“omul este cauza propriului sau rău”

 Omul face răul sub influenţa iadului şi binele sub influenţa lui Dumnezeu; dar cum omul crede că acţionează independent în tot ceea ce face, răul pe care îl comite devine al lui; astfel, nu Dumnezeu, ci omul este cauza propriului rău. Răul în om este iadul din el; căci e acelaşi lucru dacă vorbim despre rău sau despre iad. Cum omul este cauza propriului rău, el este cel care se condamnă singur la iad şi nu Dumnezeu. Dumnezeu e atât de departe de a-l arunca pe om în iad încât îl salvează de la el.  Omul are aceeaşi voinţă şi dragoste după moarte ca şi mai înainte. Cel ce voieşte şi iubeşte răul în lume, voieşte şi iubeşte acelaşi rău şi în cealaltă viaţă, iar atunci nu mai suportă să fie îndepărtat de el. Acesta e motivul pentru care omul ce trăieşte în rău e legat de iad şi se află de fapt acolo în ceea ce-i priveşte spiritul, iar după moarte nu doreşte nimic altceva decât să fie unde îi este răul; în consecinţă, omul este cel care se condamnă la iad după moarte şi nu Dumnezeu. Acesta este sensul focului din Cuvânt, unde se vorbeşte despre cei răi şi despre iad: „Căci toţi sunt nişte nelegiuiţi şi nişte răi, şi toate gurile lor spun mişelii. Căci răutatea arde ca un foc, care mănâncă mărăcini şi spini, aprinde desişul pădurii, din care se înalţă stâlpi de fum. Şi poporul este ca ars de foc; nimeni nu cruţă pe fratele său” (Isaia 9: 17-19). Pe acest temei, omul care după moarte devine înger posedă o inteligenţă şi o înţelepciune incomparabil superioare celor pe care le-a avut pe când trăia în lume; căci atunci când trăia în lume, spiritul său era legat de trup şi se afla în lumea naturală. Motivul pentru care Dumnezeu permite chinurile din iad este că relele nu pot fi altfel îngrădite şi supuse. Singurul mijloc de a face asta şi, deci, de a păstra spiritele infernale între anumite limite este teama de pedeapsă. Nu există nici un alt mijloc; căci, fără teama de pedeapsă şi de chinuri, răul ar izbucni în nebunie şi totul ar fi distrus, la fel cum ar fi distrusă o împărăţie de pe pământ unde nu ar exista pedepse. Relele nu pot fi îndepărtate din om dacă acesta nu le vede în el, nu le recunoaşte, iar mai apoi dacă nu încetează să le dorească şi, în final, dacă nu le respinge. Până atunci ele nu sunt îndepărtate. Acest lucru nu ar putea fi efectuat dacă în om nu ar exista atât răul cât şi binele, căci binele îl ajută să vadă răul. Omul posedă libertate pentru a putea fi afectat de adevăr şi de bine, adică pentru a le putea iubi şi a le face ale lui.. sau asa cum spune Rudolf Steiner: Libertatea in acceptiunea sa este puterea de a refuza raul. Prin iad, omul devine propriul său rău, pe când cu ajutorul îngerilor din rai, el se află în Binele de la Dumnezeu.

E. Swedenborg

antagonismul complementar yin - yang

 Marcel Granet aminteşte că în Shi Jing cuvântul yin evocă ideea de vreme răcoroasă şi acoperită, şi se aplică la ceea ce este lăuntric, în timp ce termenul yang sugerează ideea de timp însorit şi călduros. Altfel spus, yang şi yin indică aspecte concrete şi antitetice ale Vremii. In alt caz se vorbeşte despre „un timp al luminii" şi „un timp al obscurităţii": „o [vreme de] împlinire..., o [vreme de] decădere..., o [vreme de] viaţă, o [vreme de] moarte" Zhuang Zi. Lumea reprezintă deci „o totalitate de ordin ciclic rezultată din conjugarea a două manifestări alternante şi complementare" Potrivit filosofilor, în timpul iernii, „yang, păcălit de yin, suferă în adâncul izvoarelor subterane, dedesubtul pământului îngheţat, un fel de încercare anuală, din care iese reîntremat. El evadează din temniţă la începutul primăverii, lovind cu călcâiul în pământ; atunci gheaţa se crapă şi izvoarele se trezesc" Universul se dezvăluie deci ca fiind constituit dintr-o serie de forme antitetice alternante de modalitate ciclică.

