giovedì 29 novembre 2012

Lumea de după moarte în teologia creştin-ortodoxa



Scrierile ortodoxe despre lumea de dincolo se împart în două categorii:
·         „populare”;
·        scrieri dogmatice.
În prima categorie intră acele scrieri care au influenţat în mod hotărâtor imaginarul popular al Infernului şi Paradisului. În cazul românesc, este vorba de problema vămilor văzduhului. Una din primele traduceri româneşti a unei cărţi legate de vămi aparţine lui Ilarion Ieromonahul (prima jumătate a secolului al XVIII-lea), dar este sigur că credinţa era răspândită mai de timpuriu prin intermediul unor cărţi slavone. Chestiunea vămilor este proprie creştinismului răsăritean, nefiind întâlnită în mediul occidental catolic. Originea sa este legată, cu probabilitate, de apocrifele antice (îndeosebi cele gnostice, axate pe trecerea sufletului prin „vămile” arhonţilor. „Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeste despre ele atunci când zice despre crestini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12), perpetuate, prin intermediul diferitelor tradiţii particulare la limita ereziei, până în modernitate. Vamile vazduhului sau " tribunalele din vazduh, pe unde trec si sunt cercetate sufletele oamenilor dupa moarte, sunt formate din cete de ingeri rai, diavoli dintre cei mai infricosatori, care stau in calea sufletelor, le opresc, le vadesc pacatele facute, chiar si pe cele spovedite si parasite de multa vreme, pe cele savarsite in copilarie, in tinerete, la batranete, pe cele gandite si savarsite cu voie sau fara voie, pana in clipa mortii. Sfantul Apostol Pavel zice despre aceste cete diavolesti: " Ca nu ne este noua lupta impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva stapaniilor, a incepatorilor si stapanitorilor veacului acestuia " ( Efeseni 6, 12). Asa precum si Sfanitul Pavel adevereste, ca cel ce a fost rapit pana la al treilea cer, precum si Traditia Bisericii, ne invata ca cetele diavolilor din vazduh sunt impartite in numeroase grupuri sau polcuri, dupa numarul patimilor si ale pacatelor de moarte. Fiecare ceata de ingeri rai, una mai infricosatoare decat alta, are in fruntea sa un inger cumplit, avand misiunea sa cerceteze sufletul de un anumit pacat. Adica, de cand l-a facut, cum l-a facut, de cate ori, in ce imprejurare, daca l-a marturisit sau nu la preot, daca a facut sau nu canon pentru el, daca l-a parasit, daca a indemnat si pe altii sa-l faca sau nu. Cele mai grele vami, unde cad cei mai multi crestini sunt vamile desfranarii, betiei, uciderii de copii, mandriei, necredintei, osandirii altora, lenevirii, zgarceniei, urii, lacomiei si eresiirilor.
Povestirea care stă la baza concepţiei despre vămi, aşa cum este cunoscută în lumea ortodoxă, este „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou”, despre care tradiţia spune că ar fi trăit la sfârşitul secolului al IX-lea – începutul secolului al X-lea în Bizanţ. Acest Cuvios, pomenit de Biserică la 26 martie, se povesteşte că avea un ucenic, pe nume Grigorie, şi o slujnică deosebit de virtuoasă, pe nume Teodora. Murind Teodora, Grigorie este preocupat de soarta ei după moarte. Ca urmare, în vis îi apare slujnica, care îi relatează călătoria de la ieşirea sufletului din trup până la intrarea în Rai. Pe patul de moarte, îşi aminteşte Teodora, a zărit înconjurând-o o mulţime de demoni, ce încercau s-o înfricoşeze. Sosesc apoi doi îngeri, care o întăresc pe muribundă. În final, vine şi moartea:
„Ca un leu răcnind, cu chipul foarte înfricoşat, asemănarea ei ca şi cum i-ar fi fost omenească, iar trup neavând nicidecum, numai din oase omeneşti fiind alcătuită. Şi purta felurite unelte de muncire, săbii, săgeţi, suliţe, bărzi, coase, seceri, ţepuşi, pile, topoare, tesle, undiţe şi alte unelte neştiute”,
care îi smulge sufletul din trup, turnându-i pe gât o băutură extrem de amară. Urmează trecerea prin vămile văzduhului, patronate de demoni, a căror datorie este de a opri sufletele care au păcătuit mai mult într-o anumită categorie de păcate, corespunzătoare fiecărei vămi. În periplul său, Teodora este însoţită de cei doi îngeri, care au rolul de a tempera elanul demonilor şi de a înfăţişa faptele bune ale Teodorei, mult mai numeroase decât păcatele. Un ajutor deloc neglijabil l-a dat Cuviosul Vasile, care, deşi încă aparţinător lumii noastre, apare şi Teodorei înainte de începutul ascensiunii pentru a înmâna îngerilor o aparentă pungă cu galbeni, dar care conţine, de fapt, „rugăciunile Bisericii şi ale sfinţilor pentru cei ce mor creştineşte”.
Datorită meritelor personale şi „pungii” Cuviosului Vasile, Teodora trece prin cele 20 de vămi, pentru a intra pe porţile cereşti în Rai. După ce i se arată Raiul de către îngeri, este dusă să vadă Iadul, loc de suferinţă veşnică fără speranţă. După 40 de zile este aşezată în Paradis, într-un loc de odihnă, în aşteptarea Judecăţii finale.
Răspândită în tot mediul ortodox, reluată în lucrări de popularizare, fragmentul prezentat mai sus din „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou” a incitat imaginarul popular prin descrierile detaliate ale traseului şi lumii de dincolo, ajungând la o răspândire largă.
