Ritualul de admitere si initierea in cadrul Ordinului Templier

Inițierea,  cunoscută sub numele de Recepție (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament și implica o ceremonie solemnă. Necunoscuții erau descurajați a participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare.

Admiterea unui cavaler era precedata de o investigatie rezervata si era pronuntata de catre un comandor de prestigiu, de obicei in fata unui demnitar si dupa ce a fost suspus unui interogatoriu. Intrebarile esentiale erau adresate de trei ori; erau concentrate si impedimentele: casatorie, datorii, apartenenta la un alt Ordin, boli grave. Angajamentul spre ascultare era asa riguros incat devenea ireversibil si era supus unor trei raspunsuri succesive.

Cerintele esentiale erau in numar de trei:

-a lasa in spate pacatele lumesti;

- a sluji pe Dumnezeu;

- a fi sarac si a face penitenta pentru salvarea sufletului.

Dupa aceste preliminarii, adunarea monahala decidea daca e cazul ca adeptul sa fie admis ca frate sau nu. Apoi, comandorul pronunta formula de admitere:

“Noi, in Numele lui Dumnezeu si in Numele Sfintei Fecioare Maria, si in numele monsignore-ului san Pietro di Roma, si din partea tatalui nostru –papa – si a fratilor Templului, va admitem cu toate beneficiile casei, atat cele care vi s-au consacrat cat si cele care urmeaza sa va fie, si admitem aceste beneficii si tatalui vostru, mamei voastre si tuturor din familie pe care-i doriti. Si dumneavoastra, primiti aceste beneficii ce le aveti acum si pe care le veti avea si pe viitor. Asa noi va promitem paine, apa si alte lucruri esentiale de-ale casei si multa munca si truda”

In acel moment, comandorul punea mantia alba marcata cu rubinia cruce pe spatele cavalerului si ii lega cordonul. Il pupa pe gura –era sarutul omagial al loialitatii feudale. Capelanul si fratii intonau psalmul “Ecce quam bonum et quam jucundum habitare fratres” (Ce minunat este  si placut sa locuim impreuna ca fratii).

Noul Templar era apoi initiat regulamentului Ordinii. Ii era explicat ca nu avea dreptul sa se spele si sa se ingrijeasca , nici sa se duca sa calareasca ca simplu divertisment, nici sa se indeparteze prea mult de “commenda”, nici sa se duca la vanatoare  (in afara leului), fara aprobarea comandorului sau.

Rugaciunea catre Fecioara Maria se auzea in tot Templu, era patroana Templului, iar cand Templarul se afla in imposibilitatea de a lua parte la messa , trebuia sa recite de 60 de ori Tatal Nostru (30 pentru morti, 30 pentru vii). Si trebuia sa tina si postul cand Regola i-l prescria. Noul templar era instruit in spiritul atributiilor sale pe timp de razboi, in timpul calatoriilor sale calare, de a nu-si parasi niciodata echipa, de a nu-si abandona drapelul, de a nu se retrage din lupta, de a nu refuza nicio batalie unu contra trei, in cazul de captura sa nu promita vreo rascumparare si sa nu-si piarda niciodata credinta in Hristos pentru faptul ca i-a salvat viata.

Noii membri trebuiau să semneze de bună voie predarea întregii averi și proprietăți Ordinului și să facă jurăminte de sărăcie, castitate, pietate și obediență. Majoritatea fraților se alăturau pe viață, deși unora le era permis să se alăture și pe o anumită perioadă de timp. Uneori, unui om însurat îi era permis să se alăture dacă avea permisiunea soției, însă nu avea voie să poarte mantaua albă.

O data pe saptamana, Templierii in fata adunarii trebuiau sa se acuze de propriile pacate; nu pacatele pe care si le confesau capelanului, ci cele care contraveneau Regolei. Pedepsele erau in functie de gravitatea greselii , dar dupa cum apare in Egards, se tinea cont de varsta si de meritele celui ce savarsea pacatul. Se putea ajunge la o pedeapsa usoara, pierderea temporana a imbracamintei de investitura si deci a status-ului, pana la expulzarea definitiva din Ordine (aceasta in cazul uciderii unui crestin, a sadomiei, tradarii , ereziei, furtului , razvratirii)

Ritualul de acceptare si Regola de respectare din cadrul Ordinului -Regola/Norma latina din cadrul Ordinului -Organizarea Ordinului Templier

Ritualul de acceptare si Regola de respectare din cadrul Ordinului

-Regola/Norma latina din cadrul Ordinului

Astfel, inca din 1099, anumiti nobili, printre care si Hugo de Paganis, se decid sa puna bazele unui grup cavaleresc care sa vina in sprijinul pelegrinilor. Mai mult de atata, Ordinea isi are ca punct de pornire in jurul anului 1118, ca un adevarat Ordin monahal, integrata fiind Regola readaptata a lui san Bernardo di Chiaravalle, in concordanta cu regulile monahale de origine benedictina, impartasite si de alte grupuri monahice ca cluniacii si cistercianii. Aceste norme prevad traiul in saracie, castitate si ascultare/supunere, o viata cu totul dedicata muncii si rugaciunii, in jurul manastirilor.  Cu timplul Templierii incep sa nu mai fie vazuti gardieni ai locurilor sfinte. Cu toate acestea, ei nu vor trada vocatia lor originala, de a fi drepti protectori ai crestinilor, cu atat mai mult cu cat Ierusalimul incepe sa fie deschis pelerinilor. Rolul lor militar se limita la vanatoarea pradatorilor si apararea propriilor castele, toate situate in locuri strategice.

