Festivitate interculturala – Bucuria de a fi impreuna ca fratii

Cu ocazia festivitatii interculturale de anul acesta, am propus ca  si reprezentant  al comunitatii romanesti , urmatoarele:

- poezia lui Benone Burtescu tradusa in limba italiana “Per essere re”;

- simbolistica HOREI la romani;

- semnificatul cuvantului “DOR”;

- nasterea si expresia sentimentului national ; HORA UNIRII

- expozitie cu privire la tematica “VIATA/ MOARTE” in cultura romaneasca, sarbatoarea Martisorului, ritualuri de inmormantare…

Stiu, articolele sunt scrise in limba italiana…desi cunosc faptul ca buna parte din cititorii acestui blog sunt romani, am tinut sa le las asa, cum au fost ele prezentate in cadrul festivitatii, ca o mica provocare…

Per  essere Re

                                                                                                              di Benone Burtescu

Come re degli animali
Basta essere più forte di loro. E questo è tutto.

Come re degli uccelli è un po 'più difficile. Ma bello.
Si deve sempre volare più in alto di loro e mai al di sotto.

Come re degli fiori devi subire le spine
e soprattutto, devi trasmettere delle fragranze più come gigli.

Come re delle stelle, devi  sederti sopra di loro - viaggiatore di Orione, e guardando te stesso verso il basso,  esere più luminoso di qualsiasi altro. E senza fatica.

Come re sopra l'acqua e il vento, devi imparare a portare gloria agli angeli,

offrire loro sollievo nella valle della denuncia a causa delle lacrime dei corvi.

Essere re sul popolo è più difficile di tutto il resto.
Bisogna vivere e morire per loro, insegnare loro cosa vuol dire amare,
 perdonare ...

Ma la cosa più meravigliosa è di essere re su te stesso
al momento quando scegli il bene, sia  della gioia di un altro o  della tua sofferenza.

 La saggezza e la bellezza di tutto questo si può riassumere così:
Il tuo coronamento lo fa Figlio di Dio quando si va dal male al bene.
In quel momento, l’Eternità ti concede la pace.

Se vuoi essere re, scegli il bene!

Affrettatevi!

Danza dell'Unione “ HORA UNIRII”

Venite, prendiamoci per mano

Tutti con il cuore Rumeno

Balliamo per la Fratellanza

Sulla nostra santa terra!

Abbiamo lo stesso nome

Una storia nel mondo.

Io sono il tuo fratello,

Tu sei…l’anima vibrante!

Questi sono alcuni versi tratti dal poema rumena Danza dell'Unità “ HORA UNIRII”

 

 Tra il 1848 e il 1918 Italia e Romania compirono un cammino parallelo verso l’unificazione nazionale. I protagonisti del Risorgimento italiano come Mazzini, Cavour, Garibaldi, Cattaneo ebbero non solo indirettamente ma spesso direttamente sull’affermazione del sentimento unitario romeno e, al contempo, della partecipazione attiva di grandi intellettuali, come Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu, Nicolae Balcescu.  Nell'anno 1856 Vasile Alecsandri  pubblicò sul giornale Steaua Dunarii, il poema "Hora Unirii", nel quale auspicò la ricompattazione delle province romene.

L'unione delle regioni della Romania venne ufficialmente dichiarata il 5 febbraio 1862, sotto il principe Alessandro Giovanni Cuza, il promotore della moderna Romania indipendente, dando alla regione il nome di Romania, con Bucarest quale nuova capitale. Iasi  e stata la città dove i Rumeni si riunirono nel 1859 per celebrare l'unificazione  delle due terre Rumene: Moldova e Ţara Românească. Essi formarono una larga "hora" e cantavano "riuniamoci  mano nella mano/ quelli con un cuore Rumeno". Il ritmo della canzone e lento, ma energico nello stesso tempo, e ha il potere di riunire tutti rappresentanti. La festa nazionale in Romania, il Giorno della Grande Unione (detto anche giorno dell'unificazione) cade il 1 dicembre ogni anno per ricordare l’ unione di Bassarabia, la Bucovina e la Transilvania al Regno di Romania nel 1918 sotto il re Ferdinando di Romania. Ancora una volta, nella stessa  piazza di Iasi, il popolo della Romania ballò il simbolico Hora Unirii -La danza  dell’Unione- con i loro fratelli.

Hora "Immagine primitiva del sole e della ciclicità del tempo - espressa attraverso la musica, la ritmicità del movimento  e la respirazione.

Hora è il gioco più complesso e più diffuso (ballo) popolare rumeno con un carattere cerimoniale e un numero impressionante di varianti. Accompagna tutti i riti di passaggio  (nascita, la cerimonia nuziale, morte ) e tutte le celebrazioni popolari. La sua origine e tracica (i traci sono stati i nostri antenati) Da questa danza popolare ci sono evoluti le varianti nazionali per i popoli del sud-est Europa. Una volta aveva un carattere/ magico e substrato mitologico.

A queste funzioni di celebrazione del culto solare e di favorire le forze feconde della terra, aggiungiamo: la funzione del cerchio magico, sigillare una comunità e un'alleanza collettiva, il ritorno perenne alla madre terra ecc. I battiti dei piedi nel terreno sono un magico gesto di fecondazione, rafforzato da sollevamento dei bracci – simbolo della crescita delle piante e le grida avevano una volta un ruolo dell’incantesimo magico. Di tutte le danze del folclore rumeno la Hora e’ forse una delle piu’ sentitee appassionate. Eseguita in cerchio da sole donne, da soli uomini o da entrambi, e’ la sola danza rumena in grado di raccontare la storia del suo popolo, la sacralita’ del legame tra umano e divino. Hora per i rumeni, Kolo per i popoli dell’ex Yugoslavia, Horo per i bulgari e Choro per i greci. Pare che proprio Kolo, indichi la Ruota nella lingua slava antica, simbolo usato spesso per indicare il dio Sole. Termine che pare tragga a sua volta origine tracica. Gli stessi traci usavano la parola kolo per indicare la ruota in un contesto rituale ben definito, legato al mito del Sole, alla sua adorazione.

La Hora sembrerebbe il legame tra il culto della Dea madre esistente e quello del Sole (Mitra) subentrato in seguito. In Romania la Hora e molto evocativa, una danza che accompagna l’individuo dal momento nel quale entra nel cerchio/ societa’ fino al momento in cui lascia il cerchio / la vita.

La hora come momento iniziatico delle singole coppie che uniscono la loro vita in matrimonio è la danza meglio conosciuta con il nome di Perinita (piccolo cuscino). È la hora che ammette l’ingresso di coloro che portano a termine un periodo di lutto, la hora come danza in onore degli antichi dei venerati in nuove forme.

