martedì 25 settembre 2012

Autosacrificiul regenerator III – cultul sacrificial al calului ashvamedha



Tot de Prajapati se leaga întruparea într-un anumit cal; astfel se instituie sacrificiul calului ashvamedha prin al carui act sacrificial se degajează căldura necesară reînnoirii ciclice a anului.
 Translând totul la nivelul uman al experientei sapientiale, modelul ashvamedhei sugerează că doar înteleptul capabil de moartea sinelui său propriu prin dilatarea sufletului către Absolutul Brahman se va putea împlini cu adevărat; „El [Bărbatul cosmic primordial,Prajapati] se uita jur împrejur si nu zări pe nimeni în afară de sine. Si înainte de orice el rosti: «Eu sunt. ». Astfel apăru pronumele «Eu». [...] El fu cuprins de frică. De aceea, celui singuratic îi este frică." E adevărat, Prajapati îsi risipi curând teama, descoperind că, singur fiind, nu are de cine să îi fie frică (sentimentul angoasei fiind o stare de relatie, întretinută din afara fiintei), însă frica primordială va avea reverberatii sapientiale logice, întrucât eul - acesta e sensul descumpănirii lui Prajapati - poate fi cuprins de angoasă doar atunci când se simte înstrăinat de Absolut. Textul e fără echivoc în această privin, stipulând un dualism între Atman (partea nemuritoare a energiei cosmice care sălăsluieste în om) si Purusha (om); sugestia, de fapt, este că din momentele de început ale lumii, Purusha este epifania terestră a lui Atman, învelisul său de pământ: „La început [toate] acestea nu erau decât Atman în chip de purusha."
Seria autosacrificială a lui Prajapati continuă cu dizolvarea crizei provocate de singurătate în androginism: simtindu-se singur, „necunoscând bucuria", Prajapati doreste o a doua fiinalături de el, si se împarte pe sine „în două jumătăti", devenind „aidoma bărbatului si femeii, uniti în îmbrătisare."

domenica 23 settembre 2012

Autosacrificiul regenerator II- povestea omului primordial purusha



La povestea omului primordial purusha ajungem prin intermediul unui celebru mit al autosacrificiului cosmogonic, pe care îl găsim în Brihadaranyaka Upanishad. Mitul relatează sacrificiul de sine al Demiurgului Primordial Prajapati, născut într-o vreme când în lume nu era nimic, decât moarte si foamete, „căci foametea este moarte." Ivit din moarte, Prajapati afirmă primul său act, acela de a dori, ceea ce ne trimite spre celebrul imn cosmogonic din Rig Veda, care prezintă, la începuturile lumii, o apă nesfârsită, întunecată, nediferentiată, undele căreia legănau Unul germinativ respirând „fără suflare". Incălzindu-se, Unul se desprinse din mediul acvatic, zămislind prin extensie Dorinta de via(proprie tuturor lucrurilor si fiintelor) si Gândirea. In mitul cosmogonic din Brihadaranyaka Upanishad, demiurgul Prajapati doreste întruparea, care ia nastere prin forta ratiunii, după care se naste apa si din apă ulterior pământul; în acest moment, puterile îl părăsesc pe Demiurg, el intră în autocombustie si -în acest fel primul autosacrificiu originar dă nastere focului, definind un traseu initiatic de la pământ si apă la incandescenta ignică, pe care îl găsim si în tehnicile Yoga .