Regola templara a suscitat ample dezbateri din partea istoricilor care mai de care mai ciudate. Aceasta cuprinde patru parti cronologic distincte:

-         Regola primitiva aprobata de catre Consiliul din Troyes in 1128 si traducerea sa efectuata in franceza in jurul anului 1140; 72 de clauze

-         Retraits (circa 1165), care formau o serie de obiceiuri si traditii ale Ordinii;

-         Status-urile ierarhice care priveau in principal ceremoniile (1230-1240);

-         Egards 1257-1267 sub directia lui Tommaso Berard dedicata disciplinei (greseli, pedepse, exemple jurisprudentiale)

Retraits, Status-urile ierarhice, Egards formeaza un adevarat cod, care dezvolta cele 72 de clauze din Regola primitiva.

-Organizarea Ordinului Templier

Bernard de Clairvaux și fondatorul Hugues de Payens au fost cei care au redactat codul specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni sub numele de Norma Latină. Cele 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al cavalerilor, cum ar fi tipurile de robe pe care trebuiau să le poarte sau câți cai puteau avea. Cavalerii trebuiau să ia masa în liniște, să nu mănânce carne mai mult de trei ori pe săptămână și nu aveau voie să aibă contact fizic cu nicio femeie, nici măcar cu membrii propriei familii. Unui Maestru al Ordinului îi erau atribuiți "4 cai, unui frate capelan sau unui preot 3 cai, unui frate sergent 2 cai și unui gentleman valet, pentru a-și căra scutul și lancea, un cal”

Organizarea exterioara a Templului era deosebit de complexa si nu e cunoscuta înca sub toate aspectele.Mai întâi, Ordinul era divizat în două părţi care se întrepătrundeau în mod constant, dar rămâneau totuşi distincte: Orientul şi Occidentul. În Orient, Templul era o armată în campanie militară. În Occident, era un factor de civilizaţie şi de pace. Unitatea Ordinului n-a fost însă ruptă niciodată, ceea ce s-a datorat, în mod indubitabil acestui nucleu de călugări iniţiaţi din care făceau parte, în mod obligatoriu Marele Maestru, Vizitatorii şi Maeştrii regiunilor care „ordonau” politica generală şi vegheau la respectarea regulamentului şi disciplinei.În fruntea Ordinului se afla Marele Maestru, stăpânul absolut care, spunea regulamentul, trebuie să ţină în mână toiagul şi nuiaua. Toiagul desemna sabia, iar nuiaua, biciul. Se ştie că Marele Maestru avea drept însemn al demnităţii sale, un toiag, numit abascus, terminat printr-o platformă având deasupra o sferă.În acelaşi timp, Marele Maestru este generalisimul care organizează armata. Ia parte la Consiliul de război al regelui şi-şi conduce trupa în luptă.

Fiind comandant de oaste, Marele Maestru are un stat major al cărui şef este seneşalul, secundat de un mareşal, responsabil de arme şi cai.Numai în calitate de călugăr este supus regulamentului şi direct papei, dar în calitate de abate, adică administrator, este supus consiliului general al episcopului. Marele Maestru dispune de oameni, dar nu şi de bunurile sau de „poliţia” Ordinului.

In anul 1127 staretul Bernard de Clairvaux, din ordinul catolic al Cistercienilor, a alcatuit un regulament de functionare pentru Ordinul Templierilor, ce se baza in mare parte pe propriul regulament de functionare al Ordinului Cistercienilor. Noul regulament cerea ca membrii noi sa fie intr-o perioada de proba in primul an si le cerea sa faca un juramant de saracie, astfel incat un „frate” nou trebuia sa cedeze intreaga avere Ordinului. Toti candidatii trebuiau sa fie nascuti in urma unei casatorii, sa fie nobili, eliberati de orice juramant si sanatosi. Ordinul nu era format numai din cavaleri. Mai existau doua categorii, in afara fratilor deplini. Prima era cunoscuta drept sergenti si erau recrutati din ceea ce numim astazi clasa muncitoare. Ei erau grajdarii, bucatarii, santinelele si ajutoarele de trupa ale Ordinului. Ca si cavalerii, ei purtau o cruce rosie pe mantie, dar mantia lor era maro inchis si nu alba, ceea ce semnifica lipsa lor de puritate comparativ cu cavalerii Ordinului. Celalalt grup cuprindea clericii care se ingrijeau de necesitatile spirituale ale cavalerilor. Erau singurii membri ai Ordinului care stiau sa scrie si sa citeasca. Uneori, foloseau in scriere coduri foarte complexe. Mantia lor era de culoare verde.Ordinul era deci organizat ierarhic in cavaleri (care trebuiau sa fie nobili), sergenti (recrutati dintre burghezi), scutieri si clerici capelani; avea in frunte un mare maestru, asistat de ofiterii ordinului, dar hotararile importante erau luate de adunarea generala a cavalerilor. Numai cavalerii aveau permisiunea de a purta simbolul ordinului, o tunica alba cu o cruce rosie latina pe spate. În 1141, papa le conferă însemnul crucii roşii, care se purta pe umărul stâng. Crucea templieră care se regăseşte pe armele Marilor Maeştrii, pe sigilii, este o cruce derivată din crucea celtică compusă geometric din linii curbe. Crucea roșie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, căci a muri în luptă era considerat o mare onoare, care asigura un loc în rai. Era o lege de căpătâi care sublinia faptul că războinicii Ordinului nu ar trebui să se predea niciodată, decât dacă steagul templierilor ar fi căzut, însă și atunci să fie primii care încercau să se regrupeze cu un alt ordin creștin, cum ar fi cel al Ospitalierilor. Numai după ce toate steagurile ar fi căzut le era permis să părăsească câmpul de bătălie. Acest principiu necompromițător, precum și reputația lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă și armamentul greu, au făcut din templieri una dintre forțele de luptă cele mai de temut din timpurile medievale.