La hora, questo prodotto culturale della Romania, rappresenta in un certo senso l’istinto sociale. Gli individui si muovono all’ interno della societa’ in una sorta d’onda di attrazione e avversione verso un dato elemento, cosi’ accade anche nel cerchio della hora che si stringe, contrae e si decontrae mai staccandosi.

Noica, il dor e la saggezza del possibile

La parola romena “Dor” non ha un corrispondente esatto nella lingua italiana; il suo significato può essere nello stesso tempo: mancanza, nostalgia, sofferenza, gioia.

Ecco quello che ha detto Giovanni Rotiroti, ricercatore di Lingua e Letteratura Romena all'Università di Napoli, al Convegno di Roma: Lo Filosofo rumeno Constantin Noica e la filosofia come salvezza, 3-2 giugno 2009.

Giovanni Raimondo Rotiroti  si occupa dei rapporti tra psicanalisi e letteratura, con particolare attenzione alla teoria e alla pratica della traduzione.

«i Romeni hanno un sentimento dell’essere che non si trova in altre comunità spirituali». E questa modalità specifica di «sentire l’essere» si manifesta soprattutto a livello della lingua. La lingua è il luogo dove emerge il sentimento della comunità - «che altro non è che il pensiero diffuso di una nazione». Il dor designa dunque, nella lingua romena, il nucleo più arcaico del desiderio. Il dor è attestato nella lingua popolare di tradizione orale, e si è imposto definitivamente nelle lettere romene grazie all’affermarsi del testo esemplare della Mioriţa e della poesia di Eminescu. Il dor sta ad indicare una strutturale mancanza che apre nell’essere una mancanza ancor più radicale. La parola dor, scrive il filosofo, è «una composizione incomposta, un intero senza parti». «Non rappresenta una composizione ma una fusione. In essa si è fuso il dolore, da cui ha origine il termine, e il piacere nato dal dolore, anche se non si è ben compreso come». «Se un abitante della Grecia antica fosse messo nella situazione di tradurre la parola "dor", prenderebbe da una parte dolore e dall’altra piacere e direbbe "piacere di dolore"». l dor è dunque un dono che appartiene ai prodigi della lingua romena. Esso stabilisce l’orizzonte e il senso stesso del domandare. La domanda scaturita dalla «zona del dor» è, in fondo, il desiderio del pensiero che trasforma lo stato delle cose in pura possibilità, riattivando quelle voci interiori che sono le voci del passato che sussurrano il loro segreto nostalgico nella lingua, una nostalgia che per natura è insaziabile e quindi pulsa ripetutamente nel tempo.

«Introdursi al dor» significa per Noica restituire alla domanda la saggezza del possibile, non annientando, non rifiutando, ma lasciando l’essere aperto al suo domandare. Il dor in quando domanda sempre in atto sembra educare gli umani alla questione del piacere e del dolore, ricorda loro il fatto di essere parlanti e mortali, e restituisce, nell’ascolto di una voce desiderante, quell’indefinita e vaga promessa di futuro, che è l’enigma di ogni traduzione. Il dor è dunque per Noica un desiderio di assoluto, e a fi întru «Întru sembra suggerire», scrive il filosofo, che «essere» significhi «essere in o verso qualcosa» - vale a dire «essere in e non pienamente in qualcosa» - e sta ad indicare il «riposarsi ma anche il desiderio dell’essere, il racchiudersi ma anche il suo dischiudersi ». è il luogo in cui si celebra il suo appassionante mistero nuziale che rende possibile - nel cuore incandescente della lingua romena - proprio l’impossibile. Secondo Noica, le parole della lingua romena, quelle «buone e pregnanti», sono nate «da nozze prive di tentazione», cioè sono parole che esprimono lo spazio della creazione, dell’opera, dell’evocazione.

Versuri "Tudor Gheorghe

 - Dorul calator"

Mi-a fugit dorul de-acasa, dorul
Cat a fost vremea frumoasa, dorul
Si-a fugit cam dezbracat 
L-a prins vremea rea plecat
Si mi-e teama c-a-nghetat, dorul..

Dar s-a-ntors la saptamana, dorul 
Cu trei flori de gheata-n mana, dorul
Jumatate nins cu nea, jumatate viorea
Parca leganat de-o stea, dorul...

Partea jumatate ninsa, dorul
S-a topit de steaua-ncinsa, dorul
Si din dorul calator a ramas doar dorul dor
Numai lacrima si zbor, dorul...

Mi-a fugit dorul de-acasa, dorul
Cat a fost vremea frumoasa, dorul
Si-a fugit cam dezbracat 
L-a prins vremea rea plecat
Si mï-e teama c-a-nghetat, dorul..

Festa della Primavera! Martisor/ La "Vecchia Dochia"/ Matronalia

Martisor/ Matronalia

Per il popolo romeno il giorno di primo marzo è legato all’usanza del “martisor” (diminutivo di “martie” - marzo). La tradizione dice che il tempo primaverile ed estivo sara proprio come quello del 1° marzo. Le credenze popolari dicono che chi indossa il “martisor” sarà fortunato e in salute. Il filo intrecciato simboleggia il legame tra l'uomo e la donna, l'unione di due forze opposte, ma complementari. Il “mărțișor” viene portato vicino al cuore, attaccato al vestito.

 La tradizione del Martisor risale dai tempi antichi. Gli scavi archeologici effettuati in Romania hanno evidenziato la presenza di antichi "mărțișor" risalenti a 8000 anni fa. Questi erano in realtà piccole pietre di fiume dipinti di bianco e rosso, legate insieme con un cordoncino e portate al collo. Più tardi, si appese una moneta d'oro o un medaglione, con una funzione protettiva. Nei tempi antichi, il “martisor” era fatto di due linee di lana, una bianca e una rossa o nera, come simbolo delle due stagioni principali – inverno ed estate; il 1° marzo era l'inizio di un anno nuovo, un momento in cui la gente aveva bisogno di proteggersi dagli spiriti maligni con l’aiuto di un amuleto.  