Există o perfectă simetrie a ritmurilor cosmice, călăuzite de interacţiunea dintre yang şi yin si alternanţa complementară a celor două sexe. Opoziţia rituală dintre cele două sexe exprimă, într-adevăr, atât antagonismul complementar al celor două formule de viaţă, cât şi alternanţa celor două principii cosmice yang şi yin. La sărbătorile colective de primăvară şi toamnă, care constituie cheia de boltă a cultelor ţărăneşti arhaice, cele două coruri antagoniste, rânduite faţă în faţă, se provoacă în versuri. „Yang cheamă, yin răspunde", „băieţii cheamă, fetele răspund". Aceste două formule se schimbă între ele; ele semnifică atât ritmul cosmic, cât şi pe cel social. Corurile antagonice se înfruntă precum umbra şi lumina. Terenul de întâlnire il reprezintă totalitatea spaţiului, după cum asistenţa simbolizează totalitatea oamenilor şi a lucrurilor naturii Polaritatea, acceptată în restul anului ca regulă de viaţă, este abolită, sau depăşită, prin împreunarea contrariilor. „Un (aspect) yin, un (aspect) yang, aceasta este Dao", Transformarea neîntreruptă a Universului printr-o alternanţă de yang şi yin reprezintă, ca să spunem aşa, aspectul exterior al lui Dao". Dao „evocă înainte de toate imaginea unei căi de urmat" şi „ideea de direcţie în conduită, de regulă morală", însă şi „arta de a pune în legătură Cerul cu Pământul, forţele sacre cu oamenii" Pentru gândirea filosofică şi religioasă comună, Dao este Principiul de ordine, imanent în toate domeniile realului; se vorbeşte astfel de Dao celest şi Dao pământesc (care se opun, cumva, precum yang şi yin), Caracterul inefabil al lui Dao este exprimat şi de alte epitete şi noţiuni care prelungesc, nuanţând-o însă, imaginea cosmogonică primordială, Haosul (hun dun). Reamintim pe cele mai importante: Golul (xti), „Nimicul" (wu), Marele (da), Unu filosofii daoişti, ca şi eremiţii şi adepţii care căutau viaţa îndelungată şi nemurirea, au tins să reintegreze această condiţie paradisiacă, perfecţiunea şi spontaneitatea originară, în această nostalgie a situaţiei primordiale s-ar putea vedea o nouă expresie a vechiului scenariu agrar, care provoca ritualic „totalizarea" prin împreunarea colectivă („haotică") dintre băieţi şi fete, reprezentând yang şi y in. Elementul esenţial, comun tuturor şcolilor daoiste, era exaltarea condiţiei umane primitive, care exista înainte de triumful civilizaţiei. Or, exact împotriva acestei „reîntoarceri la Natură" se ridicau toţi acei care voiau să instaureze o societate dreaptă şi civilizată, guvernată de norme şi inspirată de pildele împăraţilor legendari şi ale eroilor civilizatori. Cele doua aspecte ale constiintei umane sunt inconstientul si constientul. Chinezii numesc constientul spirit constient si inconstientul, spirit originar, duh, sau suflet. Asadar, sufletul este aspectul Yin al constiintei. Constientul, Spiritul constient reprezinta aspectul Yang al constiintei. “In mijlocul Yin-ului apare Yang-ul. Yang-ul activeaza Yin-ul”

Logosul= intentie-gand-rostire (cuvant)-actiune.

Mecanism : Din incosntient (Yin) va apare un gand ce va deveni constient (Yang). Gandul va permite actiunea (Yang) asupra campului structurii materiale (Yin)

Mentalitatea occidentala vs mentalitatea extrem-orientala

"Daca e sa cautam diferente intre mentalitatea occidentala si cea extrem-orientala, as spune ca in mentalitatea extrem-orientala e o alta metafora temporala puternica: metafora cercului. Observati ca in vechile mituri ale omenirii, temporalitatea e prezenta foarte slab. Eu am repertoriat la un moment dat opozitiile binare care apar in miturile studiate de Claude Levi-Strauss in cele patru volume din "Mythologiques". Si am constatat ca din cele vreo 120 de opozitii binare, doar 10 se refera la timp si doar vreo doua se refera la durata. Restul stau sub imperiul metaforei cercului, periodicitatile noapte-zi, vara-iarna etc. Si se stie ca temporalitatea in budism este sub semnul circularitatii, este dominata de viziunea periodica. Mitul eternei reintoarceri.