Templieri -ritualul lor simbolistic si radacinile esoterice incluse in Ordin -Fondatorul Ordinii templiere Hugo di Paganis are sau nu origini italiene?

Templieri -ritualul lor simbolistic si radacinile esoterice incluse in Ordin

-Cateva considerente istorice

Ordinul Templului, numit la inceput Ordinul religios si militar al Templului din Ierusalim, se situeaza intre realitate si mit. Cavalerii templieri, calugari si ostasi in acelasi timp, discipoli spirituali ai Sfantului Bernard, abatele manastirii Clairvaux, eroi ai Cruciadelor, intemeietori de cetati, constructori de catedrale, diplomati si bancheri, au marcat spiritualitatea crestina pana in epoca noastra. Istoria Templierilor incepe la mai putin de doua decenii dupa prima cruciada (1096-1099), lansata de Papa Urban al II-lea pentru eliberarea Sfantului Mormant si izbavirea crestinatatii rasaritene cazuta sub stapanire islamica. Cele trei voturi (promisiuni) călugărești obișnuite  se cunosc a fi: ascultarea, castitatea si sărăcia. Ordinea Templierilor avea o dubla natura : exoterica (grupul militar actiona in lumea vizibila) si ezoterica (organizarea initiatica actiona in scopuri spirituale universale). Aceasta existenta dubla a facut ca Templierii sa nu dispara de tot. Astfel multe din secretele lor, ai maestrilor invizibili, au trecut la masonerie si rozicrucianism. Templierul era recunoscut ca un creştin care şi-a abandonat toate bunurile şi a făcut un jurământ de sărăcie, castitate şi ascultare pentru a se dedica în totalitate slujirii lui Dumnezeu şi pentru a proteja pelerinii creştini de necredincioşi.

In cursul secolului al XII-lea, in plin Ev Mediu, Europa a fost traversata de o serie de evenimente si personalitati care au lasat o marca destul de evidenta in istoria urmatoarelor secole. Printre evenimentele extraordinare ale acestei epoci, in stransa legatura cu Cruciadele, putem sa amintim si nasterea Templierilor sau mai presis cea a Ordinii Sărmanilor soldați ai lui Cristos sau a Templului lui Solomon, prin opera marelui Hugo di Paganis. Ioan de Ierusalim, alias Jean de Vezelay, alias Jean de Mareuil se spune că a fost cooptat de către călugări pe drumul spre Compostela. Devenit un călugăr creştin şi cavaler cruciat,se presupune ca a fost unul dintre fondatorii Ordinului Templului şi unul dintre primii templieri. Ar fi participat la eliberarea Ierusalimului in 1099, cucerit 20 de ani mai devreme de catre turci. Lui i s-au atribuit profetiile mileniului al doilea, numite Protocolul secret al profetiilor. In conformitate cu biografia lui, dupa manuscrisul Lubianka, ar fi copil al manastirii benedictine de Vézelay, fiu de Burgundia, un soldat al lui Hristos în Ţara Sfântă şi unul din fondatorii templierilor. Aceasta ar fi o rudă de-a lui  Hugues de Payens, primul Mare Maestru al Ordinului Templului, a fost născut în Burgundia în jurul anului 1042 şi a murit în Ierusalim, în 1119. In alt caz, se spune ca după prima cruciadă, el a descoperit un mare secret de pe Muntele Templului din Ierusalim, care a făcut el un profet.Totusi din ce se observa, niciunul dintre cei nouă fondatori ai Ordinului Templului nu a avut numele de Ioan. Astfel, in 1118, noua cavaleri francezi s-au stabilit la Ierusalim, locul de intalnire a celor trei religii monoteiste: iudaica, crestina si musulmana. Botezati la inceput „Sarmanii Cavaleri ai lui Hristos”, cei noua cavaleri fondatori ai Ordinului au fost: Hugues de Payns, André de Montbard, Payen de Montdidier, Geoffroy de Saint-Omer, Archambaud de Saint-Amand, Geoffroy Bisol, Goudemar, Rossal si Hugues de Champagne. Oficial, cavalerii venisera sa ocroteasca drumul pelerinilor, tot mai numerosi, porniti spre Sfantul Mormant, dar se pare ca aveau si o misiune secreta, incredintata lor de Sfantul Bernard, staretul manastirii Clairvaux, a carui manastire se afla chiar pe mosia contelui Hugues de Champagne, pe atunci o feuda independenta de coroana Frantei. Cei noua nu s-au indreptat direct spre Ierusalim, ci s-au oprit mai intai la Efes, oras al carui prim propovaduitor si episcop fusese Sfantul Apostol Ioan, iar pe atunci era pastorit de mitropolitul Theocletes. Sub obladuirea lui, cavalerii s-au calugarit.

