Cunoasterea suprema din perspectiva Vedica

In logica Vedelor, cunoasterea supremă presupune o închidere care se deschide, revelatia interioară a înteleptului fiind pregătită de autosacrificiul prin care el se „distruge" pe sine pentru a se uni cu Sinele universal absolut (Brahman). 

Asadar, întreaga logică vedică e dominată de imperativul spiritual al sacrificiului, motiv ce duce la exorcizarea sacrală a fricii de moarte si la prezentarea mortii ca apoteoză necesară, ceea ce explică, în ultimă instantă, atât cosmogonia autosacrificială a omului cosmic Purusha, cât si binecunoscuta formulă a transmigratiei sufletelor Ramayana si Mahabharata sunt, sub acest aspect, rituri cosmice sacrificiale, prin intermediul cărora actiunea cosmică a dharmei-ordine divina- e pusă în miscare. La fel se întâmplă si cu omul, definit de către textele sacre ca fiintă care aduce sacrificii:ofrande în primul rând, de ordin preponderent vegetal, pentru zei, dar si ca fiintă care se aduce pe ea însăsi sacrificiu, prin celebra practică sacrală a renuntării (sannyasa), de care se leagă la fel de bine cunoscuta structură tetradică a stadiilor invierii (ashrama), omul trecând, succesiv, prin stadiul de învătăcel (brahmacarin), cap de familie (grihastha), sihastru despărtit de familie si de urmasi (vanaprasiha) si eliberat prin renuntare (sannyasin). Sub aspect cosmogonic, lumea e concepută în hinduism ca o „tâsnire" (srishti) continuă si ciclică a energiilor vietii, guvernată de „emisiile" si „resorbtiile" succesive ale Stăpânului Suprem al vietii: prin această miscare cosmică antitetică, întinsă pe fabuloase cicluri cosmologice, lumea se reînnoieste continuu, „murind spre a renaste", cum spunea Mihai Eminescu în Luceafărul. Din această logică a constructiei si destructiei cosmice fără început si sfârsit se nasc marile dualisme indiene, care asează lumea în structuri disimetrice complementare, în absenta cărora destinul universului si al omului ar fi imposibil de înteles. Prima asemenea structură reproduce succesiunea fazelor constructive, de „modelaj" armonic ale universului (kalpa) si a celor destructive (pralaya), „sistole si diastole ale absolutului (M. Hulin, ibid., p. 353), care se vor particulariza ulterior în triada Brahma- Vishnu-Shiva, în care prima si a treia divinitate reprezintă disimetria constructie-destructie, Vishnu fiind „crugul", punctul de echilibru care le reuneste pe amândouă. Dramatic, la nivelul oamenilor, dualismul kalpa-pralaya translează în raportul dintre dharma si maya, „iluzia cosmică" pe care omul o întâlneste peste tot în viată, si de magia căreia se desprinde în momentul suprem al renuntării sacrificiale (sannyasa). Potrivit a cestei conceptii -derivate din fiinta duală a lui Vishnu, „crugul" universului -, maya, ca fortă retardantă în drumul omului spre renuntare, se compune atât din energii eminamente  destructive, care te pot duce la pietre, întârziindu-ti sau zădărnicindu-ti împlinirea spirituală, cât si din energii favorabile, care te pot ajuta, cu conditia să le identifici corect si să te folosesti de ele.

Expresia dramatică definitorie pentru această conceptie despre lume o găsim în Ramayana:

armata maimutelor lui Hanuman, de care se foloseste printul Rama, reprezintă componenta benefică a iluziei cosmice,

în vreme ce demonii înmagazinează jumătatea ei malefică.

In acest fel, drumul spre întelepciune nu apare ca fiind radical opus mayei - cum îndeobste se mai crede -, ci presupune, dimpotrivă, o cumpătată selectie a „iluziilor" pozitive care te pot ajuta. Greseste profund doar cel care se opune rigid si inflexibil mayei; tot asa cum universul se înnoieste mereu prin pralaya, având nevoie de autodestructie pentru a renaste, omul trebuie să găsească si el „relele pozitive" ale mayei care îl pot ajuta.