“Saturn, învins de Amor, Venus şi Speranţă” pictura alegorica a lui Simon Vouet

Pictura lui Simon Vouet, Saturn, învins de Amor, Venus şi Speranţă este o pagină alegorică cu o profunzime mistică nebănuită. Bătrânul Saturn, cel care îşi mănâncă proprii copii, cu atributul său, sceptrul, a fost îngenunchiat- el reprezinta Timpul, Trecerea. „Prezenta lui Saturn”vrea sa ne spuna ceva despre natura umana intoxicata in Timp sau mai precis despre Umbra si confruntarea cu ea.Jung  motiveaza aceasta prezenta prin dependenta noastra de diverse obiceiuri ce-si au contributia lor in crearea  naturii viciate a omului matur.

O tânără Fecioară trage de aripa sa dreaptă; ancora de la picioarele sale o identifică pe aceasta ca fiind Speranţa. Alături de ea, o tânără de o frumuseţe ireală, cu o cunună de flori în jurul capului şi cu pieptul semidezgolit îl trage pe Saturn de părul cenuşiu, tânăra femeie încarnând Adevărul şi Frumuseţea, prin urmare Venus.

Deasupra lor, zburând, putem zări alte două prezenţe feminine. Îmbrăcată într-un veşmânt luminos, o găsim pe Fama, Gloria, care se proclamă pe ea însăşi prin sunetul trompetei, vestind Victoria. Braţul Gloriei se sprijină pe spatele unei femei al cărei păr pluteşte înainte- atributul tradiţional al lui Occasio, buna ocazie, ţinând în mână semnele puterii şi ale bogăţiei, ceea ce  face şi Fortuna, alegoria Fericirii şi a Destinului.

 Cromatismul viu, jocul de lumini ce se unduie asemenea unor ape, dar şi mişcarea dramatică a personajelor duc cu gândul la confruntarea permanentă a contrariilor: Timp şi Eterninate, Materie şi Spirit, cruzime şi iubire, viciu şi castitate, teamă şi curaj, iluzie şi realitate,minciună şi adevăr.

Între cele două arhetipuri, Venus şi Saturn, există un transfer permanent de sensuri ascunse ochiului material, fiecare arhetip având la rândul său, o parte revelată şi o parte situată în ascundere care se arată unui alt tip de ochi. Mă refer la ochiul viu al inimii.

Venus este Fecioara, fiica lui Uranus şi a mării. Saturn este Timpul, iluzia temporală, temniţa vremii care lasă urme. Într-un alt sens însă, Saturn este Bătrânul Zilelor, Înţeleptul Mag al Zilelor ce sălăşluieşte dincolo de orice formă mentală care hrăneşte cu iluzia spaţiului şi a timpului. Tot aşa, am putea spune că, Venus este şi plăcerea iluzorie, Dorinţa care se petrece întotdeauna în timp, sub auspiciile trecerii. Plăcerea consumatoare ce caută doar să se hrănească cu senzaţii, dorinţa care aruncă în finitudine. Venus şi Saturn se întâlnesc în acest plan tangibil, în veşmintele Mayei. Există însă şi un plan ocult. La acest nivel, Venus este Viaţa, Iubirea şi Frumuseţea Inimii Omului care cunoaşte doar sacrificiul.

Venus este Tipheret; doar Divina Mamă Fecioară poate deschide porţile inimii pentru a trezi Fiul Omului căzut în materie, care se desfăşoară în timp.

Saturn este şi Capra Neagră. Lucifer care aşteaptă să fie albit. Partea blestemată din interiorul nostru atrasă de lumină, căutătoarea purităţii şi a frumuseţii. El este chemare la moarte mistică. Numai murind în interior, doar învingând timpul în lăuntrul nostru, doar dând maya la o parte ni se revelează Bătrânul Înţelept al Zilelor care ne oferă cupa Adevărului şi a Înţelepciunii eterne.

Înţelepciunea Eternă şi adevărată este Iubirea. Iubirea este unica lege, infinitul, inefabilul care menţine însăşi misterul vieţii şi uneşte toate contrariile.

