Revenind la hinduism, sacrificiul brahmanic preamărit în Bhagavad- Gita explică, retroactiv, motivul pentru care cosmogonia arhaică, vedică se
dezvolta în jurul unui autosacrificiu, al omului primordial Purusha. Cosmogonia
hindusă
este guvernată de ideea de (auto) sacrificiu; nu există, de altfel, cuvânt mai important în toată logica sapientială hindusă.
Zeii (Deva) câstigă suprematia
asupra Asurilor (si implicit a lumii) în
momentul când ajung în posesia formulelor sacrificiale; implicit, omul e
definit ca fiinta capabilă de sacrificiu.
Nu întâmplător,
această
puternică ecuatie a autosacrificiului
regenerator este asociată unui imaginar ofidian: sarpele, înzestrat cu puteri primordiale, este animalul
care-si lasă în urmă pielea, renăscând
din sine însusi, fără interventie
exterioară.
Un străvechi mit cosmogonic
povesteste că la începutul lumii, a fost reprezentat
somnul profund al zeului Vishnu-Narayana pe spatele cobrei Ananta. Trezirea lui
Vishnu a „încălzit" elementele amestecate ale începuturilor,
separând cerul de pământ, ratiunea de somn si
cuvântul prim de tăcere moment în care din
buricul zeului a răsărit o floare deschisă de lotus, în interiorul căreia
trona demiurgul Brahma.
Logica imaginarului ofidian reapare cu obstinatie: Rig-Veda I, 79,1 - mentionează M. Eliade (op. cit. p.
213) - îl numeste pe zeul focului „sarpe furios", asociind jivina chtoniană elementului ignic, ceea ce îndeobste nu se întâmplă în
celelalte mitologii, unde sarpele apare ca fiind
terifiant sau acvatic, numai că în tradtiia hindusă referinta
se face la dragon, la sarpele transfigurat prin
foc.
Balaurul nostru din basme prelungeste cum nu se poate mai bine această imagine de transfigurare ignică a chtonianului, numai că si aici lucrurile îsi au
propriul lor tâlc etimologic, numele balaurului derivând din numele zeului
chtonian celtic Balor, bunic si epifanie subpământeană a zeului focului si luminii Lug.
Nessun commento:
Posta un commento