Temporalitatea occidentala a stat mereu sub semnul linearitatii, in timp ce cea extrem-orientala a stat sub semnul circularitatii. Dar in ultimele decenii s-a constatat ca aceeasi viziune circulara apare in timpul cuantic si in timpul copilului foarte mic, deci imediat dupa nastere. Deci trei temporalitati aparent fara nici o legatura intre ele (temporalitatea pruncului, temporalitatea cuantica si temporalitatea in mituri) stau sub semnul aceleiasi metafore temporale a cercului, sau un prezent continuu (in mecanica cuantica nu exista ecuatii de miscare a unei particule)" matematicianul Solomon Marcus

Despre credinta in catarism si bogomilism

Opoziţia categorică dintre trup şi suflet pe care o propovăduiau catarii făcea imposibilă Întruparea, de aceea ei spuneau că Iisus Christos a fost de fapt un înger/spirit la fel ca Maria, şi că nu a murit pe cruce, Răstignirea fiind o simplă iluzie. În aceste condiţii, mântuirea nu putea veni din partea Bisericii oficiale, operă a Diavolului, ci doar datorită existenţei unor perfecţi,credincioşi catari care, prin modul lor de viaţă, puteau juca rolul de mediatori. Singura taină pe care o acceptau catarii, constituiţi de altfel într-un fel de Biserică paralelă, era consolamentum, ritual prin care perfectul îşi punea mâinile pe credinciosul aflat pe patul de moarte,şi acesta se considera mântuit.

Inrudit cu catarismul este bogomilismul care apare la începutul secolului X, iar cea mai puternică dezvoltare o cunoaşte în secolele XII-XIV Despre societatea bogumila se spune ca era o comunitate a cărei organizare se baza pe iniţiere, a carei copiii erau considerati niste ascultatori, adică acesta era considerat a fi primul nivelul de pregătire pentru iniţiere, iar una din condiţiile iniţierii era botezul, care nu se primea decât la maturitate. Femeile au o poziţie egală cu bărbatul în societatea bogomilă, înrudita cu bogomilismul.Doctrina miscarii era de esență maniheistă bazată pe dualismul binelui (Dumnezeu, care creează lumea spirituală veșnică și nevăzută) și răului (Satan, care creează lumea vizibilă: pămînt, cer, stele, animale, plante); omul este constituit tot din din două forțe antagonice: trupul stăpînit de Satan, și sufletul, stăpînit de Dumnezeu. Influențată de gnosticism și de pavlicieni, a influențat la rîndul său,  se spune, pe catari. Potrivit unei tradiții promotorul ei a fost preotul Bogomil, care a predicat între 927 și 950 în Bulgaria și a fost răspândită apoi în țările balcanice, în Rusia și în alte părți ca Romania, sudul Frantei si Italia. Singura scriere populară de origine bogomilă care circulă la noi este Cântecul lui Adam sau Versul lui Adam.  . Se spune ca a fost o miscare aparuta in Rasarit, ca o reactie la introducerea icoanelor in biserica, ce a propovaduit saracia, umilinta, pocainta si viata de rugaciune, iar singura rugaciune acceptata era rugaciunea “Tatal nostru”. Bogomilismul interzicea consumarea alcoolului, respingea casatoria.

