lunedì 28 febbraio 2011

Tainele bisericii

1. Taina Sfântului Botez

Prin botez, devenim fii ai lui Dumnezeu dupa har si putem primi si celelalte Sfinte Taine. “Mergând, învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh...”. (Matei 28, 19)
Efectele botezului asupra celui nou botezat sunt urmatoarele:
lepadarea de buna voie de vrajmasul lumii si unirea cu Hristos, Mântuitorul lumii;
iertarea de pacatul stramosesc si de toate pacatele facute pâna la botez;
primirea de nume sfânt si capatarea statutului de membru al Bisericii si fiu al lui Dumnezeu dupa har.

2. Taina Sfintei Mirungeri

Prin ungerea cu Sfântul si Marele Mir a partilor principale ale corpului si prin rostirea cuvintelor “Pecetea harului Duhului Sfânt” noul botezat primeste harul Duhului Sfânt si toate darurile necesare vietii si mântuirii lui care izvorasc din har.

3. Taina Sfintei Spovedanii

Prin Taina Sfintei Spovedanii, numita si Taina Pocaintei sau a Marturisirii, întelegem marturisirea pacatelor, stabilirea tratamentului corespunzator bolii noastre si dezlegarea urmata de iertarea pacatelor marturisite.
Aceasta Taina a fost instituita de Mântuitorul nostru Iisus Hristos dupa Învierea Sa, când S-a aratat Apostolilor si a suflat asupra lor zicând: “Luati Duh Sfânt; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute”. (Ioan 20, 22-23)
Momentele Tainei:

a) Marturisirea pacatelor
Traditia Sfintei Biserici a stabilit ca Taina Spovedaniei sa fie împlinita de cel putin patru ori pe an, în perioada celor patru posturi. Bolnavii se vor spovedi mai des, lunar si, în unele cazuri grave, chiar saptamânal.
b) Stabilirea tratamentului spiritual (canon)
Dupa momentul chirurgical sufletesc de marturisire a pacatelor cu hotarâre, este necesar sa acceptam si sa urmam cu strictete tratamentul spiritual, care va duce cu siguranta la însanatosirea noastra. Aceasta operatie de salvare prin marturisirea pacatelor face ca pacatul sa fie sters din lagarele sufletului nostru. Dar la orice rana deschisa, dupa vindecare ramâne o cicatrice. Deci ceea ce a ramas în sufletul nostru este marca ranii respective, cicatricea corespunzatoare care, lovita în aceleasi circumstante cum s-a facut odinioara, se poate redeschide mai rau decât a fost. Prin urmare, canonul (tratamentul sufletesc) mentine mereu mintea treaza, pentru ca sa nu ne mai lovim în acelasi loc, adica, sa nu ne mai proiectam niciodata gândul catre pacatul respectiv.
c) Dezlegarea si iertarea pacatelor
Partea harica principala este dezlegarea pacatelor prin punerea mâinilor în chipul crucii pe capul credinciosului, dupa terminarea marturisirii pacatelor si rostirea rugaciunii de dezlegare. Aceasta taina iarta toate pacatele pe care le face crestinul de la Botez si de la ultima spovedanie pâna în clipa marturisirii. Reamintim ca stergerea pacatelor face sa se rupa legatura dintre cauza si efectul bolii noastre, se desfac nodurile pe care omul le are în inima si nu le mai poate dezlega singur, se recapata harul vindecarii si puterea Duhului Sfânt.
 