Alibiul oficial ale Cruciadelor se stie ca a fost tentativa de a elibera Locurile sfinte de prezenta popoarelor musulmane care impiedicau cultul si pelerinajul crestinilor europeni. Problema, in realitate, era mult mai complexa si era legata de cele ce tineau de stabilitatea interna a proaspetelor natiuni europene, de traficul comercial, de raporturile dificile cu Constantinopolul si de alti factori sociali din acel timp. Sărmanii soldați ai lui Cristos și ai Templului lui Solomon (latină Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuți mai ales sub numele de templieri sau Ordinul Templului (franceză Ordre du Temple sau Templiers), au fost unul dintre cele mai cunoscute ordine călugărești militare (catolice) creștine. A luat naștere la inițiativa lui Hugo van Payens în anul 1119 în Ierusalim, ca o organizație militar-călugărească, cu scopul declarat de a apăra pe peregrinii (călători) creștini în Țara Sfântă.

Recunoscut oficial de Biserica catolică, prin acceptarea de către papa Inocențiu al II-lea în 1139 a formei de organizare, Ordinul a crescut repede ca număr de membri și putere. Ordinul (Organizația) cuprindea călugări militari războinici, călugări capelani și călugări de serviciu (slujitori). Cavalerii templieri puteau fi recunoscuți la îmbrăcăminte, după o mantie albă cu o cruce roșie, distinctivă, și erau printre cei mai bine echipați, antrenați și disciplinați războinici din perioada cruciadelor

În jurul anului 1119, cavalerul francez Hugues de Payens și ruda sa Godfrey de Saint-Omer, veterani ai primei cruciade, propun crearea unui ordin monastic (călugăresc) pentru protecția acestor pelerini. Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului a acceptat această cerere, oferindu-le drept cartier general Muntele Templului, în moscheea Al Aqsa care fusese capturată. Muntele templului avea un aer mistic, deoarece se credea că se află deasupra ruinelor Templului lui Solomon. Cruciații numeau prin urmare Moscheea Al Aqsa Templul lui Solomon, și de aici ordinul și-a tras numele de Sărmanii soldați ai lui Cristos și ai Templului lui Solomon, sau cavalerii "templieri". Cu puține resurse financiare la dispoziție, ordinul se baza pe donații pentru a supraviețui. Emblema lor era reprezentată de doi cavaleri ce călăreau același cal, simbol al sărăciei. Sărăcia templierilor nu a durat multă vreme. Ordinul avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric de frunte, și nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit și scris cu convingere în numele lor, și în 1129, la Conciliul din Troyes, Ordinul a fost oficial recunoscut de Biserică. O dată cu acest act formal, templierii au devenit o destinație preferată a donațiilor din Europa, primind bani, pământuri și fii de nobili de la familii dornice să sprijine lupta (considerată creștină) din Țara Sfântă. Un alt beneficiu l-au primit în 1139 când bula papală a papei Inocențiu al III-lea Omne Datum Optimum i-a scutit pe templieri de la supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice granițe (în Vest-europa), nu trebuiau să plătească taxe, și nu răspundeau decât în fața papei. Deși misiunea principală a Ordinului era militară, doar un număr mic de membri se afla efectiv pe frontul de luptă. Restul aveau un rol de sprijin (un fel de spate al frontului, "templier") , atât pentru ajutorul individual al cavalerilor, cât și pentru a asigura buna funcționare a infrastructurii financiare. Cu timpul misiunea militară a ordinului a slabit ca importantă, iar sprijinul acordat organizației s-a risipit. Regele Filip al IV-lea al Franței era îndatorat templierilor după războiul său cu englezii, și a decis să folosească o serie de zvonuri existente în propriul său scop. A început să pună presiune pe Biserică să acționeze împotriva ordinului, pentru a se elibera de datorii. În data de vineri, 13 octombrie, 1307 (o dată legată greșit de originea superstiției zilei de vineri 13), Filip a ordonat ca de Molay și alți templieri francezi să fie arestați simultan. Ei au fost acuzați de numeroase erezii, și torturați pentru obținerea de mărturisiri de blasfemie. Mărturisirile, deși obținute sub presiune, au provocat un scandal la Paris. După alte insistențe din partea lui Filip, papa Clement a emis bula Pastoralis Praeeminentiae la 22 noiembrie, 1307, care cerea tuturor monarhilor creștini din Europa să-i aresteze pe templieri și să le confiște averile.