Tripartitia suflet-minte-corp expusa prin mituri si simboluri in traditia celtica si germana

Pentru a intelege mai bine aceasta tripartitie, suflet-minte-corp, putem sa ne-o simbolizam ca fiind reprezentata prin trei figuri de stil si anume: sufletul ca un vizitiu, mintea ca si caii vizitiului si corpul - caruta  ce e condusa de acesti cai. Ca drumul sa fie drept spre destinatia finala, a iesirii din samsara,  sau cu alte cuvinte, ca menirea noastra sa se infaptuiasca, e nevoie sa existe o stransa coraborare intre vizitiu, cai si caruta, iar acestea trei, in parte, sa fie inzestrate cu toate calitatile care pot asigura un “bun mers al lucrurilor”. Gandirea pozitiva, orientata spre binele comun, un corp sanatos si in putere, si un suflet iubitor si cald creaza cadrul prielnic al implinirii induhovnicirii. In traditia celtica, se vorbeste despre Orin, ca vizitiul Sfantului Patrick, cel care si-a dat viata in timpul misiunii sale de convertire a asa-numitilor pagani la crestinism in Irlanda. Ca atare, se subintelege ca in sufletul omului exista inradacinat spiritul  de sacrificiu, ce trebuie manifestat ori de cate ori e nevoie pentru o cauza nobila. Numai in acest mod, sufletul se inalta asa precum se povesteste ca s-a intamplat cu Odhra (Orin, Oran) care dupa ce a murit subit in urma insotirii Sf-ului Columba spre Iona (insula Scotia prima crestinata), Sf Columba a vazut cum sufletul insotitorului sau urca spre Cer. El a fost printre cei 12 devotati care l-au insotit pe acest sfant spre insula Iona. Sf. Patrick este deseori înfăţişat ţinând în mână un trifoi, sau cu şerpi care fug de la el. El a folosit simbolul trifoiului pentru a ilustra doctrina Sfintei Treimi. Cele trei frunze care cresc dintr-o tulpină l-a ajutat să explice conceptul unui singur Dumnezeu în trei persoane. "Datorez totul lui Dumnezeu pentru că din mila Lui atâţia oameni s-au născut din nou întru El." spune Sf. Patrick Sfântul Columba (Luminatorul Scotiei) este prăznuit în 9 iunie , iar împreună cu Sfântul Patrick al Irlandei (17 martie) şi cu Sfânta Brigid de Kildaire (1 februarie) este unul din cei trei sfinţi ocrotitori ai Irlandei.

Sustinand aceasta prezentare a figurilor de stil,  Tacit vorbeste despre divinatia cailor pe care o practică germanii. Divinatia cailor este -spune autorul - un obicei tipic german, pe care nu îl găsim la alte popoare: „Un obicei numai al acestui popor este să incerce si presimtirile si prevestirile cailor. Acesti cai, albi si nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni, sunt hrăniti pe socoteala obstii tot în pădurile si dumbrăvile acelea; după ce îi înhamă la un car sfânt, preotul si regele sau mai-marele obstii merg pe lângă ei si iau aminte la nechezatul si sforăitul lor. Si nici o altă prevestire n-are mai mult crezământ decât aceasta, nu numai la popor, ci si la fruntasi: în adevăr, si unii si altii socotesc că preotii sunt servitorii zeilor, dar caii stiutori ai gândurilor acestora." Se remarcă aici că trăpasii crescuti pentru divinatie sunt „nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni", spre deosebire de alti cai, folositi în treburile zilnice sau la războaie. Pe de altă parte, ei sunt albi, spre deosebire de ceilalti, la care cromatica interesează mai putin; se reproduce aici printr-un accesoriu de rit, ca albul este perceput ca superior tuturor celorlalte culori. Gandurile omului asadar e nevoie a fi curate de orice pacat, devenind pure asemenea “maestrului alb” prezentat aici.

“Saturn, învins de Amor, Venus şi Speranţă” pictura alegorica a lui Simon Vouet

Pictura lui Simon Vouet, Saturn, învins de Amor, Venus şi Speranţă este o pagină alegorică cu o profunzime mistică nebănuită. Bătrânul Saturn, cel care îşi mănâncă proprii copii, cu atributul său, sceptrul, a fost îngenunchiat- el reprezinta Timpul, Trecerea. „Prezenta lui Saturn”vrea sa ne spuna ceva despre natura umana intoxicata in Timp sau mai precis despre Umbra si confruntarea cu ea.Jung  motiveaza aceasta prezenta prin dependenta noastra de diverse obiceiuri ce-si au contributia lor in crearea  naturii viciate a omului matur.