4. Taina Sfântului Maslu

Taina Sfântului Maslu se savârseste în Biserica Ortodoxa pentru vindecarea bolnavilor. Ea se întemeiaza pe învatatura Sf. Apostol Iacov care spune:
Este cineva în suferinta ? Sa se roage... Este cineva bolnav între voi ? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mântui pe cel bolnav si, de va fi facut pacate, se vor ierta lui;. (Iacob 5, 13-15)
Sfântul Maslu se face, de obicei, în zilele de post cu trei, cu cinci sau cu sapte preoti. Iar credinciosii bolnavi si rudele lor, care participa la aceasta taina si doresc cu adevarat sa-si usureze suferinta trupului si a sufletului, trebuie sa vina la Sfântul Maslu cu mare credinta în Dumnezeu, împacati cu toti, spovediti, postiti si întariti cu multe rugaciuni.
Sfântul Maslu cu mai multi preoti, facut cu credinta si post pentru cei bolnavi si ungerea lor cu untdelemn sfintit formeaza cea mai puternica slujba si rânduiala de vindecare si alinare a bolilor sufletesti si trupesti în Biserica Ortodoxa.
Timpul cel mai potrivit pentru savârsirea Sfântului Maslu este perioada postului, atât în cele patru posturi, cât si în zilele de miercuri si vineri. În aceste zile, crestinii care participa la Sfântul Maslu trebuie sa posteasca pâna seara, sa se roage mai mult si sa-si marturiseasca mai întâi pacatele la duhovnic
În cazuri grele de boala si primejdie de moarte, Sfântul Maslu se poate savârsi în orice zi, ori de câte ori este nevoie, în casele celor suferinzi, dupa ce mai întâi bolnavii sunt spovediti din copilarie si împacati cu toti, spre a lor alinare si iertare, ca sa nu plece la Hristos fara aceasta Sfânta Taina. La urma, cei grav bolnavi trebuie împartasiti cu Trupul si Sângele Domnului, ca sa fie pe deplin pregatiti pentru marea calatorie la cer. Aceasta este cea mai buna si cea mai completa pregatire pentru moarte, pe care o ofera Biserica Ortodoxa fiilor ei pe pamânt. Adica, Spovedania, Sfântul Maslu si Sfânta Împartasanie.
 
5. Taina Sfintei Împartasanii

Sfânta Împartasanie, numita si Euharistie, este Însusi Trupul si Sângele lui Hristos, pe care Domnul l-a purtat pe pamânt dupa Înviere si pe care ni-l ofera în dar tuturor celor ce credem în El si facem voia Lui, spre iertarea pacatelor si viata de veci.
Trebuie sa o primim cu mare evlavie si credinta, stiind ca este foc mistuitor care curata si iarta pe cei vrednici, iar pe cei nevrednici îi arde si-i osândeste. Daca Taina Botezului si Taina Mirungerii ne fac fii ai Bisericii si ai lui Dumnezeu dupa har, Taina Spovedaniei si Taina Împartasaniei ne fac fii si mostenitori ai Împaratiei cerurilor. De nu veti mânca trupul Fiului Omului si de nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi. (Ioan 6, 53)
Efectele harice ale Tainei Sfintei Împartasanii sunt urmatoarele:
ne iarta pacatele deja marturisite la duhovnic;
ne înmulteste cel mai mult harul Duhului Sfânt primit la Botez, daca ducem o viata cu totul curata si placuta lui Dumnezeu;
ne ajuta la despatimire, iluminare, desavârsire, mântuire si sfârsit crestinesc minunat.

6. Taina Sfintei Cununii

Nunta este cea mai veche taina, întemeiata de Însusi Dumnezeu în Rai. Ea sta la temelia vietii pe pamânt. De aceea a fost binecuvântata de Mântuitorul, care a participat la nunta din Cana Galileei si a facut aici prima Sa minune.
Familia se va bucura pe deplin de sanatate sufleteasca si trupeasca daca va respecta conditiile principale ale Nuntii ortodoxe si daca vor ajunge sa împlineasca scopul Nuntii crestine.
7. Taina Sfintei Preotii

Prin Taina Preotiei întelegem cele trei trepte ale slujirilor bisericesti - diaconi, preoti, episcopi - care sunt hirotoniti, adica sfintiti de episcopi prin punerea mâinilor pe capul lor si prin chemarea harului Duhului Sfânt peste ei, în timpul Sfintei Liturghii. Preotii si episcopii, prin hirotonie, primesc de la Dumnezeu întreita putere de a învata lumea cuvântul Sfintei Evanghelii, de a savârsi sfintele slujbe sfintind pe oameni prin Sfintele Taine si de a conduce pe toti care cred în Hristos pe calea mântuirii.

venerdì 25 febbraio 2011

Drumul spre Tine!

Deschideti aripile si zbori, chiar si atunci cand portita colivei ti se pare inchisa in mii de lacate! Numai asa vei reusi sa evoluezi si iti vei cunoaste cu adevarat esenta...fa un salt in necunoscut facand uz de toate oportunitatile pe care Viata ti le ofera!