Papa Clement a cerut audieri papale pentru a determina vinovăția sau nevinovăția templierilor, și, o dată eliberați de tortura inchizitorilor, mulți și-au retras mărturisirile. Unii aveau suficientă experiență legală pentru a se apăra în procese, dar în 1310 Filip le-a blocat tactica, folosind mărturiile forțate precedente ca justificare pentru arderea pe rug a zeci de templieri la Paris. Cum Filip amenința cu acțiuni militare dacă papa nu îi respecta dorințele, Clement a acceptat în cele din urmă dizolvarea ordinului, invocând scandalul public provocat de mărturisiri. La Conciliul de la Vienne din 1312, a emis o serie de bule papale, între care Vox in excelso care dizolva oficial Ordinul, și Ad providam, care oferea cea mai mare parte a posesiunilor templierilor ospitalierilor.

Cât despre conducătorii Ordinului, Marele Maestru Jacques de Molay, care mărturisise sub tortură, și-a retras declarația. Asociatul său, Geoffrey de Charney, preceptor al Normandiei, i-a urmat exemplul, și a insistat pe nevinovăția sa. Ambii au fost declarați vinovați de a fi redevenit eretici, și au fost condamnați să ardă pe rug la Paris, pe 18 martie, 1314. Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârșit, cerând să fie legat astfel încât să fie cu fața la catedrala Notre Dame, și să își țină mâinile împreunate. După legendă, a strigat dintre flăcări că atât papa Clement, cât și regele Filip îl vor întâlni în curând în fața lui Dumnezeu. Papa Clement a murit o lună mai târziu, iar regele Filip într-un accident de vânătoare înainte de sfârșitul anului.

O dată cu dispariția conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie arestați și judecați (nefiind aproape în totalitate condamnați), absorbiți în alte ordine militare, precum Cavalerii ospitalieri sau Ordinul de Calatrava, sau lăsați să se retragă și să trăiască în continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în teritorii ce nu erau sub controlul papei, precum Scoția excomunicată.  Prin decret papal, proprietatea templierilor a fost transferată Ordinului Ospitalierilor, ce a asorbit mulți dintre membrii templierilor. Practic, dizolvarea templierilor ar putea fi văzută drept unirea celor două ordine rivale.Unii Templieri s-au refugiat in Portugalia, unde au primit azil si unde si-au schimbat numele in Ordinul lui Cristos.

O parte dintre ei au ajuns deci in Scotia, unde, pe "scheletul" oferit de confreeriile de mesteri constructori, au cladit viitorul edificiu al Francmasoneriei. In Scotia exista si acum un edificiu straniu, care, prin anumite aspecte arhitecturale, aminteste de Templul din Ierusalim. Este vorba despre Capela Rosslyn, construita in anul 1440. Cercetatorii Knight si Lomas cred ca subteranele secrete ale acestei capele ciudate (pe ai carei pereti si coloane se pot recunoaste elemente ornamentale care amintesc de plante originare din America) adapostesc vestigiile descoperite de Templieri in Templul lui Solomon. Dar, pana acum, nimeni nu a putut confirma aceasta ipoteza. Si asta pentru ca actualii proprietari ai lacasului refuza cu indarjire sa permita efectuarea de cercetari in subteranele capelei.Ritul scotian rectificat este infiintat intre 1756 si 1760, de catre baronul Karl Gotthelf von Hund. Hund a recunoscut că ducea mai departe tradițiile cavalerilor templieri, carefuseseră constrânși la începutul secolului al XIV-lea de regimul lui Filip cel Frumos, regele Franței, să se autoexileze în Scoția. Membrii acestui ordin s-au autoproclamat„Cavaleri ai Templului“. El pretindea că ar transpune în viață ordinele unor„superiori necunoscuți“ a căror identitate și loc de reședință nu erau precizate niciodată, în timp ce alții au pretins că acești „superiori“ nu erau oameni. Majoritatea cercetătorilor cred că ei erau probabil susținătorii iacobiți ai Stuarților, care au murit sau și-au pierdut credința după înfrângerea tânărului pretendent la tron. Acesta a fost numit initial La Stricte Observance (Stricta Observanta) si isi revendica mostenirea Templiera. Ordin masonic crestin esoteric, este condus de catre Superiori Necunoscuti si este impartit in 9 provincii ( noua se spune ca au fost intemeietorii Ordinului Templier) pe intreg continentul european.Dupa moartea baronului von Hund, in 1776, Stricta Observanta Templiera va fi reformata de catre Willermoz si va deveni Ritul Scotian Rectificat, condus de o Mare Staretie, si isi afirma cu tarie caracterul ioanit si mostenirea prin filiatie a Cavalerilor Saraci ai lui Hristos, aparatori ai Templului din Ierusalim, cu alte cuvinte Templierii.

Povestea templierilor medievali secretoși însă puternici, în special persecuția și dizolvarea lor subită, a devenit o tentație pentru multe alte grupuri, care se folosesc de așa-zise legături cu templierii ca o modalitate de a-și îmbunătăți propria imagine sau de a crește misterul ce îi înconjoară. De exemplu, încă din anii 1700, Ritualul York a încorporat unele simboluri și ritualuri ale templierilor și au o filială numită astăzi Ordinul Cavalerilor Templieri. Suveranul Ordin Militar al Templului din Ierusalim, fondat în 1804, are un statut de organizație caritabilă non-guvernamentală, conform Organizației Națiunilor Unite. Deși nu există o legătură istorică clară între Cavalerii Templieri, care au fost desființați în anii 1300, și oricare dintre aceste organizații, care au apărut abia în anii 1700 se creează adeseori o confuzie publică și mulți scapă din vedere diferența de 400 de ani.

