogonia scandinavă este aceea care le dă cititorilor cele mai multe „frisoane" metafizice. Yann Brekilien (La mythologie celtique. Editions Jean Picollec) aminteste în acest sens că în Mabinogi de Peredur (care va deveni Percevall), există un motiv al copacului gemelar, tăiat în două pe verticală, asociat lumii de dincolo, Sid: o parte a copacului arde până la temelii în timpul anului, devenind cenu, pe când al doilea rămâne verde, analogia cu omul si cu vâscul, fiinta „eternă", post-ignică a stejarului, fiind evidentă.
miturile cosmogonice si sacrificiile sunt intercalate în structura integrativă a unui rit de initiere. Miturile cosmogonice le sunt relatate neofitilor după ce acestia trec cu succes probele de andurantă si depăsesc „proba întunericului" (sunt îngurgitati de către animalul totemic al tribului si regurgitati, ceea ce înseamnă, la nivelul primei secvente, distrugerea ca atare a corpului): abia în această fază ei dobândesc drepturi sacrale depline în cadrul comunitătii, fiind „consacrati" prin ascultarea miturilor. Sacrificiul intră în logica ritului de initiere prin actul de repetare a vânătorii primordiale, ceea ce presupune că fiecare nou initiat trebuie să ucidă, pentru a trece personal proba sângelui.Separarea de mamă a neofitului este înscenată în unele comunităti arhaice printr-un gest pe care nu îl găsim peste tot, dar este de o relevansimbolică deosebită. învesmântată în haine cernite, mama îsi desface picioarele, neofitul plecând spre locul de initiere printre picioarele ei, în sensul invers nasterii. „Trecerea prin mamă" are rolul de prag, de loc de trecere între două identităti, cea naturală si cea culturală, ceea ce ne duce la cartea clasică a ritualisticii de initiere: lucrarea lui Arnold van Gennep, Riturile de trecere.