De multe ori mi-am visat placa funerara cioplita pentru mine:
o barca cu velele cazute, intr-un port.
Dar adevarul este ca nu reprezinta destinatia mea,
ci viata.
Deoarece dragostea mi s-a oferit si eu m-am retras de frica dezamagirii;
durerea a batut la usa iar eu am avut teama s-o primesc;
ambitia ma chemase, iar mie mi-a fost frica de imprevizibil.
Cu toate astea, simteam pofta de viata.
Dar acum stiu ca trebuie sa ridic velele
si sa cuprind vantul destinului,
oriunde-mi este impinsa barca.
A da un sens vietii poate conduce la nebunie,
dar o viata fara scop reprezita  tortura
nelinistii si dorintelor vagi;
e o barca care doreste sa plece dar in acelasi timp se teme s-o faca. (Edgar Lee Masters)

mercoledì 23 febbraio 2011

Simbolistica Heruvimilor si a Tronului lui Dumnezeu

Pe catedralele sau bisericile multor state  sunt reprezentati cei 4 heruvimi un taur, o pasare, un leu si un om ce insotesc pe cei 4 evanghelisti: Luca, Ioan, Marcu, Matei.  In acest articol am decis sa parcurg semnificatia acestor leitmotive religioase. Fotografiile sunt facute de mine la “ Il Duomo di San Pietro” din Schio – prov.Vicenza, orasul in care locuiesc. Heruvimul leu este simbolul autoritatii si puterii, heruvimul vitel este simbolul jertfirii, heruvimul vultur este simbolul înaltimii, perspicacitatii si rapiditatii, heruvimul om este simbolul ratiunii si al libertatii morale.
Numarul patru este aici un indiciu asupra rolului lor si, totodata un simbol al universulului. Heruvimii reprezinta pe îngeri ca model misiologic, eclesiologic si liturgic al Bisericii, sunt purtatori ai tronului, ai slavei Domnului pe pamânt, asa cum trebuie sa fie solii Lui omenesti de pe pamânt. Limbajul viziunii este simbolic. Nu exista fiinte inteligente create altfel decât „dupa chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1:25-26). Viziunea cereasca ni le prezinta într-o imagine simbolica, într-un limbaj cunoscut în antichitate. Chivotul-tron din Sfânta Sfintelor era „aparat" de doi (mai târziu patru) heruvimi de aur, ca si poarta paradisului din Eden, si era purtat de patru preoti. Tronurile regale, la fenicieni, erau sustinute de imagini artizanale ale unor fiinte mitologice numite kerub (identic cu termenul ebraic pentru heruvim!). La asiro-babilonieni, anumite fiinte din mitologia lor erau reprezentate prin tauri înaripati cu chip de om sau combinatie de leu, om si vultur.
Asemenea chivotului din Sanctuar, tronul lui Dumnezeu este descris ca fiind mobil si portabil. Acum sa vorbim si despre Merkaba pornind de la semnificatia tronului lui Dumnezeu ca “trasura a luminii”(ebraica  Merkava). Termenul este utilizat în Biblie pentru a se referi la tronul lui Dumnezeu, care este condus de cei patru Heruvimi, fiecare dintre acestia având patru aripi si patru fete (a omului, a leului, a boului si a vulturului) dupa relatarile lui Ezechiel 1:4-26. În concluzie Merkaba reprezinta vehicolul luminii divine folosit de catre Maestri Ascendenti pentru a ne conecta si a ne ajuta sa calatorim intre dimensiuni. In limba egipteana veche Mer – semnifica Lumina generata de doua câmpuri sferice de energie ce se rotesc în sensuri opuse , Ka – înseamna Spiritul sau corpul energetic individual iar Ba – reprezinta corpul sau realitatea fizica. Merkaba este definita ca fiind corpul/ spirit ce este înconjurat de catre sfere de lumina ce îl conduc dintr-o dimensiune în alta.
Meditatia Merkaba a fost initial descrisa în cadrul Scolii Misterelor faraonului Akhunaton, fiind cunoscuta de catre maestrii din India si Tibet apoi transmisa ca un mare secret din generatie în generatie de-a lungul veacurilor. Unele dintre desenele lui Leonardo Da Vinci arata ca acesta avea cunostinta de acest concept iar în lumea contemporana a fost “redescoperita” de catre Albert Einstein în teoria câmpurilor unificate.În cadrul acestei meditatii se vor însusi o serie de 17 respiratii . Primele sase respiratii sunt efectuate pentru echilibrarea polaritatii corpului uman, urmatoarele sapte respiratii pentru activarea circulatiei energiei în întregul corp. Cea de a paisprezecea respiratie este efectuata pentru a transfera constiinta din cea a treia dimensiune în cea de a patra.
Ultimele trei respiratii sunt efectuate pentru a recrea câmpul Merkaba în interiorul si în exteriorul corpului.Ultima respiratie, cea de a optsprezecea , fiind cea mai mistica experienta, va trebui sa o primiti din partea Sinelui vostru Superior. Este respiratia divina care va va duce cu viteza luminii în cea de a patra dimensiune. Aceasta ultima respiratie nu este sfîrsitul calatoriei ci începutul constiintei care se dezvolta . Odata pe zi intrati în aceasta meditatie, va veni timpul când veti respira constient, reamintindu-va cu fiecare respiratie, legatura intima cu Dumnezeu.Meditatia Merkaba devine un mijloc de propulsie antigravitationala si un vehicul ce strabate spatiul si timpul folosit din cele mai vechi timpuri. Cu ajutorul acestei meditatii ne conectam mai profund la corpul nostru emotional, la Sinele Divin Superior dezvoltând câmpul unificat al iubirii neconditionate, la întregul Univers devenind un instrument pentru vindecarea emotionala si psihica, pentru obtinerea pacii mintii, pentru armonizarea cu Spiritul Divin.
Reprezentarea “inaripata” a zodiacului.
In fata tronului lui Dumnezeu sunt taurul,leul, vulturul si omul, pe care le-am asociat cu crucea fixa din zodiac (Taurul, Leul, Scorpionul, Varsatorul - Scorpionul are asociata si o veche simbolistica a Vulturului, iar Varsatorul are ca simbol un om care revarsa in lume apa cunoasterii).M-am intrebat ce inteles sa dau aripilor si mai ales celor patru simboluri intalnite si la ingerii mari (taurul,leul, vulturul si omul - inaripati,). Cautand am gasit ca Zodiacul îşi are originea în cercul Heruvimilor. La inceputuri, sistemul nostru solar era asemenea unui glob imens de caldura, ce fizic ajungea pana la limita actuala a orbitei planetei Saturn. “Aşa cum Pământul de astăzi este înconjurat de atmosferă, vechiul Soare era înconjurat de regnul Heruvimilor. Strămoşii noştri îşi reprezentau Heruvimii sub forma unor stranii animale înaripate: fiecare dintre acestea avea altfel de cap, dar fiecare avea câte o pereche de aripi: erau Leul, Vulturul, Taurul şi Omul”.Ele constituie in astrologie cele 4 semne fixe, asociate in crestinism cu cei patru evanghelisti: Luca (Taurul), Marcu (Leul), Ioan (Vulturul) si Matei (Omul sau Varsatorul).Cei patru heruvimi sunt semnele fixe, aripile din stanga sunt semnele cardinale (Berbec, Rac, Balanta, Capricorn), cele din dreapta semnele mobile (Gemeni, Fecioara, Sagetator, Pesti).