Iubirea este Venus. Ea, Fecioara-Mamă, eternul feminin, arhetip al iubirii şi al sacrificiului, dăruieşte Fiului învingător, omului Cupa Tinereţii Veşnice. Viaţa Adevărată presupune Moartea Interioară.Moartea survine lent, pe măsură ce contrariile sunt înţelese şi conciliate. Doar cel care ştie să moară iubeşte cu adevărat. Doar cel care a murit este Iubire Absolută. Exemplul suprem ni-l oferă însuşi Hristos. El s-a ridicat din morţi cu moartea pe moarte călcând. Hristos a coborât în iad, alegoric am putea spunea în propriile lumi infernale, pentru a aduce lumină.

Doar coborând se poate urca. Venus este Steaua Magului, darul de a vedea în întuneric, lumina ieşită din obscuritatea adâncă, Luceafărul, Soarele Nopţii. Bătrânul Saturn este şi iluzia materiei, aşa cum Venus poate întruchipa şi hedonismul. Să ajungi în Tipheret-Venus presupune să cufunzi trupul în lumile interne, să întorci carnea din exterior spre interior; altfel spus, presupune cristificarea.

Carnea este locul împlinirii totale, locul unirii celei mai intime cu Dumnezeu. Ontologic, ne spune Annick de Souzenelle în cartea sa Simbolismul corpului uman, carnea este apogeul erosului. După cădere, acest erotism este deturnat, exilat în exterior, motivând toate relaţiile- nu cu sine, nu cu Dumnezeu- ci cu lumea şi cu toate elementele lumii căzute. Acesta este momentul unde carnea, întoarsă în afară şi răsturnată devine viaţa psihică şi erotică a omului. Acum ea este pasiune. În acest sens, ea ajunge să fie sursă a tuturor relelor; tot ea însă este cea care poartă posibilitatea vindecării, puterea de a se reconverti spre împlinirea Omului, al Fiului. Ganesha, zeul-elefant ce urcă pe şobolan este simbolul înţelepciunii, dar şi al inconştientului, al cărnii neîmplinite.

În adâncurile feminine, care ţin închise forţa, regalitatea şi Numele, se unesc contrariile. În simbolistica iudeo-creştină, carnea în întregul ei este simbolizată de Şarpele-Înţelepciune, idenficat de Cristos cu Arborele Crucii, Arbore al dualităţii transformat prin moartea sa înviere în Arbore al Vieţii. Despre adâncurile feminine ale pământului ne vorbesc şi vechii alchimişti atunci când dau următoarea poruncă: Visita interiora Terrae Rectificando Invenes Oris Lapidem.

Dragostea pătrunde la rădăcinile tuturor lucrurilor. Ea ne spune că nu există distanţă, nici separare, nici timp. Moartea împarte leagănul cu naşterea. Apostolii Iuda şi Ioan sunt umbra şi lumina Tatălui. Ei sunt cele două porţi ale inimii: stânga şi dreapta. Dragostea care nu acceptă moartea, nu este dragoste autentică. Când Ieremia le spune oamenilor tăiaţi-vă împrejur inimile el le cere să renunţe la iubirea inferioară emoţională, sentimentală care creează ataşamente şi produce dualisme, la iubirea lipsită de înţelegere divină. Le cere să reînvie întru dragoste eternă, divină care îl preschimbă pe cel ce ajunge la ea în dimensiunea de soţie. Aceasta din urmă, arhetip al lui Hristos, este capabilă să se facă moartea însăşi pentru că este dragostea însăşi. Coborând în infern, infernul lui Hades-Saturn, Hristos a tăiat inima omenirii pentru a o face soţie, Fecioara-Venus, pentru ca ea să poată învia odată cu El.

Inima-Venus, simbol cardiac feminin al dragostei divine îl determină pe Bătrânul Saturn să moară de o moarte-înviere, convertindu-l în înţelept şi gardian-posesor al nemuririi.