Il “martisor” si porta fino alla fioritura delle rose o dei ciliegi, ai cui rami sono poi appesi.  Questo simbolo della primavera, si confeziona con dei fili bianchi e rossi, di cotone o setta, intrecciati in un cordoncino che si lega a forma di otto. A questo cordoncino si appende un ciondolo portafortuna, notevole perché può assumere le più diverse forme simboliche (un tempo monetine d´oro o d´argento, ma anche fili di erba, germogli o fiori; oggi fiori, animaletti, cuoricini, eccetera). Oggi l´usanza consiste nel donare questo ciondolino con il suo fiocco bianco e rosso a tutte le donne, dalle nipoti alle nonne, come augurio di buona fortuna, amore e di buon inizio di primavera. Nel nord della Romania, in Moldavia e in Bucovina, la tradizione vuole che anche gli uomini ricevano questo simbolo primaverile. Chi l’ ha ricevuto lo deve portare attaccato al petto vicino al cuore. Il bello di questa festa è la gioia che si sente in tutte le vie delle città, che per l´occasione, già dai primi giorni di febbraio si riempiono di bancarelle, dove è messa in vendita una svariata scelta di martisoare di diverse forme e colori. Il colore rosso, quello del fuoco, del sangue e del sole, era attribuito alla vita, quindi alla donna. Invece il colore bianco, che richiama la trasparenza dell´acqua e il bianco delle nuvole, era specifico alla saggezza dell´uomo. Questi colori, che adesso ritroviamo nel cordoncino del martisor, esprimono il legame inseparabile dei due principi, come il continuo movimento della materia, il ciclo della natura, con tutte le sue forze vitali. Alcune ragazze giovani le indossavano fino alla fine di marzo, quando legavano ai rami il filo con una moneta rossa sperando che tutti i loro desideri si avverassero.  Sotto l’albero si metteva formaggio fresco, pane bianco e vino rosso. Si credeva che in questo modo la ragazza avrebbe avuto una faccia bianca come il latte e liscia come la rossa.

La tradizione ricorda dell’antica Matronalia, la festa romana celebrata dalle donne in onore del Principio di fecondita' e prosperita'. La ceremonia iniziava nel bosco sacro dove le matrone (nell'antica Roma, donna maritata di alto rango) facevano offrande al sacro tempio di Giunone Lucina. I festeggiamenti terminavano con i doni che i marito facevano alle loro moglie, doni di fiori selvatici che crescevano nei boschi e campi.

 In antica religione romana , il Matronalia (o Matronales Feriae ) era una festa celebra. Giunone Lucina , la dea del parto (" Juno che porta i bambini alla luce "), e della maternità ( mater è "madre" in latino ) e le donne in generale. Nell'originale calendario romano tradizionalmente pensato per essere stata stabilita da Romolo, era il primo giorno dell'anno. Come il primo giorno di marzo ( Martius ), il mese di Marte , era anche il Feriae Martis .

La data della festa è stata associata con la dedicazione di un tempio a Giunone Lucina sul colle Esquilino intorno al 268 aC, ed eventualmente anche una commemorazione della pace tra Romani e Sabini . In quel giorno, le donne partecipavano ai riti al tempio, anche se i dettagli non sono stati conservati; poi, a casa, le donne riceverono diversi doni dai loro mariti e figlie; gli uomini dovevano offrire preghiere per le loro mogli. Inoltre, le donne erano tenute a preparare un pasto per gli schiavi domestici (che avevano un giorno di assenza dal lavoro), come gli uomini romani fecevano quando festeggiavano i Saturnalia .

La "Vecchia Dochia"

La Santa Martire Evdochia è festeggiata il primo Marzo nel calendario ortodosso.  Lei è stata una donna che ha visuto durante l’imperatore Traiano, in Libano, e dopo una vita pienna di peccati, si è pentita di tutto quello che aveva fatto e ha deciso di cambiare il suo modo di essere ; ha lasciato tutta la sua fortuna ai povveri e  ha continuato a vivere in una monastero commettendo diversi miracoli. Alla fine è stata ucisa per la sua credenza  in Cristo con la spada.

Secondo una leggenda proveniente dai nostri antenati, i Traci , che abbitavano nella regione della Romania e in tutta la regione dei Balcani,   le giornate dal 1 al 9 marzo sono conosciute come "babe" cioè "vecchie" e rappresentano l'arrivo della primavera perché in questi 9 giorni la Baba Dochia, la "Vecchia Dochia", che porta l'inverno, inizia a togliersi i 9 cappotti, uno al giorno, cosi lasciando spazio al caldo primaverile.La tradizione dice che ogni persona può scegliere un giorno tra questi 9 e come sarà il tempo in quel giorno cosi sarà il suo modo di essere durante l'anno, altri dicono che addirittura il tempo del giorno scelto preveda la prosperità o la mancanza di essa.Cioè, se il tempo è bello, la persona sarà solare e di buon umore e tutto le andrà bene, invece se sarà una giornata nuvolosa, la persona sarà meno allegra e non tutto andrà a meraviglia. La neve e la piogia prevedono ricchezza.Ora ci sono 2 modi per scegliere il giorno, o a caso, o in base alla data di nascita.

Secondo alcuni fonti, Dochia era la figlia di Decebalo, il re dei Daci -  i nostri antenati – provenienti dai Traci come etruschi nel nord dell’ Italia. Quando l’Imperatore romano, Traiano era stato in Romania per conquistarla, ha visto Dochia e s’innamoro’. Mentre le dava la caccia, Dochia cercò rifugio sui monti Carpati insieme al suo gregge per evitare di sposarlo. Li’ , la Donna della montagna, impietosita dalla fanciula la trasformo insieme al suo gregge in un gruppo di rocce, che esistono ancora nelle montagne.

Inoltre, il primo Marzo non è solo la festa del martisor, ma anche di Dochia, un´antica divinità che muore il primo e rivive il 9 marzo (l´equinozio di primavera nel vecchio calendario popolare). Dochia ricorda la Grande madre Terra e può essere associata con Diana e Giunone dei Romani e con Era e Artemide dei Greci.

La leggenda dice che la vecchia Dochia fosse una cattiva suocera, che il primo giorno di marzo mandò sua nuora in montagna a raccogliere fragole. Per strada, la ragazza incontrò un vecchio che le diede un mucchio di fragole. Nel vedere i frutti, la vecchia Dochia credette che fosse arrivata la primavera. Così indossò le sue nove pellicce (dodici in Moldavia e Bucovina), prese le pecore e andò sulla montagna. Il tempo tiepido le fece togliere le pellicce, una ad una. Ma il freddo e la pioggia arrivarono d´improvviso e la vecchia, insieme alle sue pecore, fu trasformata in ghiaccio, che divenne poi roccia. Così si sarebbe formata la roccia chiamata Babele (le Vecchie) delle montagne Bucegi. La tradizione dice che la vecchia Dochia, che scuote le sue pellicce piene di pioggia o neve, sia tuttora responsabile del tempo pazzerello dell´inizio di marzo.