  

-Fondatorul Ordinii templiere Hugo di Paganis are sau nu origini italiene?

Templierii primilor ani par ca nu s-au nascut cu acele caracteristici ale calugarilor razboinici, asa cum probabil injust, sunt perceputi in istoria de acum, ci ca simpli specialisti in siguranta pelerinilor. Pentru aproape 20 de ani, intre 1110-1120, misiunea lor se desfasoara de-a lungul teritoriilor Pamantului Sfant prin acte de caritate si asistenta. 

Patru date fundamentale au semnalat istoria Cruciadelor precum si cea a Cavalerilor Templieri:

-         Cucerirea Ierusalimului, in 1099;

-         Intemeierea ordinii cavaleresti, cumva in jurul anului 1119;

-         Caderea ultimului bastion al regatului Ierusalimului si declinul ultimei cetati a crestinismului, Acra, in 1291.

Trebuie sa amintim ca Ordinile cavaleresti, cele care au generat figura monahului cavaler, au fost in numar de trei:

-         in 1113 Cavalerii de Malta (Ordinul Cavalerilor Ioaniți)

-         in 1119 Templierii;

-         1128 Cavalerii teutonici.

Se spune despre cei noua membrii fondatori ai Ordinii ca sunt de origine ebraica, fiind descendentii levitilor ajunsi in Europa dupa prima cadere a Templului. Levitii, cunoscuti si sub denumirea de "neaaroniti", constituiau acea categorie de slujitori ai Templului care se trageau din cei trei fii ai lui Levi, si anume: Gherson (ghersoniti), Cahat (cahatiti) si Merari (merariti). Acesti descendenti din neamul lui Levi, numiti "leviti", au fost randuiti de Domnul sa ajute preotilor, la Templu, in numele celor intai-nascuti ai lui Israel. Ei erau mijlocitori, intre preoti si popor.

Mario Moiraghi sustine o teza revoluzionara ce are legatura cu Ordinea Cavalerilor Templieri. In cartea sa, “Italianul ce a intemeiat Templarii”, atesta faptul ca maestrul acestei Ordini nu avea origini fraceze, ci italiene. In mod curent, despre Hugo di Paganis se spune ca ar provine din regiunea franceza Champagne si ca ar fi murit undeva prin 1136. Bernardo Giustinian, cel ce a publicat cartea “Istoria cronologica a originii Ordinilor Militare si a tuturor celor Religioase Cavaleresti” in 1692, a afirmat ca anul 1119 a fost cel in care ordinea “si stabili in corpo di Milizia Religiosa” si a indicat cu precizie originea italiana a lui Hugo. Locul nasterii sale se spune ca ar fi Nocera ( numitii “De Paganis” erau nobilii gentilomi/signori din Forenza si locul se gaseste undeva in extremul nord din Basilicata, nu departe nici de Puglia nici de Campania, Nocera situindu-se azi in Campania, dar apare localizata si in Basilicata in anumite documente); cei numiti De Paganis, s-au distribuit pe teritoriile italiene cuprinse intre Campania, Basilicata si Calabria. Data intemeierii Ordinii templierilor in 1119 , punea fel si fel de intrebari in legatura cu ce au facut acesti cavaleri pana in anul 1128, cand Consiliul din Troyes, i-a consacrat. Prin desfasurarea Consiliului din Troyes are loc oficializarea organizatiei, al carui nucleu puternic e constituit de Regola-Regola latina, rezultata unor prescripte religioase formale si exclusive.

“omul este cauza propriului sau rău”

