In “Frica si cutremur (are)”, Kierkegaard ne vorbeste despre "resemnare
infinita" si "credinta", avand in centrul dialecticii sale pe
parintele credintei, Avraam.
Doua figuri ne sunt
prezentate în opoziţie: cel dintâi execută mişcarea simplă a infinitudinii,
deci renunţă la tot ce este finit, lumesc şi temporal; pe de altă parte,
cavalerul credinţei, obiectivat în carte de „părintele credinţei”
– Avraam, face mişcarea dublă şi paradoxală a credinţei, cu scopul de
a „înşfăca” veşnicia şi dea se reîntoarce apoi la temporal şi la realitate:
„El a renunţat infinit
la tot, ca apoi să înşface din nou totul în virtutea absurdului. El face
încontinuu mişcarea infinitudunii, pe care o face însă cu
atâta corectitudine şi siguranţă încât dobândeşte
mereu finitudinea, fără ca cineva să bănuiască, măcar o secundă,
altceva”
Pentru Kierkegaard, resemnarea infinita nu este
supunerea individualului in fata unui destin fatidic, ci este constientizarea
permanenta ca in lumea aceasta obiectul dorintei ramane total inaccesibil. A te
resemna, in sens kierkegaardian, inseamna a renunta la aceasta lume, la
placerile ei, stiind bine ca fericirea este neputinta de a trai in lume (in
conformism cu ideologia) si putinta de a trai in credinta (in non-conformism cu
ideologia) De asemenea, resemnarea infinita este pasul prin care omul poate sa
ajunga la credinta, si nu credinta este pasul prin care omul ajunge la
resemnare infinita. Pentru a crede trebuie sa renunti la lume, si nu invers.
Neputinta de a crede este tocmai aceasta confuzie
dintre cele doua miscari: cand individualul confunda miscarea resemnarii
infinite cu miscarea credintei, atunci apare necredinta; pot spune ca cred
numai dupa ce am renuntat la lume. Dar ce
inseamna a renunta la lume? A renunta la lume inseamna tocmai prima porunca din
Decalog:“Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine,
nici sa-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer,
sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant”(Deuteronom 5:6-8). Sa te resemnezi
infinit inseamna sa nu faci din stiinta vreun dumnezeu, sa nu faci din
filozofie vreun dumnezeu, sa nu faci din morala vreun dumnezeu si nici din
estetica sa nu faci vreun dumnezeu. La resemnarea infinita poate ajunge orice
om ce nu vrea sa fie las si vrea sa fie liber. La credinta nu pot ajunge toti
cei care ajung la resemnarea infinita, caci, pentru Kierkegaard, credinta e
paradoxala, e absurdul, iar pentru aceasta omul trebuie sa aiba un “curaj
paradoxal”, intrucat credinta nu se lasa gandita. „drept care nimeni care nu a făcut
această mişcare nu are credinţă; aceasta deoarece abia înresemnarea infinită
îmi dau seama limpede de propria-mi valabilitate veşnică,
şi abia atunci poate fi vorba de a înşfăca existenţa în virtutea
credinţei”De unde şi simpatia autorului faţă de cavalerul credinţei, care
este„singurul om fericit..., moştenitorul finitudinii, în timp ce
cavalerul resemnării este un străin şi un venetic”
Kierkegaard compară cavalerul credinţei cu eroul tragic.
Cel din urmă încalcă universalul, spre exemplu prin sacrificiul unui fiu sau
fiice, dintr-o raţiune universală. Anume, pentru salvarea comunităţii. Gestul
prometeic, ca exemplu, încalcă o regulă universală în relaţia cu zeii, dar
pentru un alt universal, pentru un bine al comunităţii umane. Gestul tragic are
o miză etică, în cele din urmă. Finalitatea actului eroului tragic îl
justifică.În schimb, în cazul credinţei, lucrurile stau altfel. Sacrificiul
fiului lui Avraam nu ar aduce nimic comunităţii, nu ar avea nici o finalitate
etică. Nu are nici o semnificaţie din perspectiva universalului (etic sau comunitar).
Este doar o chestiune între Avraam şi Dumnezeu. Ei au ceva de împărţit. Pe când
eroul tragic poate fi înţeles, tocmai pentru că gestul său are în cele din urmă
efecte vizibile. În ciuda durerii actului, sacrificul eroului tragic e
salvator. În cazul credinciosului, el nu poate fi înţeles sau
simpatizat.Cavalerul credinţei „făptuieşte în virtutea absurdului. Căci e
absurdul însuşi faptul că el, ca individual, e mai presus de universal ”. E
absurd, dar tocmai acest absurd îl justifică. E absurd din perspectiva
universalului. Cavalerul credinţei rămâne un singuratic, un scrântit.
Care este însă pasiunea
şi exigenţa cea mai înaltă a omului, ţelul său suprem?
Răspunsul îl aflăm în
Epilog:
„Credinţa este patima
cea mai înaltă a omului. S-ar putea ca în fiecare generaţie să fie mulţi
care nici nu ajung la ea, căci dincolo de ea nu ajunge nimeni”
Nessun commento:
Posta un commento