lunedì 21 febbraio 2011

Moartea ca si Inviere-Paracelsus

In cartea “Paracelsus –Viata si invatatura” de Franz Hartmann, scriitorul spune:
Cuvântul „moarte” are două înţelesuri:
a) încetarea activităţii vitale;
b)anihilarea formei. 
Forma este o iluzie şi nu are existenţă independentă de viaţă; este doar o expresie a vieţii, nu o creatoare a ei. Ea nu poate înceta să trăiască, pentru că ea nicicând nu a trăit înainte; moartea formei nu este decât încetarea puterii veşnice a vieţii într-una din formele ei şi manifestarea într-o altă formă. Dar Viaţa însăşi nu poate muri sau nu poate fi anihilată, fiindcă ea nu s-a născut dintr-o formă. Ea este o putere eternă, care a existat dintotdeauna şi va exista veşnic. Anihilarea unei particule de viaţă ar fi o pierdere de neînlocuit pentru Univers. Viaţa este un atribut al lui Dumnezeu (cel de–al şaptelea principiu) şi ea va exista întotdeauna, tot aşa cum există şi Dumnezeu. Aşadar, cuvântul moarte nu poate avea un alt înţeles decât transformarea unui gen de activitate într-un alt gen, şi, prin urmare, atât moartea cât şi învierea sunt identice, deoarece încetarea unui gen de activitate a puterii de viaţă (ce nu cunoaşte odihna), generează existenţa unui alt gen de activitate, iar apariţia unei forme noi depinde de dispariţia celei vechi. Toate formele sunt supuse anihilării; ele sunt doar iluzii şi ca atare vor înceta să existe atunci când cauza ce le-a produs încetează să mai acţioneze. Trupul unui rege sau al unui înţelept este tot atât de nefolositor ca cel al unui animal, după ce viaţa (al cărui produs a fost) a încetat să se manifeste. O formă poate să-şi menţină existenţa ei iluzorie doar atât timp cât acţiunea vieţii asupra substanţei formei dă naştere unei asemenea iluzii. Însă viaţa este o putere eternă şi perfectă; ea poate veni în contact cu materia fizică, dar nu se poate uni cu aceasta. Ea poate fi atrasă spre materia fizică de puterea spiritului, dar dacă spiritul încetează s-o atragă, viaţa se va despărţi de materie, iar materia se va descompune în elementele ce o alcătuiesc. Nimic nu se poate uni cu viaţa veşnică şi perfectă dacă nu este veşnic şi perfect. Ceea ce este bun şi perfect poate trăi; ce este rău şi imperfect va fi transformat. Dacă toate elementele care alcătuiesc omul ar fi bune, dacă întreaga lui constituţie emoţională şi intelectuală ar fi perfectă, un asemenea om ar fi nemuritor. Dacă în el nu există nimic bun, va trebui să moară şi să fie total transformat. Dacă o parte din el este bună şi cealaltă rea, partea bună va trăi iar cea rea va pieri: „Omne bonum perfectum a Deo; imperfectum a diabolo”.