Si dice che Baba Dochia è stata punita da Gesù perché si portava male con la sua nuora.Per farle un dispetto,l'ha mandata al fiume,in un giorno molto freddo d'inverno,per lavare,fino a diventare bianco,un gomitolo di lana nero.Poiché la lana non diventava bianca e le sue mani sanguinavano dal freddo, Gesù o un angelo ha visto la sua sofferenza.Così gli ha offerto un fiore rosso per aiutarla a svolgere il compito dato.Tornata a casa con il gomitolo bianco,disse alla madre di suo marito quello che era successo.Dochia era scettica per la storia ascoltata. Pensava che i fiori vengono da un amante,e non da Gesù.Inoltre,la comparsa dei fiori in pieno inverno la face pensare alla primavera,la stagione favorevole per portare le pecore al pascolo.Per questo motivo, Baba Dochia ha lasciato la montagna, rinunciò ai suoi cappotti e divenne pietra.

In passato, in quel giorno non si lavorava, tutto questo perche  i nostri antenati avevano fiducia nei poteri soprannaturali della Dochia , che permetteva a tutti un anno pienno di gioia , senza malattie e molta fortuna. Il periodo tra il 1 ° e il 9 marzo è il momento in cui si celebra il cammino della vecchia.   Dochia sta compiendo il suo destino con il suo gregge, per andare verso la rinascita. L’aspetto instabile del tempo di questo periodo si ritiene essere dovuto alla sua natura capricciosa.

Obiceiuri de “neutralizare a echilibrului sacral”

Vestigiile acestei neutralizări a portantei sacrale excedentare le găsim peste tot în antropologie; James George Frazer (Creanga de aur) a dedicat un capitol separat Tabuurilor privind femeile în perioada menstruatiei si a nasterii: menstruatia, dar si nasterea, sunt resimtite ca „deschideri de porti", prin care intră în comunitate surse de suprasacralizare, motiv pentru care femeile ajunse în situatiile respective sunt izolate, de-teritorializate în raport cu spatiul comunitar si supuse unor interdictii care presupun dezagregare. După nastere, sau la terminarea ciclului, ele sunt reagregate, prin intermediul unor rituri de egalizare a functiei sacrale. în privinta nasterii, lucrurile par a fi, totusi, putin mai complicate, fiindcă prin eliberarea de sarcină, femeia aduce în comunitate o „suprasarcină sacrală", sub forma, evident, a unui copil.

Asocierea gemenilor cu negativitatea este prezentă în multe comunităti arhaice, unde nasterea gemenilor este resimtită ca un dezechilibru sacral care nu poate fi neutralizat, motiv pentru care, în multe comunităti arhaice, unul dintre cei doi gemeni este sacrificat. Un caz cu totul special apare în sacrificiile de primogenitură, episodul din Geneza 22, când Yahwe îi cere lui Avraam să-l sacrifice pe unicul său fiu, Isaac, fiind cel mai cunoscut. Morfologic, ritul corespunde unei coregrafii de exteritorializare: la indicatia lui Yahwe, Avraam călătoreste trei zile până la muntele unde se va săvârsi „arderea de tot", motivatia imediată fiind - asa cum bine se stie - verificarea tăriei de credintă pe care o are tatăl. Sub aspect ritualic, însă, sacrificiul de primogenitură -cunoscut la multe popoare - se explică prin credinta că suprasarcina  sacrală pe care o reprezintă primul născut nu poate fi neutralizată; el trebuie să dispară, în conditii de regulă ceremoniale, pentru ca familia - si, prin intermediul ei, întreaga comunitate - să se reechilibreze sacral. Inversul formulei este valabil pentru cutumele de succesiune: mostenirea îi revine, de regulă, tot primului născut (în timpuri mai noi, desigur, când el nu mai este eliminat sacrificial), fiindcă în fiinta lui se concentrează doza majoră de sacralitate a familiei. rostul primordial al sacrificiului, la nivelul unei comunităti arhaice, nu este acela de a tranzactiona o relatie cu divinul - prin intermediul unei ofrande, în schimbul căreia te astepti ca zeul să îti întoarcă anumite beneficii  , ci de a neutraliza dezechilibrul sacral al comunitătii respective. Ne aflăm, aici, în fata unei modificări de nuantă: miza sacrificiului nu se mai explică prin relatia de aservire fată de divin, ci prin economia intrinsecă de sacralitate a comunitătii respective. Formulând mai frapant lucrurile: prin intermediul unui sacrificiu, o comunitate se apără pe sine de un exces de sacralitate.

Putem întelege acest fenomen prin separarea - strict metodologică, bună doar pentru uzul demonstratiei de fată - a riturilor închise si a riturilor deschise care apar în economia de viată a unei comunităti. întelegem prin „rit închis" ansamblul riturilor de integrare a portantelor sacrale; dimpotrivă, „riturile deschise" sunt fenomene de decompresie, de eliberare de suprasarcină sacrală. plecarea cuiva la vânătoare, sosirea străinilor în comunitate, menstruatii, nasteri, decese etc.  produce la nivelul fiecărei comunităti - demonstrează Rene Girard - o continuă acumulare de sarcini sacrale excedentare („criza. sacrificială"), pentru a căror eliberare societatea „nu are timp" să astepte o dată anume, fiindcă până atunci functionarea sa sacrală s-ar perturba periculos. În consecintă, comunitatea respectivă improvizează, cu frenezie chiar, sacrificii si în afara perioadelor obisnuite de ofrande, pentru a se reechilibra sacral. Conditia acestor sacrificii neregulate este neutralitatea sacrală a victimei: de regulă, aceasta este aleatoriu aleasă, chiar prinsă la drumul mare, si încredintată mortii fără să fi purtat vreo vină anume. Ajungem în acest fel la morfologia „tapului ispăsitor", căreia acelasi Rene Girard îi va dedica - în afara paginilor din Violenta si sacrul - o carte separată: tapul ispăsitor . Ritul apare, de altfel, si în Vechiul Testament, în Leviticul 16, unde beneficiarul sacrificiului periodic de lustratie este demonul desertului, Azazel, într-un context cosmologic în care se sugerează că buna functionare a universului este „împărtită" între Divinitate si Azazel;  „Nenorocirea e fiica cutezărilor neîngăduite, la oamenii cuprinsi de o trufie vinovată, după ce casele lor s-au umplut de bunuri. Mai presus de toate stă măsura. Ceea ce trebuie să dorim e o bogătie neprimejdioasă, destulă pentru o minte înteleaptă."

