Soarta sufletului dupa moarte

Spiritul este nepieritor; nasterea si moartea guverneaza trupul, conform legilor lumii fizice; viata sufleteasca, supusa destinului, mijloceste legatura dintre spirit si trup în cursul vietii pamântesti. Asa cum o fotografie nu capata sens si viata decât când ajungem sa cunoastem sufletul persoanei fotografiate, tot asa nu putem întelege în mod real lumea fizica decât atunci când ajungem sa cunoastem temelia ei sufleteasca si spirituala. Omul poate sa ia cunostinta despre lumile superioare mai întâi prin imagini si abia apoi se poate gândi sa ajunga el însusi sa priveasca în aceste lumi

Pentru a cunoaste soarta sufletului dupa moarte trebuie sa reflectam, asadar, asupra procesului sau de dizolvare. Sarcina lui a fost sa îndrepte spiritul spre planul fizic. Din momentul în care si-a împlinit aceasta sarcina, el se îndreapta spre cele spirituale. Din cauza acestei naturi a menirii sale, sufletul ar trebui, de fapt, sa actioneze imediat dupa moarte numai în mod spiritual, adica din clipa în care nu mai poate fi element de legatura. Sufletul înceteaza sa existe ca fiinta ce înclina spre existenta fizic-sensibila; prin el, spiritul este eliberat. Din cauza legaturii directe a spiritului cu sufletul, cel dintâi se poate simti eliberat de acesta abia atunci când sufletul însusi a devenit una cu întreaga lume sufleteasca.Locul unde “lumea sufleteasca” poposeste imediat dupa moarte,  poate fi numit „loc al poftelor”. Diferitele sisteme religioase, care au în învatatura lor o constienta a acestor relatii, numesc acest „loc al poftelor” „purgatoriu”, „foc purificator” Regiunea cea mai de jos a lumii sufletesti este aceea a poftei arzatoare. Prin intermediul ei se stinge din suflet, dupa moarte, tot ce contine el mai grosier, adica poftele egoiste legate de viata inferioara a trupului. Caci, prin asemenea pofte, sufletul poate cunoaste influenta fortelor acestei regiuni sufletesti. Poftele nesatisfacute ramase din viata fizica formeaza punctul de atac. Dar poftele sunt îndreptate spre placerile fizice, care nu pot fi satisfacute în lumea sufleteasca. Prin aceasta imposibilitate de satisfacere, pofta este intensificata la maximum. În acelasi timp, tocmai aceasta impossibilitate trebuie sa stinga pofta încetul cu încetul. Vapaia poftelor se consuma treptat. În timpul vietii fizice, aceste pofte sunt satisfacute mereu. Din aceasta cauza, suferinta poftei arzatoare este acoperita de un fel de iluzie. Dupa moarte, în „focul purificator”, aceasta suferinta apare cu totul dezvaluita. Sufletele trec prin trairea corespunzatoare a lipsei posibilitatii de satisfacere a acestor pofte. Prin aceasta, sufletele se gasesc într-o stare întunecata. Trebuie sa spunem ca sufletele stau cu atât mai mult sub influenta vapaii poftelor, cu cât prin viata lor fizica s-au înrudit mai mult cu aceasta vapaie; asadar, cu atât mai mult vor avea nevoie sa se purifice în ea. O asemenea purificare nu trebuie înteleasa ca o suferinta, în sensul în care în viata fizica starile asemanatoare sunt simtite numai ca suferinta. Caci, dupa moarte, sufletul însusi cere purificarea sa, pentru ca numai prin ea se poate stinge imperfectiunea ce exista în el. Daca dupa moarte sufletul traieste aceasta stare în absenta obiectelor fizic- sensibile necesare satisfacerii ei, în cele din urma ea trebuie sa se stinga. Desigur ca lipsa pe care o simte sufletul înainte de aceasta stingere totala este dureroasa. Aceasta stare de suferinta este scoala distrugerii iluziei în care este învaluit omul în timpul vietii fizice.