giovedì 17 febbraio 2011

Credinta

In mai multe tratate, făcând referire la adevărata şi la falsa credinţă, Paracelsus afirmă:
„Nu credinţa în existenţa istorică a Iui Isus Christos este cea care are puterea să salveze omenirea de rău, ci credinţa în Puterea Supremă (Dumnezeu) prin care omul Isus a putut sâ acţioneze. Prima „credinţă” este doar un îndemn, o convingere şi un efect al educaţiei; cea de-a doua este o credinţă ce ţine de natura omului. Christos nu spune că dacă vom crede în puterea Lui personală de a săvârşi minuni, noi vom fi în stare să prăvălim munţii în mare. El vorbeşte despre propria noastră credinţa, care înseamnă puterea lui Dumnezeu, lucrând prin noi înşine la fel de puternic cum a lucrat prin Christos – dar numai dacă vom deveni asemenea Lui. Această putere vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu. Dacă un om vindecă un bolnav în numele lui Christos, el îl vindecă prin puterea lui Dumnezeu şi prin propria lui credinţă. Această putere devine activă în el şi prin el datorită credinţei lui statornice, şi nu ca o răsplată pentru credinţa bolnavului că Isus a existat odată pe pământ. Puterea adevăratei credinţe se răspândeşte tot atât de departe ca şi puterea lui Dumnezeu. Omul nu poate face nimic prin propria-i putere, ci totul poate fi îndeplinit, prin om, de către puterea credinţei. Dacă nu am crede în capacitatea noastră de a umbla, noi nu am putea merge. Dacă dorim să facem un lucru, credinţa îl va împlini prin intermediul nostru. Dacă am avea credinţă cât „mărimea unui bob de muştar”, noi am putea arunca un munte în mare; dar dacă am încerca să facem acest lucru doar pentru a arăta oamenilor cât suntem de puternici, n-am face decât să ne arătăm vanitatea, iar puterea credinţei ne-ar părăsi. Credinţa nu vine din om, şi nici un om nu poate să creeze credinţă, căci credinţa este o putere care vine din sursa a tot ce este bun. Germenele ei se află înăuntru nostru, şi poate fi cultivat sau neglijat de noi. Omul poate folosi această putere pentru a face bine sau rău, dar ea se manifestă efectiv doar când este puternică şi pură, şi nicidecum atunci când este slăbită din pricina îndoielii şi risipită pentru scopuri mai puţin însemnate."