“sărbătoarea inmormantarii”

O comunitate arhaică generează astfel de sărbători nu pentru a-i „bucura" pe membri săi, sau pentru a le întretine buna-dispozitie, ci pentru a izola simbolic - spatial si temporal - un exces de sacralitate care o amenintă si pentru a neutraliza acest surplus. Să luăm, de pildă, cazul unei înmormântări, asa cum ocunoastem noi din zilele noastre: oamenii se îmbracă frumos, mortul este si el pregătit, cu hainele sale cele mai bune, sunt orânduite bucatele, băutura, casa mortului devine, vremelnic, centrul comunitătii, toate acestea sugerând ex-temporalizare si exteritorializare. în Bucovina, , la Dorna Candrenilor, se intalnesc si alte aspecte, care tin tot de logica unei izolări intracomunitare prin intermediul „sărbătorii". în primul rând, chiar dacă decesul ajunge să fie cunoscut rapid în sat - lucru care, de obicei, se întâmplă -, nimeni nu merge la casa mortului până când familia acestuia nu termină preparativele de ex-teritorializare. La priveghi, un suflător în bucium anuntă, din afara gospodăriei, toate sosirile, pentru ca portanta sacrală a contactului cu casa mortului să se neutralizeze în patru zări. In biserică, există un moment dramatic - si, în mod paradoxal, violent sau chiar gălăgios - când copiii sunt îndemnati să desfacă pomul celui decedat, care e purtat tot timpul pe lângă sicriu. Se creează o busculadă, „sălbatică" în raport cu locul în care se desfăsoară actiunea - o biserică -, si „roadele" pomului - în cazul de fată bomboane, prăjituri, în general dulciuri - sunt smulse cu frenezie. Momentul demonstrează că orice rit funerar este, simultan, si un sacrificiu.

Vesta (Hestia) –zeita Focului Sacru

Zeiţa Hestia ori Hesta, al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost zeiţă a vetrei şi a focului sacru la străbunii noştri Geo-Daci. “Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decât o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezid de la Sarmizegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia ( Vesta), vatră pe care ardea focul nestins. În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular, dacic, aflăm că absida centrală avea „34 de stâlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc „era vatra focului sacru”. După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, cultul zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de Traco-Daci, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.”

“Marea Zeiţă” s-a descoperit la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin) s.a.. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului. “Arheologia daco-română a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, statul strămoşilor Daco-Traci era condus de o femeie, ajutată de un sobor feminin.”

Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la sciţi a avut alt nume, aparţine unei epoci mai târzii, când cultul ei trecuse de la traco-daci la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti. Aceştia şi-au însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi.

Hestia a fost regina strămoşilor traco-daci; după moarte a devenit zeiţă a focului. În perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, grecii sub numele geto-dacic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta. Cultul ei s-a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului.

Pr. Dumitru Bălaşa

Ritualul de nemurire al „lupilor” geto-daci

Renasterea prin DAR – zile catre imbratisare

  

Moş Crăciun, bătrân ca Timpul însuşi, este o divinitate arhaică, reprezentarea folclorică a lui Saturn senex, numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, Cronos, Zalmoxe, Zeul Moş. Saturnaliile – serbate la 25 decembrie şi având origine carpatică – au precedat cu multe secole fondarea Romei. In timpul Saturnaliilor, cei bogaţi făceau daruri celor săraci pentru a cinsti epoca de aur a libertăţii, când Saturn împărăţea peste toată lumea cunoscută.

Crăciun este masca milenară a unui cioban zeu-moş, creatorul a toate câte sunt, pe chipul căruia timpul a încremenit:«Şezi, Crăciun, sfînt bătrân şi ridică pe Sion», «E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel Bătrân». El aducea daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin: «C-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ Un colac şi-un vinaţ bun».

La români în nopţile solstiţiului de iarnă roţi de car îmbrăcate în crengi şi paie erau aprinse şi se dădeau de-a dura de pe înălţimi la vale, împrăştiind scântei pe ogoare ca să le facă roditoare. Tinerii alergau pe lângă roţi, bătând din tălăngi şi chiuind: „Păzea că vine roata de foc/ cu belşug şi noroc;/ Păzea că vine soarele/ şi vă arde picioarele,/ păzea, păzea”

Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer (capitolul „Sărbătorile focului”: Chapter 63. The Interpretation of the Fire-Festivals. Section 2. The Solar Theory of the Fire-festivals): „Buşteanul Crăciunului, care ocupă un loc atât de important în sărbătoarea populară, avea la origine rolul să ajute soarele aflat în chinurile renaşterii în miezul iernii să-şi reaprindă lumina ce părea că se stinge.”

Hora sacră în jurul rugului aprins la Crăciun se desfăşura în sensul mişcării soarelui pe cer. La români hora e un joc religios, relict heliolatric, prin care oamenii se rugau pentru cele trebuitoare. Ridicând mâinile în dans preamăreau soarele, iar bătând pământul cu picioarele cereau rod bun pe ogoare, în livezi şi grădini: „Bate hora din picioare/ să răsară iarăşi soare;/ bate hora tot pe loc/ să răsară busuioc”

In albaneză crencia sau kercü,-ni este craca, butucul sau buturuga care se aprinde în noaptea de Crăciun, cum arată E. Çabej«In noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului»; «cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru rodirea lor»; «La Crăciun cerul este deschis». O altă credinţã spune cã anul care începe va fi luminos şi spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor ţine lampa aprinsã pânã la ziuã.

Ca să întelegem şi mai bine cum stau lucrurile,  spunem că Harap-Alb înfrânge ursul, asemenea lui Arthur identificându-se cu el. Ori, Harap-Alb este fiul „Împăratului” aspectul său rennoit, după cum Apollo nu este altceva decât aspectul rennoit a lui Saturn/ Zamolxe, prin urmare având în sine insuşi capacitatea de a deveni el insuşi „împărat”! Ori, tocmai acest Zamolxe, la daci, purta titlul de zeu moş. Epitetul Moş este cel care ne aduce şi mai aproape de identitatea cu ursul, pentru că, în tradiţia românească, ursul se numeste tocmai moş (Martin). Şi tot aici, trebuie menţionată şi mărturia lui Porrhirius, care devine deosebit de interesanta în această discuţie. El ne spune că, la naştere, Zamolxe a fost învelit într-o piele de urs. Nu este vorba aici de o naştere în sensul propriu-zis al cuvântului, ci de o naştere a doua oară, o reînnoire, un nou aspect al zeului, anume acela de urs, după vorba românească „Lupul îşi schimbă părul, da năravu ba”. Lupul işi poate schimba forma după cum doreşte, în funcţie de necesităţile ciclului, dar esenţa sa rămâne aceeaşi. Şi ca să fim lămuriţi de prezenta ursului ca imagine a Regelui Lumii şi stăpân al Centrului, aflăm că„ reprezentările de ursuleţi au origine tracă şi că acest motiv decorativ a jucat un rol important în stilul animalier tracic, respectiv traco-getic,care a influienţat arta scitică” Semnificaţia ursului apare şi mai transparentă atunci, când în tezaurul de la Agighiol şi în cel cunoscut sub numele de „tezaurul de la Craiova”, capul de urs este însoţit de corpul de şarpe, jucând tocmai rolul simbolismului decriptat mai sus.