 Omul face răul sub influenţa iadului şi binele sub influenţa lui Dumnezeu; dar cum omul crede că acţionează independent în tot ceea ce face, răul pe care îl comite devine al lui; astfel, nu Dumnezeu, ci omul este cauza propriului rău. Răul în om este iadul din el; căci e acelaşi lucru dacă vorbim despre rău sau despre iad. Cum omul este cauza propriului rău, el este cel care se condamnă singur la iad şi nu Dumnezeu. Dumnezeu e atât de departe de a-l arunca pe om în iad încât îl salvează de la el.  Omul are aceeaşi voinţă şi dragoste după moarte ca şi mai înainte. Cel ce voieşte şi iubeşte răul în lume, voieşte şi iubeşte acelaşi rău şi în cealaltă viaţă, iar atunci nu mai suportă să fie îndepărtat de el. Acesta e motivul pentru care omul ce trăieşte în rău e legat de iad şi se află de fapt acolo în ceea ce-i priveşte spiritul, iar după moarte nu doreşte nimic altceva decât să fie unde îi este răul; în consecinţă, omul este cel care se condamnă la iad după moarte şi nu Dumnezeu. Acesta este sensul focului din Cuvânt, unde se vorbeşte despre cei răi şi despre iad: „Căci toţi sunt nişte nelegiuiţi şi nişte răi, şi toate gurile lor spun mişelii. Căci răutatea arde ca un foc, care mănâncă mărăcini şi spini, aprinde desişul pădurii, din care se înalţă stâlpi de fum. Şi poporul este ca ars de foc; nimeni nu cruţă pe fratele său” (Isaia 9: 17-19). Pe acest temei, omul care după moarte devine înger posedă o inteligenţă şi o înţelepciune incomparabil superioare celor pe care le-a avut pe când trăia în lume; căci atunci când trăia în lume, spiritul său era legat de trup şi se afla în lumea naturală. Motivul pentru care Dumnezeu permite chinurile din iad este că relele nu pot fi altfel îngrădite şi supuse. Singurul mijloc de a face asta şi, deci, de a păstra spiritele infernale între anumite limite este teama de pedeapsă. Nu există nici un alt mijloc; căci, fără teama de pedeapsă şi de chinuri, răul ar izbucni în nebunie şi totul ar fi distrus, la fel cum ar fi distrusă o împărăţie de pe pământ unde nu ar exista pedepse. Relele nu pot fi îndepărtate din om dacă acesta nu le vede în el, nu le recunoaşte, iar mai apoi dacă nu încetează să le dorească şi, în final, dacă nu le respinge. Până atunci ele nu sunt îndepărtate. Acest lucru nu ar putea fi efectuat dacă în om nu ar exista atât răul cât şi binele, căci binele îl ajută să vadă răul. Omul posedă libertate pentru a putea fi afectat de adevăr şi de bine, adică pentru a le putea iubi şi a le face ale lui.. sau asa cum spune Rudolf Steiner: Libertatea in acceptiunea sa este puterea de a refuza raul. Prin iad, omul devine propriul său rău, pe când cu ajutorul îngerilor din rai, el se află în Binele de la Dumnezeu.

E. Swedenborg

antagonismul complementar yin - yang

 Marcel Granet aminteşte că în Shi Jing cuvântul yin evocă ideea de vreme răcoroasă şi acoperită, şi se aplică la ceea ce este lăuntric, în timp ce termenul yang sugerează ideea de timp însorit şi călduros. Altfel spus, yang şi yin indică aspecte concrete şi antitetice ale Vremii. In alt caz se vorbeşte despre „un timp al luminii" şi „un timp al obscurităţii": „o [vreme de] împlinire..., o [vreme de] decădere..., o [vreme de] viaţă, o [vreme de] moarte" Zhuang Zi. Lumea reprezintă deci „o totalitate de ordin ciclic rezultată din conjugarea a două manifestări alternante şi complementare" Potrivit filosofilor, în timpul iernii, „yang, păcălit de yin, suferă în adâncul izvoarelor subterane, dedesubtul pământului îngheţat, un fel de încercare anuală, din care iese reîntremat. El evadează din temniţă la începutul primăverii, lovind cu călcâiul în pământ; atunci gheaţa se crapă şi izvoarele se trezesc" Universul se dezvăluie deci ca fiind constituit dintr-o serie de forme antitetice alternante de modalitate ciclică.

Există o perfectă simetrie a ritmurilor cosmice, călăuzite de interacţiunea dintre yang şi yin si alternanţa complementară a celor două sexe. Opoziţia rituală dintre cele două sexe exprimă, într-adevăr, atât antagonismul complementar al celor două formule de viaţă, cât şi alternanţa celor două principii cosmice yang şi yin. La sărbătorile colective de primăvară şi toamnă, care constituie cheia de boltă a cultelor ţărăneşti arhaice, cele două coruri antagoniste, rânduite faţă în faţă, se provoacă în versuri. „Yang cheamă, yin răspunde", „băieţii cheamă, fetele răspund". Aceste două formule se schimbă între ele; ele semnifică atât ritmul cosmic, cât şi pe cel social. Corurile antagonice se înfruntă precum umbra şi lumina. Terenul de întâlnire il reprezintă totalitatea spaţiului, după cum asistenţa simbolizează totalitatea oamenilor şi a lucrurilor naturii Polaritatea, acceptată în restul anului ca regulă de viaţă, este abolită, sau depăşită, prin împreunarea contrariilor. „Un (aspect) yin, un (aspect) yang, aceasta este Dao", Transformarea neîntreruptă a Universului printr-o alternanţă de yang şi yin reprezintă, ca să spunem aşa, aspectul exterior al lui Dao". Dao „evocă înainte de toate imaginea unei căi de urmat" şi „ideea de direcţie în conduită, de regulă morală", însă şi „arta de a pune în legătură Cerul cu Pământul, forţele sacre cu oamenii" Pentru gândirea filosofică şi religioasă comună, Dao este Principiul de ordine, imanent în toate domeniile realului; se vorbeşte astfel de Dao celest şi Dao pământesc (care se opun, cumva, precum yang şi yin), Caracterul inefabil al lui Dao este exprimat şi de alte epitete şi noţiuni care prelungesc, nuanţând-o însă, imaginea cosmogonică primordială, Haosul (hun dun). Reamintim pe cele mai importante: Golul (xti), „Nimicul" (wu), Marele (da), Unu filosofii daoişti, ca şi eremiţii şi adepţii care căutau viaţa îndelungată şi nemurirea, au tins să reintegreze această condiţie paradisiacă, perfecţiunea şi spontaneitatea originară, în această nostalgie a situaţiei primordiale s-ar putea vedea o nouă expresie a vechiului scenariu agrar, care provoca ritualic „totalizarea" prin împreunarea colectivă („haotică") dintre băieţi şi fete, reprezentând yang şi y in. Elementul esenţial, comun tuturor şcolilor daoiste, era exaltarea condiţiei umane primitive, care exista înainte de triumful civilizaţiei. Or, exact împotriva acestei „reîntoarceri la Natură" se ridicau toţi acei care voiau să instaureze o societate dreaptă şi civilizată, guvernată de norme şi inspirată de pildele împăraţilor legendari şi ale eroilor civilizatori. Cele doua aspecte ale constiintei umane sunt inconstientul si constientul. Chinezii numesc constientul spirit constient si inconstientul, spirit originar, duh, sau suflet. Asadar, sufletul este aspectul Yin al constiintei. Constientul, Spiritul constient reprezinta aspectul Yang al constiintei. “In mijlocul Yin-ului apare Yang-ul. Yang-ul activeaza Yin-ul”