giovedì 20 settembre 2012

Autosacrificiul regenerator I - Trezirea lui Vishnu



Revenind la hinduism, sacrificiul brahmanic preamărit în Bhagavad- Gita explică, retroactiv, motivul pentru care cosmogonia arhaică, vedică se dezvolta în jurul unui autosacrificiu, al omului primordial Purusha. Cosmogonia hindusă este guvernată de ideea de (auto) sacrificiu; nu există, de altfel, cuvânt mai important în toată logica sapientială hindusă. Zeii (Deva) câstigă suprematia asupra Asurilor (si implicit a lumii) în momentul când ajung în posesia formulelor sacrificiale; implicit, omul e definit ca fiinta capabilă de sacrificiu.
Nu întâmplător, această puternică ecuatie  a autosacrificiului regenerator este asociată unui imaginar ofidian: sarpele, înzestrat cu puteri primordiale, este animalul care-si lasă în urmă pielea, renăscând din sine însusi, fără interventie exterioară.
Un străvechi mit cosmogonic povesteste că la începutul lumii,  a fost reprezentat somnul profund al zeului Vishnu-Narayana pe spatele cobrei Ananta. Trezirea lui Vishnu a „încălzit" elementele amestecate ale începuturilor, separând cerul de pământ, ratiunea de somn si cuvântul prim de tăcere moment în care din buricul zeului a răsărit o floare deschisă de lotus, în interiorul căreia trona demiurgul Brahma.
Logica imaginarului ofidian reapare cu obstinatie: Rig-Veda I, 79,1 - mentionează M. Eliade (op. cit. p. 213) - îl numeste pe zeul focului „sarpe furios", asociind jivina chtoniană elementului ignic, ceea ce îndeobste nu se întâmplă în celelalte mitologii, unde sarpele apare ca fiind terifiant sau acvatic, numai că în tradtiia hindusă referinta se face la dragon, la sarpele transfigurat prin foc.
Balaurul nostru din basme prelungeste cum nu se poate mai bine această imagine de transfigurare ignică a chtonianului, numai că si aici lucrurile îsi au propriul lor tâlc etimologic, numele balaurului derivând din numele zeului chtonian celtic Balor, bunic si epifanie subpământeană a zeului focului si luminii Lug. 

domenica 16 settembre 2012

“Incandescenta” in mitologia vedica


Ridicarea unui altar dedicat lui Agni-zeul focului- nu este altceva decât imitarea rituală a Creatiei. Altfel spus, teritoriul ocupat este, în prealabil, transformat din «haos»în «cosmos», el primeste, prin  puterea ritului, o «formă», devine real."
Acest aspect relevă rolul urias pe care îl joacă în cosmogoniile popoarelor arhaice incandescenta (căldura) ca mijloc de trecere de la informai la formă. In substratul mitologiei vedice, separarea primelor forme de substanta originară plasmatică, indiferentiată, se produce în urma încălzirii materiei primordiale. În multe mitologii, sacralitatea ca atare este legată de foc, de energia ignică pe care o emană cerul. Inteleptii indieni fac distinctia dintre sacrificiul adus zeilor si autosacrificiul a cărui finalitate e unirea cu energia cosmică Brahman; „încălzindu-se" prin tehnici sapientiale specifice, înteleptul îsi lărgeste propria fiinpână în punctul în care aceasta se uneste cu marele foc universal transpersonal în care sălăsluieste Brahman.
„Unii yogini -spune Bhagavad-Gita - aduc sacrificiu zeilor; altii sacrifică în focul lui Brahman, sacrificiul prin sacrificiu." Si tot acolo „Brahman este aducerea ofrandei, Brahman este ofranda jertfită de Brahman în focul lui Brahman; cel care meditează la sacrificiul lui Brahman, trebuie să intre în Brahman." (Bhagavad-Gita, IV, 25, 24, in: Filosofici indiană în texte. Bhagavad-Gita, Samkhya-Karika, Tarka Samgraha, ed. rom. 1971, p. 57.) Pe de o parte, autosacrificul spiritual brahmanic corespunde cu autosacrificiul regenerativ al lumii, prin repetarea periodică a ciclurilor temporale de constructie si destructie; pe de altă parte, cu distinctia dintre sacrificiul divin (către persoana concretă a unui zeu) si autosacrificiul brahmanic - prin care înteleptul trece dincolo de propria sa formă sau persoană, pentru a regăsi infinitul energetic pe care fiinta sa o contine - trebuie să ne aducem aminte când discutăm despre credinta ca atare din crestinism, cu precădere la nivelul superior al extazului divin, ardoare prin care credinciosul simte, în prea-plinul religios al propriei sale fiinte, prezenta infinită a lui Dumnezeu