O tânără Fecioară trage de aripa sa dreaptă; ancora de la picioarele sale o identifică pe aceasta ca fiind Speranţa. Alături de ea, o tânără de o frumuseţe ireală, cu o cunună de flori în jurul capului şi cu pieptul semidezgolit îl trage pe Saturn de părul cenuşiu, tânăra femeie încarnând Adevărul şi Frumuseţea, prin urmare Venus.

Deasupra lor, zburând, putem zări alte două prezenţe feminine. Îmbrăcată într-un veşmânt luminos, o găsim pe Fama, Gloria, care se proclamă pe ea însăşi prin sunetul trompetei, vestind Victoria. Braţul Gloriei se sprijină pe spatele unei femei al cărei păr pluteşte înainte- atributul tradiţional al lui Occasio, buna ocazie, ţinând în mână semnele puterii şi ale bogăţiei, ceea ce  face şi Fortuna, alegoria Fericirii şi a Destinului.

 Cromatismul viu, jocul de lumini ce se unduie asemenea unor ape, dar şi mişcarea dramatică a personajelor duc cu gândul la confruntarea permanentă a contrariilor: Timp şi Eterninate, Materie şi Spirit, cruzime şi iubire, viciu şi castitate, teamă şi curaj, iluzie şi realitate,minciună şi adevăr.

Între cele două arhetipuri, Venus şi Saturn, există un transfer permanent de sensuri ascunse ochiului material, fiecare arhetip având la rândul său, o parte revelată şi o parte situată în ascundere care se arată unui alt tip de ochi. Mă refer la ochiul viu al inimii.

Venus este Fecioara, fiica lui Uranus şi a mării. Saturn este Timpul, iluzia temporală, temniţa vremii care lasă urme. Într-un alt sens însă, Saturn este Bătrânul Zilelor, Înţeleptul Mag al Zilelor ce sălăşluieşte dincolo de orice formă mentală care hrăneşte cu iluzia spaţiului şi a timpului. Tot aşa, am putea spune că, Venus este şi plăcerea iluzorie, Dorinţa care se petrece întotdeauna în timp, sub auspiciile trecerii. Plăcerea consumatoare ce caută doar să se hrănească cu senzaţii, dorinţa care aruncă în finitudine. Venus şi Saturn se întâlnesc în acest plan tangibil, în veşmintele Mayei. Există însă şi un plan ocult. La acest nivel, Venus este Viaţa, Iubirea şi Frumuseţea Inimii Omului care cunoaşte doar sacrificiul.

Venus este Tipheret; doar Divina Mamă Fecioară poate deschide porţile inimii pentru a trezi Fiul Omului căzut în materie, care se desfăşoară în timp.

Saturn este şi Capra Neagră. Lucifer care aşteaptă să fie albit. Partea blestemată din interiorul nostru atrasă de lumină, căutătoarea purităţii şi a frumuseţii. El este chemare la moarte mistică. Numai murind în interior, doar învingând timpul în lăuntrul nostru, doar dând maya la o parte ni se revelează Bătrânul Înţelept al Zilelor care ne oferă cupa Adevărului şi a Înţelepciunii eterne.

Înţelepciunea Eternă şi adevărată este Iubirea. Iubirea este unica lege, infinitul, inefabilul care menţine însăşi misterul vieţii şi uneşte toate contrariile.

Iubirea este Venus. Ea, Fecioara-Mamă, eternul feminin, arhetip al iubirii şi al sacrificiului, dăruieşte Fiului învingător, omului Cupa Tinereţii Veşnice. Viaţa Adevărată presupune Moartea Interioară.Moartea survine lent, pe măsură ce contrariile sunt înţelese şi conciliate. Doar cel care ştie să moară iubeşte cu adevărat. Doar cel care a murit este Iubire Absolută. Exemplul suprem ni-l oferă însuşi Hristos. El s-a ridicat din morţi cu moartea pe moarte călcând. Hristos a coborât în iad, alegoric am putea spunea în propriile lumi infernale, pentru a aduce lumină.

Doar coborând se poate urca. Venus este Steaua Magului, darul de a vedea în întuneric, lumina ieşită din obscuritatea adâncă, Luceafărul, Soarele Nopţii. Bătrânul Saturn este şi iluzia materiei, aşa cum Venus poate întruchipa şi hedonismul. Să ajungi în Tipheret-Venus presupune să cufunzi trupul în lumile interne, să întorci carnea din exterior spre interior; altfel spus, presupune cristificarea.

