Ritualul de acceptare si Regola de respectare din cadrul Ordinului -Regola/Norma latina din cadrul Ordinului -Organizarea Ordinului Templier

Ritualul de acceptare si Regola de respectare din cadrul Ordinului

-Regola/Norma latina din cadrul Ordinului

Astfel, inca din 1099, anumiti nobili, printre care si Hugo de Paganis, se decid sa puna bazele unui grup cavaleresc care sa vina in sprijinul pelegrinilor. Mai mult de atata, Ordinea isi are ca punct de pornire in jurul anului 1118, ca un adevarat Ordin monahal, integrata fiind Regola readaptata a lui san Bernardo di Chiaravalle, in concordanta cu regulile monahale de origine benedictina, impartasite si de alte grupuri monahice ca cluniacii si cistercianii. Aceste norme prevad traiul in saracie, castitate si ascultare/supunere, o viata cu totul dedicata muncii si rugaciunii, in jurul manastirilor.  Cu timplul Templierii incep sa nu mai fie vazuti gardieni ai locurilor sfinte. Cu toate acestea, ei nu vor trada vocatia lor originala, de a fi drepti protectori ai crestinilor, cu atat mai mult cu cat Ierusalimul incepe sa fie deschis pelerinilor. Rolul lor militar se limita la vanatoarea pradatorilor si apararea propriilor castele, toate situate in locuri strategice.

Regola templara a suscitat ample dezbateri din partea istoricilor care mai de care mai ciudate. Aceasta cuprinde patru parti cronologic distincte:

-         Regola primitiva aprobata de catre Consiliul din Troyes in 1128 si traducerea sa efectuata in franceza in jurul anului 1140; 72 de clauze

-         Retraits (circa 1165), care formau o serie de obiceiuri si traditii ale Ordinii;

-         Status-urile ierarhice care priveau in principal ceremoniile (1230-1240);

-         Egards 1257-1267 sub directia lui Tommaso Berard dedicata disciplinei (greseli, pedepse, exemple jurisprudentiale)

Retraits, Status-urile ierarhice, Egards formeaza un adevarat cod, care dezvolta cele 72 de clauze din Regola primitiva.

-Organizarea Ordinului Templier

Bernard de Clairvaux și fondatorul Hugues de Payens au fost cei care au redactat codul specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni sub numele de Norma Latină. Cele 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al cavalerilor, cum ar fi tipurile de robe pe care trebuiau să le poarte sau câți cai puteau avea. Cavalerii trebuiau să ia masa în liniște, să nu mănânce carne mai mult de trei ori pe săptămână și nu aveau voie să aibă contact fizic cu nicio femeie, nici măcar cu membrii propriei familii. Unui Maestru al Ordinului îi erau atribuiți "4 cai, unui frate capelan sau unui preot 3 cai, unui frate sergent 2 cai și unui gentleman valet, pentru a-și căra scutul și lancea, un cal”

Organizarea exterioara a Templului era deosebit de complexa si nu e cunoscuta înca sub toate aspectele.Mai întâi, Ordinul era divizat în două părţi care se întrepătrundeau în mod constant, dar rămâneau totuşi distincte: Orientul şi Occidentul. În Orient, Templul era o armată în campanie militară. În Occident, era un factor de civilizaţie şi de pace. Unitatea Ordinului n-a fost însă ruptă niciodată, ceea ce s-a datorat, în mod indubitabil acestui nucleu de călugări iniţiaţi din care făceau parte, în mod obligatoriu Marele Maestru, Vizitatorii şi Maeştrii regiunilor care „ordonau” politica generală şi vegheau la respectarea regulamentului şi disciplinei.În fruntea Ordinului se afla Marele Maestru, stăpânul absolut care, spunea regulamentul, trebuie să ţină în mână toiagul şi nuiaua. Toiagul desemna sabia, iar nuiaua, biciul. Se ştie că Marele Maestru avea drept însemn al demnităţii sale, un toiag, numit abascus, terminat printr-o platformă având deasupra o sferă.În acelaşi timp, Marele Maestru este generalisimul care organizează armata. Ia parte la Consiliul de război al regelui şi-şi conduce trupa în luptă.

Fiind comandant de oaste, Marele Maestru are un stat major al cărui şef este seneşalul, secundat de un mareşal, responsabil de arme şi cai.Numai în calitate de călugăr este supus regulamentului şi direct papei, dar în calitate de abate, adică administrator, este supus consiliului general al episcopului. Marele Maestru dispune de oameni, dar nu şi de bunurile sau de „poliţia” Ordinului.

In anul 1127 staretul Bernard de Clairvaux, din ordinul catolic al Cistercienilor, a alcatuit un regulament de functionare pentru Ordinul Templierilor, ce se baza in mare parte pe propriul regulament de functionare al Ordinului Cistercienilor. Noul regulament cerea ca membrii noi sa fie intr-o perioada de proba in primul an si le cerea sa faca un juramant de saracie, astfel incat un „frate” nou trebuia sa cedeze intreaga avere Ordinului. Toti candidatii trebuiau sa fie nascuti in urma unei casatorii, sa fie nobili, eliberati de orice juramant si sanatosi. Ordinul nu era format numai din cavaleri. Mai existau doua categorii, in afara fratilor deplini. Prima era cunoscuta drept sergenti si erau recrutati din ceea ce numim astazi clasa muncitoare. Ei erau grajdarii, bucatarii, santinelele si ajutoarele de trupa ale Ordinului. Ca si cavalerii, ei purtau o cruce rosie pe mantie, dar mantia lor era maro inchis si nu alba, ceea ce semnifica lipsa lor de puritate comparativ cu cavalerii Ordinului. Celalalt grup cuprindea clericii care se ingrijeau de necesitatile spirituale ale cavalerilor. Erau singurii membri ai Ordinului care stiau sa scrie si sa citeasca. Uneori, foloseau in scriere coduri foarte complexe. Mantia lor era de culoare verde.Ordinul era deci organizat ierarhic in cavaleri (care trebuiau sa fie nobili), sergenti (recrutati dintre burghezi), scutieri si clerici capelani; avea in frunte un mare maestru, asistat de ofiterii ordinului, dar hotararile importante erau luate de adunarea generala a cavalerilor. Numai cavalerii aveau permisiunea de a purta simbolul ordinului, o tunica alba cu o cruce rosie latina pe spate. În 1141, papa le conferă însemnul crucii roşii, care se purta pe umărul stâng. Crucea templieră care se regăseşte pe armele Marilor Maeştrii, pe sigilii, este o cruce derivată din crucea celtică compusă geometric din linii curbe. Crucea roșie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, căci a muri în luptă era considerat o mare onoare, care asigura un loc în rai. Era o lege de căpătâi care sublinia faptul că războinicii Ordinului nu ar trebui să se predea niciodată, decât dacă steagul templierilor ar fi căzut, însă și atunci să fie primii care încercau să se regrupeze cu un alt ordin creștin, cum ar fi cel al Ospitalierilor. Numai după ce toate steagurile ar fi căzut le era permis să părăsească câmpul de bătălie. Acest principiu necompromițător, precum și reputația lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă și armamentul greu, au făcut din templieri una dintre forțele de luptă cele mai de temut din timpurile medievale.