lunedì 14 febbraio 2011

Despre vise cu Paracelsus

Există două feluri de vise: unele naturale şi altele care vin de la spirit. Nu este necesar să spunem mai multe despre primele, fiindcă acestea sunt cunoscute de toată lumea. Ele pot fi provocate de bucurie sau de tristeţe, de alterarea sângelui, de cauze exterioare sau interne. Un jucător poate visa despre cărţile de joc, un soldat despre lupte, un beţiv despre vin, un hoţ despre furat. Toate visele de acest fel sunt provocate de principiile inferioare ale unor astfel de persoane, care îşi pun în joc imaginaţia, îşi înfierbântă sângele, şi îşi stimulează fantezia. Există însă şi vise supranaturale, şi acestea pot fi mesaje de la Dumnezeu, trimise nouă la apropierea unui mare pericol. Un astfel de vis a fost trimis Magilor de la Răsărit, atunci când Irod a vrut să ucidă pruncii; Iosif a avut un asemenea vis, şi, la fel, Iacob, arunci când a pornit spre Egipt. Anania, Corneliu şi mulţi alţii au avut viziuni asemănătoare. Vise supranaturale au fost constatate şi la unele persoane din zilele noastre, dar numai înţelepţii le-au acordat atenţie, ceilalţi tratându-le cu dispreţ, deşi asemenea vise sunt adevărate şi nu amăgitoare. Există persoane a căror spiritualitate este atât de puternică, şi sufletele lor sunt atât de înflăcărate, încât se pot apropia de cea mai înaltă sferă spirituală atunci când trupurile lor sunt adormite. Aceste persoane au văzut slava lui Dumnezeu, au trăit fericirea răscumpărării, şi au luat cunoştinţă de chinurile la care sunt supuşi cei păcătoşi. Ei nu îşi uită visele la deşteptare, ci îşi amintesc ceea ce au văzut până la sfârşitul zilelor lor. Aşa ceva este posibil, şi cele mai adânci taine sunt dezvăluite înţelegerii minţii lor. „Visele pot fi curate sau murdare, înţelepte sau nebuneşti, raţionale sau iraţionale, în funcţie de poziţia pe care omul o ocupă în relaţia cu lumina Naturii. Viziunile profetice sunt determinate de faptul că omul are un corp sideral unit cu substanţa Minţii Universale, şi ele intră în legătură ori de câte ori atenţia corpului sideral nu este solicitată de cerinţele corpului fizic. Cu alte cuvinte, tot ce se întâmplă în lumea din afară se reflectă în lumea interioară, şi apare sub forma unui vis. Corpul elementar nu este înzestrat cu daruri spirituale, însă corpul sideral posedă toate darurile. Ori de câte ori corpul elementar se odihneşte, este adormit sau inconştient, corpul sideral rămâne treaz şi activ, fiindcă el nu doarme şi nici nu se odihneşte; dar ori de câte ori corpul elementar este complet treaz şi lucrează, activitatea corpului sideral va fi limitată, iar mişcările lui vor fi stânjenite sau împiedicate, (el fiind) asemenea unui om îngropat de viu” „Calitatea viselor va depinde de armonia existentă între suflet şi Astrum (Mintea Universală). Celor care sunt înfumuraţi pentru imaginarele lor cunoştinţe despre lucrurile din afară, şi care, în realitate, nu posedă înţelepciune, nimic nu li se poate revela, deoarece gândirea denaturată a minţilor lor se opune activităţii armonioase a Minţii Universale şi o respinge. Sferele sufletelor se îngustează, se micşorează, şi nu se pot întinde spre tot ce le înconjoară. Astfel de oameni rămân într-o stare de auto-mulţumire, cufundaţi în bezna propriei lor ignorante, şi total inaccesibili luminii Naturii. Atenţia lor este total absorbită de fumul fitilului gândirii lor materiale, şi ei sunt orbi faţă de lumina soarelui spiritual. Lucrarea Minţii Universale poate să pătrundă doar în conştiinţa oamenilor capabili să recepţioneze impresiile ei. Minţile care se deschid unor asemenea impresii, le vor putea primi. Asemenea impresii intră şi ies din sfera minţii individuale, şi ele pot provoca viziuni şi vise cu o semnificaţie deosebită, şi a căror interpretare este o artă pe care numai cei înţelepţi o cunosc”.