lunedì 10 settembre 2012

Cunoasterea suprema din perspectiva Vedica



In logica Vedelor, cunoasterea supremă presupune o închidere care se deschide, revelatia interioară a înteleptului fiind pregătită de autosacrificiul prin care el se „distruge" pe sine pentru a se uni cu Sinele universal absolut (Brahman). 
Asadar, întreaga logică vedică e dominată de imperativul spiritual al sacrificiului, motiv ce duce la exorcizarea sacrală a fricii de moarte si la prezentarea mortii ca apoteoză necesară, ceea ce explică, în ultimă instantă, atât cosmogonia autosacrificială a omului cosmic Purusha, cât si binecunoscuta formulă a transmigratiei sufletelor Ramayana si Mahabharata sunt, sub acest aspect, rituri cosmice sacrificiale, prin intermediul cărora actiunea cosmică a dharmei-ordine divina- e pusă în miscare. La fel se întâmplă si cu omul, definit de către textele sacre ca fiintă care aduce sacrificii:ofrande în primul rând, de ordin preponderent vegetal, pentru zei, dar si ca fiintă care se aduce pe ea însăsi sacrificiu, prin celebra practică sacrală a renuntării (sannyasa), de care se leagă la fel de bine cunoscuta structură tetradică a stadiilor invierii (ashrama), omul trecând, succesiv, prin stadiul de învătăcel (brahmacarin), cap de familie (grihastha), sihastru despărtit de familie si de urmasi (vanaprasiha) si eliberat prin renuntare (sannyasin). Sub aspect cosmogonic, lumea e concepută în hinduism ca o „tâsnire" (srishti) continuă si ciclică a energiilor vietii, guvernată de „emisiile" si „resorbtiile" succesive ale Stăpânului Suprem al vietii: prin această miscare cosmică antitetică, întinsă pe fabuloase cicluri cosmologice, lumea se reînnoieste continuu, „murind spre a renaste", cum spunea Mihai Eminescu în Luceafărul. Din această logică a constructiei si destructiei cosmice fără început si sfârsit se nasc marile dualisme indiene, care asează lumea în structuri disimetrice complementare, în absenta cărora destinul universului si al omului ar fi imposibil de înteles. Prima asemenea structură reproduce succesiunea fazelor constructive, de „modelaj" armonic ale universului (kalpa) si a celor destructive (pralaya), „sistole si diastole ale absolutului (M. Hulin, ibid., p. 353), care se vor particulariza ulterior în triada Brahma- Vishnu-Shiva, în care prima si a treia divinitate reprezintă disimetria constructie-destructie, Vishnu fiind „crugul", punctul de echilibru care le reuneste pe amândouă. Dramatic, la nivelul oamenilor, dualismul kalpa-pralaya translează în raportul dintre dharma si maya, „iluzia cosmică" pe care omul o întâlneste peste tot în viată, si de magia căreia se desprinde în momentul suprem al renuntării sacrificiale (sannyasa). Potrivit a cestei conceptii -derivate din fiinta duală a lui Vishnu, „crugul" universului -, maya, ca fortă retardantă în drumul omului spre renuntare, se compune atât din energii eminamente  destructive, care te pot duce la pietre, întârziindu-ti sau zădărnicindu-ti împlinirea spirituală, cât si din energii favorabile, care te pot ajuta, cu conditia să le identifici corect si să te folosesti de ele.
Expresia dramatică definitorie pentru această conceptie despre lume o găsim în Ramayana:
armata maimutelor lui Hanuman, de care se foloseste printul Rama, reprezintă componenta benefică a iluziei cosmice,
în vreme ce demonii înmagazinează jumătatea ei malefică.
In acest fel, drumul spre întelepciune nu apare ca fiind radical opus mayei - cum îndeobste se mai crede -, ci presupune, dimpotrivă, o cumpătată selectie a „iluziilor" pozitive care te pot ajuta. Greseste profund doar cel care se opune rigid si inflexibil mayei; tot asa cum universul se înnoieste mereu prin pralaya, având nevoie de autodestructie pentru a renaste, omul trebuie să găsească si el „relele pozitive" ale mayei care îl pot ajuta.