In funcţie de meritele sale, sufletul celui decedat ajunge în Rai
sau în Iad. Raiul în imaginarul popular românesc ţine aproape
exclusiv de registrul gastronomic şi distractiv. Este o grădină îmbelşugată,
plină de veselie, unde sufletele mănâncă din belşug ceea ce rudele au dat spre
pomana lor. De jur împrejurul Raiului sunt câmpii întinse prin care trece un
râu mare numit „Apa Duminicei”. În Paradis, sufletul îşi va întâlni rudele şi cunoscuţii, aşa cum
spune un bocet:
„Şi-ţi vor mai ieşi
Tineri şi bătrâni,
Tot cete de fete,
Pâlcuri de neveste
Să te uiţi prin ei,
C-or fi şi de-ai mei.
Ei când te-or vedea
Bine le-o părea”.
Într-o colindă se prezintă Raiul în felul următor:
„Noi la Rai când am ajuns,
Raiul nouă s-o deschis.
Dar în Rai ce mai era?
Numai păhăruţe pline,
Date de pe iastă lume”.
O colindă bănăţeană ne spune că:
„Raiul e ca şi-o grădină,
Unde-i ziua tot senină
Şi nu-i noaptea-ntunecoasă
Şi nu-i soarta ticăloasă.
Câmpurile înfloresc,
Iară munţii înverzesc.
Păsările dănţuiesc,
Apele se limpezesc
Şi cei buni în veci trăiesc!”
O categorie de surse folclorice mai puţin folosită este formată
din baladele tip „Soarele şi Luna”. Este o legendă etiologică, care ne prezintă
originea celor doi aştri. Soarele şi Luna erau frate şi soră într-un trecut
îndepărtat. Soarele se îndrăgosteşte de sora sa şi doreşte să se căsătorească
cu ea. Luna, însă, îl trimite pe Soare să ceară învoire de la Dumnezeu sau, în
unele cazuri, de la Adam, pentru a înfăptui incestul. Dumnezeu nu permite
căsătoria incestuoasă, prilej de a-i arăta Soarelui Raiul (locuit de cei care
au respectat legile morale) şi Iadul (în care se află imoralii). Raiul este
prezentat ca un loc din care bunăstarea şi veselia nu încetează:
„Făclioare-aprinse,
Mesioare-ntinse,
Păhărele pline;
În jur prejur de
masă,
Nişte
pomişori
Sunt verzi înfloriţi;
Dar prin crângurele,
Nişte păsărele.
Da’ nu-s păsărele
Ci sunt copilaşi,
Mândri îngeraşi,
Cântă, fericeşte,
Părinţii şi-odihneşte”
În aceleaşi balade, Iadul este prezentat în imagini diametral
opuse Raiului:
„La Iad că mergea,
Iadu descuia,
Cu ochii că vedea:
Făclioare stinse,
Mesioare strânse,
Păhărele seci;
Împrejur de masă,
Nişte pomişori,
Nu sunt înfloriţi,
Negri şi pârliţi;
Iar prin crăngurele,
Nişte păsărele;
Da’ nu-s păsărele,
Ci sunt copilaşi,
Sunt necreştinaţi”
După alte credinţe, Iadul este în interiorul pământului,
întunecos, locuit de sufletele celor condamnaţi şi de „viermii neadormiţi”.
Unii damnaţi ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi, alţii dansează într-un
câmp cu mărăcini. În jurul Iadului se află o câmpie stearpă, ca arsă de foc.
Prin această câmpie trece „Apa Sâmbetei”, care se varsă în Iad. Tot în Iad
regăsim fel de fel de balauri, broaşte râioase, şerpi şi alte fiare scârboase.
Conform unor surse, sufletele celor damnaţi stau în Iad doar o perioadă
limitată în timp, până îşi ispăşesc păcatele, după care ies şi se menţin într-o
stare intermediară în aşteptarea Judecăţii finale.
O colindă din Banat ne redă amănunţit Iadul:
„Cătră mijloc cine sunt?
Să ferească Domnul sfânt!
Sunt cei răi, în fier legaţi
Până-n brâu în foc băgaţi,
Fripţi de sete, morţi de foame,
Nime din ei nu mai doarme
De dureri, din dinţi scrâşnesc
Şi nicicând se miluiesc!”
Găsim în imaginarul popular românesc mai multe elemente creştine
într-un scenariu necreştin, semn că doctrina creştină a pătruns destul de
puternic în rândul populaţiei săteşti. Alături de aceste elemente, regăsim, desigur,
traseul arhaic, al drumului iniţiatic parcurs de suflet către lumea de dincolo,
drum în care trebuie să-şi găsească ajutoare năzdrăvane care să-i faciliteze
trecerea.
Nessun commento:
Posta un commento