Carnea este locul împlinirii totale, locul unirii celei mai intime cu Dumnezeu. Ontologic, ne spune Annick de Souzenelle în cartea sa Simbolismul corpului uman, carnea este apogeul erosului. După cădere, acest erotism este deturnat, exilat în exterior, motivând toate relaţiile- nu cu sine, nu cu Dumnezeu- ci cu lumea şi cu toate elementele lumii căzute. Acesta este momentul unde carnea, întoarsă în afară şi răsturnată devine viaţa psihică şi erotică a omului. Acum ea este pasiune. În acest sens, ea ajunge să fie sursă a tuturor relelor; tot ea însă este cea care poartă posibilitatea vindecării, puterea de a se reconverti spre împlinirea Omului, al Fiului. Ganesha, zeul-elefant ce urcă pe şobolan este simbolul înţelepciunii, dar şi al inconştientului, al cărnii neîmplinite.

În adâncurile feminine, care ţin închise forţa, regalitatea şi Numele, se unesc contrariile. În simbolistica iudeo-creştină, carnea în întregul ei este simbolizată de Şarpele-Înţelepciune, idenficat de Cristos cu Arborele Crucii, Arbore al dualităţii transformat prin moartea sa înviere în Arbore al Vieţii. Despre adâncurile feminine ale pământului ne vorbesc şi vechii alchimişti atunci când dau următoarea poruncă: Visita interiora Terrae Rectificando Invenes Oris Lapidem.

Dragostea pătrunde la rădăcinile tuturor lucrurilor. Ea ne spune că nu există distanţă, nici separare, nici timp. Moartea împarte leagănul cu naşterea. Apostolii Iuda şi Ioan sunt umbra şi lumina Tatălui. Ei sunt cele două porţi ale inimii: stânga şi dreapta. Dragostea care nu acceptă moartea, nu este dragoste autentică. Când Ieremia le spune oamenilor tăiaţi-vă împrejur inimile el le cere să renunţe la iubirea inferioară emoţională, sentimentală care creează ataşamente şi produce dualisme, la iubirea lipsită de înţelegere divină. Le cere să reînvie întru dragoste eternă, divină care îl preschimbă pe cel ce ajunge la ea în dimensiunea de soţie. Aceasta din urmă, arhetip al lui Hristos, este capabilă să se facă moartea însăşi pentru că este dragostea însăşi. Coborând în infern, infernul lui Hades-Saturn, Hristos a tăiat inima omenirii pentru a o face soţie, Fecioara-Venus, pentru ca ea să poată învia odată cu El.

Inima-Venus, simbol cardiac feminin al dragostei divine îl determină pe Bătrânul Saturn să moară de o moarte-înviere, convertindu-l în înţelept şi gardian-posesor al nemuririi.

Creatia- o viziune a fizicii cuantice

Viata nu este o lupta intre Bine si Rau, ci mai degraba un camp comun de joaca unde amandoua parti co-exista sau convietuiesc pentru a mentine balanta. Exista o forta negativa de contractie (gaura neagra), si una pozitiva de extensie, iar acestea doua impreuna creaza un al treilea plan, plan de echilibru (spatiul/ timpul) unde materia este radiata in existenta. Gaura neagra este a tot-stiutoare deoarece toata informatia exista in singularitate si toate informatiile exista prin campul unificat, ceea ce inseamna ca singularitatile sunt intercorelate.Cand forta negativa de contractie atinge singularitatea, se realizeaza o energie electromagnetica pozitiva.Cele doua forte combinate realizeza  un sistem dinamic de contractie si extensie, formand o granita finita de egalizare.Creatia ia nastere din convergenta a doua forte egale si opuse; forta invizibila pe care n-o putem percepe, e totusi cea mai prezenta dintre toate in univers.Toata viata este o manifestare de radiatie a  “formei eterne pre-existente". Sarpele reprezinta curentul electromagnetic ce radiaza din centrul singularitatii, care este in fapt cheia spre manifestarea fizica.Centrul singularitatii (Tatal) incarca  campul magnetic prin  sarpe (curentul electromagnetic) si viata eterna devine manifestata prin campul de echilibru (spatiu).