venerdì 11 febbraio 2011

Despre INITIERE cu Paracelsus


„Iniţierea” sau „botezul” reprezintă creşterea principiului spiritual din om, principiu care există în germene în fiecare fiinţă omenească. „Doi germeni se dezvoltă în om: unul provine din spirit, celălalt îşi are originea în Natură, dar amândoi nu sunt decât unul singur. Unul devine conştient de Natură, celălalt poate deveni conştient de spirit. Unul este fiul lui Adam, celălalt fiul lui Christos. Puţini sunt aceia a căror conştiinţă spirituală se trezeşte la viaţă – cei care au murit în Adam şi s-au născut din  nou în Christos; cei care se nasc din nou, cunosc aceasta şi sunt iniţiaţi în împărăţia spiritului.Ceremoniile sunt doar forme exterioare. Adevăratul botez este botezul focului, creşterea în duhul înţelepciunii, izbânda spiritului asupra naturii  animale a omului.”
Aşadar, iniţierea este o chestiune de creştere şi nu poate fi căpătată în dar.
Există trei feluri de naşteri: naştere din carne, din suflet şi din spirit, şi fiecare naştere are trei faze: procrearea, dezvoltarea şi apariţia fructului. Prima naştere este naşterea naturală a omului, a doua este trezirea sufletului şi manifestarea puterii lui în controlul dorinţelor şi pasiunilor; este, ca să spunem aşa, un foc invizibil ce cuprinde întregul corp.  A treia naştere este regenerarea spiritului, trezirea lui la conştiinţa spirituală. Acest ultim stadiu este atins de foarte puţini oameni.
„Carnea lui Adam" formează elementele animale ale sufletului, dar carnea lui Christos este spiritul (cel de–al şaselea principiu). Toate principiile animale care există în Natură, există în germene în sufletul–esenţă al omului, şi se pot dezvolta acolo devenind entităţi; în sufletul omului poate fi reprezentat întregul creaţiei animale, deoarece dezvoltarea unei patimi animalice înseamnă dezvoltarea unui principiu animal în suflet. Dacă aceste patimi sunt biruite de puterea spiritului, „creaturile" animale vor muri şi vor fi eliminate din organismul sufletului, în acelaşi fel în care o parte alterată a corpului fizic începe să se despartă de organismul fizic. Şi după cum asemenea procese, care se petrec în forma fizică, pot fi observate în timpul stării de trezire, procesele care au loc în organismul sufletului pot fi observate în timpul somnului.

lunedì 7 febbraio 2011

Scara Raiului - Manastirea Sucevita

Fotografie - Frescă „Scara raiului“, Mănăstirea Sucevița (sec. XVI)
Icoana „Scării raiului“ este reprezentarea sau ilustrarea iconografică a conținutului cărții Sfântului Ioan Scărarul, cunoscută la noi sub numele de Scara dumnezeiescului urcuș, „Scara raiului“ sau, în vremurile mai vechi, ca „Leastvița“ (termen provenit din limba slavonă care înseamă „Scară“).
Pictura exterioară a Mănăstirii Sucevița este cea mai bine păstrată din grupul bisericilor moldovenești cu pictură exterioară, singura care-și păstrează latura de nord. Pictura, realizată în frescă, a fost executată, în sec. XVI, de doi pictori moldoveni, Ioan Zugravul și fratele său Sofronie, și se păstrează în formă originală.

Conform indicațiilor din Erminia lui Dionisie din Furna (Sofia, București, 2000), icoana Scării de suflete mântuitoare și ducătoare la cer se reprezintă după cum urmează:
În partea de jos a icoanei (de regulă în partea dreaptă) este reprezentată o mănăstire, iar în afară, la poartă, mai mulți călugări de vârste diferite.
Aceștia privesc către o scară mare (care poate avea 30-33 de trepte, după numărul „treptelor“ Scării Sfântului Ioan) care urcă până la cer (pe toată înălțimea icoanei, așezată oblic). Mai mulți călugări se află pe scară, unii abia începând să se suie, alții suind, pe diferite trepte ale scării, iar alții doar uitându-se.
În partea de sus, deci deasupra scării sunt reprezentați îngeri zburând, ajutându-i pe călugări să urce, eventual chiar ținându-i de mână. În unele reprezentări, cum este cea de mai sus, îngerii sunt reprezentați exclusiv în registrul de sus; în altele, aceștia îi îndepărtează pe diavoli de călugării care urcă, cu ajutorul unor sulițe.
În registrul de sus, este reprezentat (într-un medalion sau deasupra norilor) Hristos. Înaintea Lui se găsește un călugăr foarte bătrân, cu figură cuvioasă și foarte smerită, urcat pe ultima treaptă a scării, privind către Domnul. Iar Hristos îl ia de o mână, în timp ce un înger îi așază pe cap o cunună.
În partea de jos a scării, deci sub ea sunt reprezentați, în registrul median, o mulțime de diavoli zburând, căutând să îi tragă jos de pe scară pe călugării care urcă. Uneori demonii încearcă să îi agațe cu niște cârlige lungi, sau în alte reprezentări îi trag de veșminte. Iar unii din călugării de pe scară sunt puțin desprinși de pe scară, dar încă se mai țin pe ea, unul cu o singură mână, altul cu ambele mâini. Alți călugări sunt zugrăviți căzând cu totul, iar unul, reprezentat cu capul în jos și cu totul în afara scării, este tras sau împins de demoni în jos, spre iad.
Iadul este reprezentat în registrul de jos, în chipul unui balaur mare (sau doar capul acestuia), cu gura deschisă și dinții ascuțiți, iar în gura acestuia e prins un călugăr căzut, pe brânci, căruia i se mai văd doar picioarele. În unele reprezentări românești, se adaugă pe icoană, la locurile corespunzătoare, indicații scrise, îndeosebi cu privire la demonii care îi ispitesc de călugări și cauzele căderii unora din aceștia de pe scară (lăcomia, mânia, invidia etc).