Genetic, trebuie pornit de la faptul indiscutabil că totemul vechilor arieni era lupul. Dovada o constituie, în primul rind, numele unor populaţii întregi şi ale unor state antice de origine evident indo-europeană, apoi numeroasele toponime, numele vechilor zeităţi şi ale eroilor antici, legate de numele lupului. Dacii, prin faptul că daci provin din daoi (pluralul lui daos- lup), iar, dava care apare în numeroase toponime, din davos (variantă a lui daos), nu constituie deci o excepţie.

Sarbatori prin spargerea Luminii!  sa fim cu totii imbratisati asemenea unei hore ce ne indreapta mainile catre Soare si ne joaca picioarele prin bataia Pamantului!

Lumea de după moarte în teologia creştin-ortodoxa

Scrierile ortodoxe despre lumea de dincolo se împart în două categorii:

·         „populare”;

·        scrieri dogmatice.

În prima categorie intră acele scrieri care au influenţat în mod hotărâtor imaginarul popular al Infernului şi Paradisului. În cazul românesc, este vorba de problema vămilor văzduhului. Una din primele traduceri româneşti a unei cărţi legate de vămi aparţine lui Ilarion Ieromonahul (prima jumătate a secolului al XVIII-lea), dar este sigur că credinţa era răspândită mai de timpuriu prin intermediul unor cărţi slavone. Chestiunea vămilor este proprie creştinismului răsăritean, nefiind întâlnită în mediul occidental catolic. Originea sa este legată, cu probabilitate, de apocrifele antice (îndeosebi cele gnostice, axate pe trecerea sufletului prin „vămile” arhonţilor. „Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeste despre ele atunci când zice despre crestini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12), perpetuate, prin intermediul diferitelor tradiţii particulare la limita ereziei, până în modernitate. Vamile vazduhului sau " tribunalele din vazduh, pe unde trec si sunt cercetate sufletele oamenilor dupa moarte, sunt formate din cete de ingeri rai, diavoli dintre cei mai infricosatori, care stau in calea sufletelor, le opresc, le vadesc pacatele facute, chiar si pe cele spovedite si parasite de multa vreme, pe cele savarsite in copilarie, in tinerete, la batranete, pe cele gandite si savarsite cu voie sau fara voie, pana in clipa mortii. Sfantul Apostol Pavel zice despre aceste cete diavolesti: " Ca nu ne este noua lupta impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva stapaniilor, a incepatorilor si stapanitorilor veacului acestuia " ( Efeseni 6, 12). Asa precum si Sfanitul Pavel adevereste, ca cel ce a fost rapit pana la al treilea cer, precum si Traditia Bisericii, ne invata ca cetele diavolilor din vazduh sunt impartite in numeroase grupuri sau polcuri, dupa numarul patimilor si ale pacatelor de moarte. Fiecare ceata de ingeri rai, una mai infricosatoare decat alta, are in fruntea sa un inger cumplit, avand misiunea sa cerceteze sufletul de un anumit pacat. Adica, de cand l-a facut, cum l-a facut, de cate ori, in ce imprejurare, daca l-a marturisit sau nu la preot, daca a facut sau nu canon pentru el, daca l-a parasit, daca a indemnat si pe altii sa-l faca sau nu. Cele mai grele vami, unde cad cei mai multi crestini sunt vamile desfranarii, betiei, uciderii de copii, mandriei, necredintei, osandirii altora, lenevirii, zgarceniei, urii, lacomiei si eresiirilor.

Povestirea care stă la baza concepţiei despre vămi, aşa cum este cunoscută în lumea ortodoxă, este „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou”, despre care tradiţia spune că ar fi trăit la sfârşitul secolului al IX-lea – începutul secolului al X-lea în Bizanţ. Acest Cuvios, pomenit de Biserică la 26 martie, se povesteşte că avea un ucenic, pe nume Grigorie, şi o slujnică deosebit de virtuoasă, pe nume Teodora. Murind Teodora, Grigorie este preocupat de soarta ei după moarte. Ca urmare, în vis îi apare slujnica, care îi relatează călătoria de la ieşirea sufletului din trup până la intrarea în Rai. Pe patul de moarte, îşi aminteşte Teodora, a zărit înconjurând-o o mulţime de demoni, ce încercau s-o înfricoşeze. Sosesc apoi doi îngeri, care o întăresc pe muribundă. În final, vine şi moartea:

„Ca un leu răcnind, cu chipul foarte înfricoşat, asemănarea ei ca şi cum i-ar fi fost omenească, iar trup neavând nicidecum, numai din oase omeneşti fiind alcătuită. Şi purta felurite unelte de muncire, săbii, săgeţi, suliţe, bărzi, coase, seceri, ţepuşi, pile, topoare, tesle, undiţe şi alte unelte neştiute”,

care îi smulge sufletul din trup, turnându-i pe gât o băutură extrem de amară. Urmează trecerea prin vămile văzduhului, patronate de demoni, a căror datorie este de a opri sufletele care au păcătuit mai mult într-o anumită categorie de păcate, corespunzătoare fiecărei vămi. În periplul său, Teodora este însoţită de cei doi îngeri, care au rolul de a tempera elanul demonilor şi de a înfăţişa faptele bune ale Teodorei, mult mai numeroase decât păcatele. Un ajutor deloc neglijabil l-a dat Cuviosul Vasile, care, deşi încă aparţinător lumii noastre, apare şi Teodorei înainte de începutul ascensiunii pentru a înmâna îngerilor o aparentă pungă cu galbeni, dar care conţine, de fapt, „rugăciunile Bisericii şi ale sfinţilor pentru cei ce mor creştineşte”.

Datorită meritelor personale şi „pungii” Cuviosului Vasile, Teodora trece prin cele 20 de vămi, pentru a intra pe porţile cereşti în Rai. După ce i se arată Raiul de către îngeri, este dusă să vadă Iadul, loc de suferinţă veşnică fără speranţă. După 40 de zile este aşezată în Paradis, într-un loc de odihnă, în aşteptarea Judecăţii finale.

Răspândită în tot mediul ortodox, reluată în lucrări de popularizare, fragmentul prezentat mai sus din „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou” a incitat imaginarul popular prin descrierile detaliate ale traseului şi lumii de dincolo, ajungând la o răspândire largă.