Un alt text cu o influenţă demnă de lua în considerare este cel atribuit Sfântului Macarie Egipteanul, căruia îngerii i-au înfăţişat într-o viziune soarta sufletului după moarte. Conform acestei scrieri, după despărţirea sufletului de trup. primul locuieşte pe pământ încă două zile în care, călăuzit de îngeri, vizitează locurile prin care a trăit. În a treia zi, sufletul urcă la Cer pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Spre Cer are de trecut prin vămi. În următoarele şase zile, sufletul vizitează lăcaşurile cereşti, pentru ca în a noua zi să se închine din nou Creatorului. Din acel moment, timp de 30 de zile, sufletul va fi dus să viziteze Iadul. În a patruzecea zi de la moarte, urcă din nou la Cer şi se închină pentru a treia oară lui Dumnezeu. Acum are loc judecata particulară, când Hristos decide locul pe care îl va ocupa sufletul până la Judecata finală.
În modernitate, „Viaţa Cuviosului Vasile cel Nou” şi viziunea Sfântului Macarie Egipteanul au fost revalorificate de o lucrare scrisă în franceză de către un călugăr rus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Lucrarea, în două volume, cu titlul Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, a fost tradusă în româneşte prima dată la sfârşitul secolului al XIX-lea. Influenţa sa şi a „Vieţii Cuviosului Vasile cel Nou” va creşte începând cu perioada interbelică când protosinghelul Nicodim Măndiţă va concepe o lucrare imensă, în două volume cuprinzând fiecare în jurul a 800 de pagini, axată tocmai pe descrierea traseului sufletului prin vămi. Cartea a fost republicată în ultimii ani. În dorinţa de a unifica tradiţia populară cu concepţia cărturărească, Măndiţă adaugă încă patru vămi la ascensiunea sufletului, pentru a ajunge la 24. Cu excepţia acestor adăugiri, lucrarea reproduce textul „Vieţii Cuviosului Vasile cel Nou”, completată cu o mulţime de scurte povestiri anecdotice şi învăţături ale Bisericii. Influenţa în mediul rural a acestei cărţi a fost covârşitoare, în unele locuri fiind considerată şi astăzi a doua carte după Sfânta Scriptură, ca importanţă.
Trecând la teologia ortodoxă „oficială”, vom vedea o scădere evidentă a „spectaculosului”. Teologia morţii se bazează mai mult pe ceea ce este cu adevărat util credinciosului, depăşind atracţia pentru descrierea traseului sufletului sau a Raiului sau Iadului. Moartea, după Teologia dogmatică a părintelui Stăniloae, nu este un sfârşit, ci un început şi, în acelaşi timp, o trecere de la o viaţă limitată la o viaţă veşnică. Dacă am rămâne veşnic vii, în această lume, viaţa noastră nu ar avea sens. Am fi nişte fiinţe căzute, prea slabe să se ridice ca să nu mai păcătuiască, ci, dimpotrivă, care ar păcătui o veşnicie. Moartea este deci, împlinirea vieţii. Odată cu moartea şi învierea lui Hristos, Paradisul a devenit deschis tuturor celor care îndeplinesc poruncile dumnezeieşti:
„Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca fiecare după faptele sale cele săvârşite în trup, să primească ori bine ori rău” (2 Corinteni, 5:10);
„Cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni, 6:8).
Biserica afirmă răspicat că, imediat după moarte, are loc judecata particulară, chemând în sprijin cele scrise de Sfântul Apostol Pavel:
      „Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei, 9:27)
      Judecata particulară, ca şi la împlinirea timpului, Judecata finală, este făcută de Hristos, care a spus:
      „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan, 5:22).
      În cadrul judecăţii particulare, conştiinţa omului va avea un rol important, dezvăluind toate faptele, bune sau rele, făcute în timpul vieţii. Urmează aşezarea sufletului în locul meritat până la Judecata finală, când trupurile vor învia şi vor fi din nou locuite de suflet. Conform celor scrise de Sfântul Pavel, trupul înviat va avea calităţi pe care nu le are trupul nostru de acum: va fi nestricăcios, va fi întru slavă, va fi plin de putere şi va fi duhovnicesc.
O parte a celor condamnaţi la pedeapsa în Iad pot ieşi de acolo înaintea Judecăţii finale, dincolo de care nu mai este nici o cale de iertare. Rugăciunile Bisericii şi ale apropiaţilor, precum şi pomenile celor de aici făcute pentru decedaţii morţi într-o credinţă nedesăvârşită, pot scoate pe unii din aceştia şi le poate asigura fericirea veşnică după Judecata de pe urmă. Pedeapsa şi fericirea veşnică, atât cea de după judecata particulară, cât şi cea de după Judecata definitivă sunt asemănătoare: osânda constă în lipsa perpetuă a prezenţei şi dragostei lui Dumnezeu, în timp ce fericirea constă în comuniunea celor mântuiţi cu Dumnezeu, Sfinţii şi îngerii. Între starea de dinainte şi cea de după Judecata finală a lui Hristos, există o diferenţă de intensitate, după spusele teologilor:
„...deşi primesc o anumită fericire îndată după moarte, fericirea deplină o aşteaptă să li se dea abia după judecata din urmă”.
      În cazul pedepsei, după Judecata de pe urmă, suferinţa va fi şi în trup. Damnatul se va afla într-o:
„depărtare de la faţa lui Dumnezeu, deci de la orice bucurie, lumină şi viaţă. Dar este şi o grozavă simţire de singurătate şi de părăsire din partea tuturor”.
Pe lângă aceasta, rob al patimilor pe pământ, el va fi în imposibilitatea de a-şi satisface plăcerile carnale pe care nu şi le-a refuzat niciodată.

Nessun commento:

Posta un commento