Tot de Prajapati se leaga întruparea într-un anumit cal; astfel se instituie sacrificiul
calului ashvamedha prin al carui act sacrificial se degajează căldura necesară reînnoirii ciclice a anului.
Translând totul
la nivelul uman al experientei sapientiale, modelul ashvamedhei sugerează că doar înteleptul capabil de moartea sinelui său propriu prin dilatarea sufletului către Absolutul Brahman se va putea împlini cu adevărat; „El [Bărbatul
cosmic primordial,Prajapati] se uita jur împrejur si nu zări pe nimeni în afară de sine. Si
înainte de orice el rosti: «Eu sunt. ». Astfel apăru pronumele «Eu». [...] El fu cuprins de frică. De aceea, celui singuratic îi este frică." E adevărat,
Prajapati îsi risipi curând teama, descoperind că, singur fiind, nu are de cine să îi fie frică (sentimentul
angoasei fiind o stare de relatie, întretinută din afara fiintei), însă frica
primordială
va avea reverberatii sapientiale
logice, întrucât eul - acesta e sensul descumpănirii lui Prajapati - poate fi cuprins de angoasă doar atunci când se simte înstrăinat de Absolut. Textul e fără echivoc în această privintă,
stipulând un dualism între Atman (partea nemuritoare a energiei cosmice care sălăsluieste în om) si
Purusha (om); sugestia, de fapt, este că din
momentele de început ale lumii, Purusha este epifania terestră a lui Atman, învelisul
său de pământ: „La început [toate]
acestea nu erau decât Atman în chip de purusha."
Seria autosacrificială a lui Prajapati continuă cu dizolvarea crizei provocate
de singurătate în androginism: simtindu-se singur, „necunoscând bucuria", Prajapati doreste o a doua fiintă alături de el, si
se împarte pe sine „în două jumătăti", devenind
„aidoma bărbatului si
femeii, uniti în îmbrătisare."
Nessun commento:
Posta un commento