Un alt text cu o influenţă demnă de lua în considerare este cel atribuit Sfântului Macarie Egipteanul, căruia îngerii i-au înfăţişat într-o viziune soarta sufletului după moarte. Conform acestei scrieri, după despărţirea sufletului de trup. primul locuieşte pe pământ încă două zile în care, călăuzit de îngeri, vizitează locurile prin care a trăit. În a treia zi, sufletul urcă la Cer pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Spre Cer are de trecut prin vămi. În următoarele şase zile, sufletul vizitează lăcaşurile cereşti, pentru ca în a noua zi să se închine din nou Creatorului. Din acel moment, timp de 30 de zile, sufletul va fi dus să viziteze Iadul. În a patruzecea zi de la moarte, urcă din nou la Cer şi se închină pentru a treia oară lui Dumnezeu. Acum are loc judecata particulară, când Hristos decide locul pe care îl va ocupa sufletul până la Judecata finală.

În modernitate, „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou” şi viziunea Sfântului Macarie Egipteanul au fost revalorificate de o lucrare scrisă în franceză de către un călugăr rus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Lucrarea, în două volume, cu titlul Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, a fost tradusă în româneşte prima dată la sfârşitul secolului al XIX-lea. Influenţa sa şi a „Vieţii Cuviosului Vasile cel Nou” va creşte începând cu perioada interbelică când protosinghelul Nicodim Măndiţă va concepe o lucrare imensă, în două volume cuprinzând fiecare în jurul a 800 de pagini, axată tocmai pe descrierea traseului sufletului prin vămi. Cartea a fost republicată în ultimii ani. În dorinţa de a unifica tradiţia populară cu concepţia cărturărească, Măndiţă adaugă încă patru vămi la ascensiunea sufletului, pentru a ajunge la 24. Cu excepţia acestor adăugiri, lucrarea reproduce textul „Vieţii Cuviosului Vasile cel Nou”, completată cu o mulţime de scurte povestiri anecdotice şi învăţături ale Bisericii. Influenţa în mediul rural a acestei cărţi a fost covârşitoare, în unele locuri fiind considerată şi astăzi a doua carte după Sfânta Scriptură, ca importanţă.

Trecând la teologia ortodoxă „oficială”, vom vedea o scădere evidentă a „spectaculosului”. Teologia morţii se bazează mai mult pe ceea ce este cu adevărat util credinciosului, depăşind atracţia pentru descrierea traseului sufletului sau a Raiului sau Iadului. Moartea, după Teologia dogmatică a părintelui Stăniloae, nu este un sfârşit, ci un început şi, în acelaşi timp, o trecere de la o viaţă limitată la o viaţă veşnică. Dacă am rămâne veşnic vii, în această lume, viaţa noastră nu ar avea sens. Am fi nişte fiinţe căzute, prea slabe să se ridice ca să nu mai păcătuiască, ci, dimpotrivă, care ar păcătui o veşnicie. Moartea este deci, împlinirea vieţii. Odată cu moartea şi învierea lui Hristos, Paradisul a devenit deschis tuturor celor care îndeplinesc poruncile dumnezeieşti:

„Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca fiecare după faptele sale cele săvârşite în trup, să primească ori bine ori rău” (2 Corinteni, 5:10);

„Cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni, 6:8).

Biserica afirmă răspicat că, imediat după moarte, are loc judecata particulară, chemând în sprijin cele scrise de Sfântul Apostol Pavel:

      „Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei, 9:27)

      Judecata particulară, ca şi la împlinirea timpului, Judecata finală, este făcută de Hristos, care a spus:

      „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan, 5:22).

      În cadrul judecăţii particulare, conştiinţa omului va avea un rol important, dezvăluind toate faptele, bune sau rele, făcute în timpul vieţii. Urmează aşezarea sufletului în locul meritat până la Judecata finală, când trupurile vor învia şi vor fi din nou locuite de suflet. Conform celor scrise de Sfântul Pavel, trupul înviat va avea calităţi pe care nu le are trupul nostru de acum: va fi nestricăcios, va fi întru slavă, va fi plin de putere şi va fi duhovnicesc.

O parte a celor condamnaţi la pedeapsa în Iad pot ieşi de acolo înaintea Judecăţii finale, dincolo de care nu mai este nici o cale de iertare. Rugăciunile Bisericii şi ale apropiaţilor, precum şi pomenile celor de aici făcute pentru decedaţii morţi într-o credinţă nedesăvârşită, pot scoate pe unii din aceştia şi le poate asigura fericirea veşnică după Judecata de pe urmă. Pedeapsa şi fericirea veşnică, atât cea de după judecata particulară, cât şi cea de după Judecata definitivă sunt asemănătoare: osânda constă în lipsa perpetuă a prezenţei şi dragostei lui Dumnezeu, în timp ce fericirea constă în comuniunea celor mântuiţi cu Dumnezeu, Sfinţii şi îngerii. Între starea de dinainte şi cea de după Judecata finală a lui Hristos, există o diferenţă de intensitate, după spusele teologilor:

„...deşi primesc o anumită fericire îndată după moarte, fericirea deplină o aşteaptă să li se dea abia după judecata din urmă”.

      În cazul pedepsei, după Judecata de pe urmă, suferinţa va fi şi în trup. Damnatul se va afla într-o:

„depărtare de la faţa lui Dumnezeu, deci de la orice bucurie, lumină şi viaţă. Dar este şi o grozavă simţire de singurătate şi de părăsire din partea tuturor”.

Pe lângă aceasta, rob al patimilor pe pământ, el va fi în imposibilitatea de a-şi satisface plăcerile carnale pe care nu şi le-a refuzat niciodată.

Trecerea prin vami a sufletelor/ cântecele „de petrecut”

Conform surselor folclorice, se povesteşte că, la încercarea unor îngeri de a deveni egalii lui Dumnezeu, Creatorul a poruncit să fie azvârliţi din înaltul cerului. Fiind prea mulţi cei care cădeau, la un moment dat, Domnul a cerut ca fiecare din îngerii căzuţi să rămână acolo unde se afla. Astfel că unii au căzut sub pământ, în Iad, alţii pe pământ, iar alţii în diferite straturi ale spaţiului dintre cer şi pământ. Cei din urmă au hotărât să facă mai multe vămi, unde să oprească sufletele nevrednice. Fiecărei vămi îi corespunde o anumită categorie de păcate, cei care sunt găsiţi vinovaţi de ele fiind opriţi şi aruncaţi în Iad. Numărul vămilor diferă de la caz la caz: după unele opinii sunt 7, după altele 9, 12, 24 sau 99. Cele mai multe texte se pare că vorbesc despre 24 de vămi.