Logosul= intentie-gand-rostire (cuvant)-actiune.

Mecanism : Din incosntient (Yin) va apare un gand ce va deveni constient (Yang). Gandul va permite actiunea (Yang) asupra campului structurii materiale (Yin)

Mentalitatea occidentala vs mentalitatea extrem-orientala

"Daca e sa cautam diferente intre mentalitatea occidentala si cea extrem-orientala, as spune ca in mentalitatea extrem-orientala e o alta metafora temporala puternica: metafora cercului. Observati ca in vechile mituri ale omenirii, temporalitatea e prezenta foarte slab. Eu am repertoriat la un moment dat opozitiile binare care apar in miturile studiate de Claude Levi-Strauss in cele patru volume din "Mythologiques". Si am constatat ca din cele vreo 120 de opozitii binare, doar 10 se refera la timp si doar vreo doua se refera la durata. Restul stau sub imperiul metaforei cercului, periodicitatile noapte-zi, vara-iarna etc. Si se stie ca temporalitatea in budism este sub semnul circularitatii, este dominata de viziunea periodica. Mitul eternei reintoarceri.

Temporalitatea occidentala a stat mereu sub semnul linearitatii, in timp ce cea extrem-orientala a stat sub semnul circularitatii. Dar in ultimele decenii s-a constatat ca aceeasi viziune circulara apare in timpul cuantic si in timpul copilului foarte mic, deci imediat dupa nastere. Deci trei temporalitati aparent fara nici o legatura intre ele (temporalitatea pruncului, temporalitatea cuantica si temporalitatea in mituri) stau sub semnul aceleiasi metafore temporale a cercului, sau un prezent continuu (in mecanica cuantica nu exista ecuatii de miscare a unei particule)" matematicianul Solomon Marcus

Despre credinta in catarism si bogomilism

Opoziţia categorică dintre trup şi suflet pe care o propovăduiau catarii făcea imposibilă Întruparea, de aceea ei spuneau că Iisus Christos a fost de fapt un înger/spirit la fel ca Maria, şi că nu a murit pe cruce, Răstignirea fiind o simplă iluzie. În aceste condiţii, mântuirea nu putea veni din partea Bisericii oficiale, operă a Diavolului, ci doar datorită existenţei unor perfecţi,credincioşi catari care, prin modul lor de viaţă, puteau juca rolul de mediatori. Singura taină pe care o acceptau catarii, constituiţi de altfel într-un fel de Biserică paralelă, era consolamentum, ritual prin care perfectul îşi punea mâinile pe credinciosul aflat pe patul de moarte,şi acesta se considera mântuit.

Inrudit cu catarismul este bogomilismul care apare la începutul secolului X, iar cea mai puternică dezvoltare o cunoaşte în secolele XII-XIV Despre societatea bogumila se spune ca era o comunitate a cărei organizare se baza pe iniţiere, a carei copiii erau considerati niste ascultatori, adică acesta era considerat a fi primul nivelul de pregătire pentru iniţiere, iar una din condiţiile iniţierii era botezul, care nu se primea decât la maturitate. Femeile au o poziţie egală cu bărbatul în societatea bogomilă, înrudita cu bogomilismul.Doctrina miscarii era de esență maniheistă bazată pe dualismul binelui (Dumnezeu, care creează lumea spirituală veșnică și nevăzută) și răului (Satan, care creează lumea vizibilă: pămînt, cer, stele, animale, plante); omul este constituit tot din din două forțe antagonice: trupul stăpînit de Satan, și sufletul, stăpînit de Dumnezeu. Influențată de gnosticism și de pavlicieni, a influențat la rîndul său,  se spune, pe catari. Potrivit unei tradiții promotorul ei a fost preotul Bogomil, care a predicat între 927 și 950 în Bulgaria și a fost răspândită apoi în țările balcanice, în Rusia și în alte părți ca Romania, sudul Frantei si Italia. Singura scriere populară de origine bogomilă care circulă la noi este Cântecul lui Adam sau Versul lui Adam.  . Se spune ca a fost o miscare aparuta in Rasarit, ca o reactie la introducerea icoanelor in biserica, ce a propovaduit saracia, umilinta, pocainta si viata de rugaciune, iar singura rugaciune acceptata era rugaciunea “Tatal nostru”. Bogomilismul interzicea consumarea alcoolului, respingea casatoria.