venerdì 4 febbraio 2011

RUGACIUNEA INIMII

Aceasta cuprinde o serie de tehnici structurate pe mai multe etape echivalente nivelului de practica. Rugaciunea inimii este nestemata invataturii si meditatiei crestine.  Rugaciunea inimii este mult superioara rugaciunii obisnuite caci ea sporeste necontenit puterea de concentrare si creste profunzimea perceptiei si aduce linistea sufletului, o stare permanenta de beatitudine pentru cel care se roaga. Rugaciune inimii:"Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma."
Treptele rugaciunii inimii:
Acestea difera. Dupa unii parinti sunt 8, dupa altii doar 3 sau 5, dar o varianta generala dupa Filocalia ar fi aceasta:
1) Rugaciunea mintii: - primul stadium al rostirii in care mintea repeat neincetat: "Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma." Aici intreaga atentie este focalizata pe aceasta rostire, astfel gandurile razlete inceteaza sa mai sustraga fiinta. Mintea atunci este automat orientata in interior
2) Rugaciune mintii in inima: - "Aici mintea in timpul rugaciunii petrece fara iesire in interiorul inimii. Aici se afla toata esenta lucrarii" (Parintele Cleopa in "Ne vorbeste Parintele Cleopa" vol. 12.) Aici atentia este directionata in inima, lucru ce in unele cazuri se intampla spontan sau se intampla firesc, de la sine. "Dupa o bucata de vreme am simtit ca rugaciunea se coborase, asa zicand de la sine de pe buze in inima". (Pelerinul Rus) Devenim constienti de natura noastra, de gandurile, de emotile noastre pe care acum le percepem, le analizam - introspectie. Apare o stare de calm profunda, siguranta incepand sa creasca focalizarea si forta interioara.
3) Rugaciunea neincetata sau cea care se misca de la sine: - "Inima cu fiecare zvacnitura repeta singura cuvintele rugaciunii…inceta-i sa mai pronunt rugaciunea si nu mai faceam altceva decat sa ascult cu bagare de seama ce spunea inima. Ochii (viziunea interioara) mi se scufunda inlauntrul ei si aparu un sentiment intens de fericire. (pentru o mai buna intelegere am redat relatarea experientei Pelerinului Rus). In acest stadiu apare asanumita dulceata duhovniceasca, o forma permanenta de beatitudine. Rugaciunea devine aici neincetata in sensul ca acea stare beatifica din inima devine continua "ca o curgere" chiar si in timpul desfasurarii actiunii zilnice, chiar si cand vorbim sau dormim "Eu dorm, dar inima-mi vegheaza" (Cantarea Cantarilor cap 5.2).
4) Rugaciunea curata: - Aici "rugaciunea da nastere unei contemplatii…cel care traieste o astfel de contemplatie cunoaste o stare de extaz si devine asemenea unui trup parasit de suflet" (Sf. Isaac Sirul). In acest extaz, in care mintea nu mai poate misca ramane doar constiinta care contempla. Aici apare din inima "o lumina ce straluceste ca soarele ce izvoraste din adancul inimii" (evident este o perceptie a viziunii interioare).
5) Rugaciunea, vederea duhovniceasca (dupa Sf. Isaac Sirul) sau rugaciunea fara de rugaciune: - "De indata ce mintea a trecut dincolo de rugaciunea curata nu mai exista nici simtiri, nici lacrimi, nici stapanire, nici libertate, nici smerenie, nici…nici…nici lumea asta sau cealalta. Asadar nu exista rugaciune dincolo de rugaciunea curata…Trecand dincolo de marginile ei intram in starea de extaz si nu mai suntem in rugaciune. Aceasta este viziunea" (Sf. Isaac Sirul)