Dacă are loc trecerea cu succes prin vămi, sufletul ajunge la puntea peste Iad, foarte subţire, cât o muchie de cuţit. Aici, în faţa sufletului apar o pisică şi un câine. Pisica încearcă să împingă sufletul în prăpastia Iadului, în timp ce câinele încearcă să-l ajute la trecere. Dacă sufletul este lipsit de păcate, va reuşi să treacă puntea, dacă nu, va cădea în focul cel veşnic. În unele cazuri, mai poate primi un ajutor de la un personaj cu înfăţişare de om, căruia sufletul trebuie să îi dea o para, drept plată. Unele texte vorbesc despre trei părţi ale punţii spre Rai. În prima parte cad cei foarte păcătoşi, în cea de-a doua cei „mijlocii”, iar în partea a treia cei cu foarte puţine păcate. Cei care cad în ultima parte, pot foarte uşor să iasă afară din Iad. Uneori, în cursul trecerii prin vămi, sufletul este pus într-o balanţă pentru a se verifica moralitatea lui.

Trecerea sufletului în lumea de dincolo are loc după două scenarii:

·        trecerea peste apele, câmpurile ori pădurile care despart lumea noastră de lumea cealaltă (vămi „orizontale”);

·        trecerea prin vămile văzduhului; uneori, cele două scenarii se îmbină.

În acest context, rolul cântecelor „de petrecut”, a bocetelor şi cântecului „Zorilor” este cel jucat de cunoaşterea sacră în culturile antice: ghidarea sufletului pentru a ajunge cu bine în locul de odihnă. Astfel, un bocet din Gorj spune:

„ - ’Năinte să mergi,

Să nu te sfieşti,

Să n’o iei la stânga,

Că-i poteca strâmbă.

Ţî s’o face, face

To locuri arate,

- Da cu ce-s arate?

- Cu bivoli arate,

Spine semănate.

- Cu ce sunt grăpate?

- Cu bivoli grăpate,

Spine semănate,

- ’Nainte să mergi

Să nu te sfieşti

S-o iei la direapta,

Că-i poteca dreaptă.

Ţî s’o face, face

To locuri arate.

- Da cu ce-s arate?

- Cu boi albi arate,

Grâne semănate.

- Şi cu ce-s grăpate?

- Cu boi albi grăpate,

Grâne semănate.

- ’Năinte să mergi,

Să nu te sfieşti.

Ţî s’o face, face

Tot o tufă diasă,

Tufă de răichită.

Nu e tufă de răichită,

I Maica Precesta’mpodobită

Să’ngenunţi la ea

Să-i săruţi poala

’Năinte să mergi,

Să nu te sfieşti.

Ţî s’o face, face

Tot un bâlciuleţ,

Să bagi mâna-n poznar

Şi să-ţi târguieşti,

Vama s-o plăteşti”.

Este un fapt obişnuit în cântecele funerare polaritatea stânga / dreapta, cea din urmă fiind direcţia benefică. În acest bocet sesizăm şi întâlnirea sufletului cu Sfânta Fecioară Maria, care indică drumul cel bun către Rai, funcţie care ne este mai clar dezvăluită într-un alt bocet:

„- Nainte să mergi

Unde-i mai vedea

Răchită-nflorită,

Nu este răchită,

Ci e Maica Sfântă,

Ei să-i îngenunchi,

Poala să i-o pupi,

De ea să te rogi

Ea să-ţi mai arate

Pe unde să dai,

Ca să ajungi în Rai”.

Alteori, însuşi Hristos sau îngerii primesc funcţia de ghid al sufletului.

Un cântec al „Zorilor” tot din judeţul Gorj ne prezintă călătoria sufletului printr-un codru des, unde sufletul întâlneşte un lup cu rol psihopomp:

„Scoală, Nicolaie, scoală,

Scoală dze iăş afară,

Că soarele apune

Colo codru tună.

Codru ieste mare,

Fără lumânare,

Codru ieste dzes,

Dzin iel nu măi iăşi.

Năintse să merzi,

Tot sama să-ţ iei,

Că tot ţ-o iăşi

Tot lup înăintse

Ca să tse’nspăimântse.

Să nu kiotseşti,

Frăţâor să-l fasi,

Că iel ştie bine

Sama văilor

Şi-a colniselor.

Năintse să merzi

Pănă la răscrusi.

Că-s potsesi în crusi;

Tot sama să-ţ iei

Calea să-ţ apusi,

S’o iei la dreapta,

Că-i potseca curată,

Cu plugu arată;

Cu flori semănată;

Să n’o iei la stânga,

Că-i potseca strâmbă,

Cu cai arată,

Cu spini semănată”.

În alte cântece funerare, locul lupului este luat de vulpe sau vidră

„Seara va-nsera,

Gazda nu-i avea

Şi-ţi va mai ieşi

Vidra înainte,

Ca să te-npăimânte.

Să nu te-npăimânţi,

De soră s-o prinzi,

Că vidra mai ştie,

Seama apelor

Şi-a vadurilor

Şi ea mi te-a trece,

Ca să nu te-nece,

Şi mi te-a purta

La izvoare reci,

Să te răcoreşti

Pe mâini pănă-n coate

De fiori de moarte”.

Un cântec funerar de o mare valoare este bocetul „de petrecut” din Banat, din care sunt cunoscute câteva variante extinse şi extrem de detaliate privind traseul sufletului. De aici aflăm că sufletul, după un drum spre apus, ajunge la marea care desparte cele două lumi. La malul mării este „bradul zânelor / trecătoarea apelor”, care este rugat să-şi întindă vârfurile pentru a putea trece marea. Iniţial, bradul refuză cererea, invocând pericolul ca puii şoimului, vidrei şi şarpelui, care şi-au făcut culcuş în ramurile sale, să sperie sufletul, care să cadă în mare:

„- Eu nu pot întinde,

Să le poţi tu prinde

Rădăcini ale mele

Să treci peste ele

Că-min-a-ncuibat

Şi-apoi a puiat

Galbănă şerpoane

Ce piere de foame

Nici nu vei gândi

Puii te-or simţi

Şi or şuiera

Tu te-i spăimânta

În mare-i cădea

Şi te-i îneca...”.

În final, bradul se învoieşte şi îl ajută să treacă marea, unde îl aşteaptă un nou drum. Pentru început, va întâlni o răscruce străjuită de o salcie. Sufletul iniţiat în prealabil va urma drumul din dreapta, unde va trece peste câmpii înflorite. Se va opri să culeagă flori, care îi vor stinge dorul de lumea celor vii. În continuare, va da peste un măr înfăţişat ca axă a lumii, la rădăcina căruia va găsi o fântână străjuită de Sfânta Maria, care dă sufletelor să bea din fântână, băutura având ca efect uitarea lumii celor vii. O nouă etapă în drum va duce sufletul în faţa unei răchite care de fapt este tot Maica Domnului, ghid al sufletului spre ultima etapă, „poarta Raiului”, unde acesta va aştepta să i se permită intrarea, ceea ce îi va închide definitiv calea de întoarcere în lumea de aici.