Viziunea asupra mortii în cultura populară românească / ritualuri

În cadrul mentalităţii tradiţionale româneşti, numeroase surse ne dau o imagine bogată atât asupra morţii cât şi a traseului sufletului şi a lumii de dincolo.

Moartea este văzută, de regulă, ca o „babă hâdă şi urâtă şi slabă”. Totuşi, moartea este o etapă prin care trece orice fiinţă vie, şi, prin urmare, trebuie acceptată. Fenomenul morţii este prefigurat de o serie de „semne”: trosnetul grinzilor, căderea icoanelor din perete, cântecul „cocoşesc” al găinii, etc. Uşurinţa sau, dimpotrivă, greutatea cu care sufletul iese din trup depinde de gradul de moralitate al muribundului.  Un copil, de pildă, fără păcate, poate vedea chiar Paradisul pe patul de moarte, iar trecerea lui în lumea cealaltă este uşoară:

„Moartea la om vine în toate felurile; la copii vine aşa senină, cu frumusaţă. Uite, când a murit un frate mai mic al mamei, copilu’ să tot uita în sus, pă părete. Şi l-a întrebat atunci ce vede? Da el a răspuns: uite mamă un porumb al frumos şi o grădină cu flori. Mama bătrână nu vedea nimic, da copilu’ vedea”

Pentru ca trecerea să fie benefică sufletului, este nevoie ca imediat după deces să se aprindă o lumânare, pentru ca sufletul să aibă lumină pe drumul spre Rai:

„Poporul dă celui ce moare o lumină de ceară în mână, aprinsă, care se crede că dacă i-ar lipsi din mână, la ieşirea sufletului, ar fi o mare nenorocire, căci sufletul ar rămânea pe întuneric şi nu şi-ar putea afla calea ce duce spre rai”.

Alături de lumânare, în mâna sau gura decedatului se pune unul sau mai mulţi bani, pentru a putea plăti vămile ce le are de trecut spre lumea de dincolo:

„La români, banul pentru plata luntraşului se pune în gură sau între degete. Luntraşul trece sufletul peste un râu lat, care desparte cele două lumi”;

„La mort se leagă o para la degetul mijlociu, ca să aibă cu ce plăti cele nouă vămi”

Odată ieşit din trup, se credea că sufletul se aşează lângă uşa casei, la streaşină, la fereastră, sau se plimbă prin locurile în care a trăit. Perioada acesta de stare ambiguă, între lumea morţilor şi lumea viilor, dura, de obicei trei zile, până la înmormântare, unele surse mergând, însă, până la 40 de zile:

„Sufletul mortului şade în uşa casei până pleacă la biserică, şi de aceea se pune pânza în streaşina casei”;

„Sufletul mortului şade în streaşina casei până la trei zile, când se mătură”

„Sufletul omului mort şade 40 de zile în streaşina casei”;

„Se crede că sufletul mortului, până ce n-a tras clopotele, stă încă pe pământ şi mortul aude toate câte vorbesc în casă”

 „În locul unde a murit cineva, în trei nopţi se pune o strachină cu apă, pentru ca să beie sufletul mortului, care vine acolo până la trei zile după îngropare”;

„Sufletul mortului umblă 6 săptămâni prin toate locurile pe unde a umblat el cât a trăit şi apoi se duce la locul unde e ursat”

„Sufletul, după ce a ieşit din om, şade într-un ungher al casei şi acolo aşteaptă până ce scoate mortul afară, apoi iese şi el cu acesta din casă şi, după ce-l petrece la mormânt şi vede cum îl pun în groapă, se înalţă la cer”

„Omul, după ce moare, îngerul îi poartă sufletul prin toate locurile pe unde a umblat cu trupul; după aceea se întoarce acasă şi se pune pe streaşină, unde şade trei zile; în timpul acesta venindu-i sete, zice îngerului: ”Vai, îngere, mult îmi este sete”. Îngerul îi răspunde: „Du-te în casă şi bea apă”. Sufletul se duce, dar îndată iese afară şi spune îngerului: „N-am băut, căci mi s-a făcut mare scârbă văzând acolo un hoit mare”. (Acel hoit e corpul lui) Atunci îngerul îi zice: „Vezi, în trupul acela ţi-ai făcut tu veacul, şi abia acum ai ieşit din el”. De acest răspuns, sufletul este mai mult mâhnit”.

A alege “nimic” in ideea de A Fi - Atitudinea lui Kiergegaard asupra vietii

Ceea ce este mai profund, este in acelasi timp si cel mai general. Este purul nostru fel de A Fi.

Pe aceasta idee, ce apartine lui Jung, si-a concentrat Kiergegaard conceptul despre viata. El a decis sa fie NIMIC pentru ca in viziunea lui numai asa te poti cunoaste cu adevarat, iti poti prinde esenta in adevaratul sens al cuvantului. Toata existenta sa si-a manifestat-o in singuratate, alegerea aceasta fiind pentru el prilejul pentru o calatorie labirintica spre centrul fiintei, liminand in acest fel orice actiuni pe care le considera perturbatoare in cautarea Sinelui. Influentat de religia protestanta, el isi alege drept deziterat relatia directa cu Absolutul, atacand drept urmare catolicismul ce, zice el, face uz de mediatori in relatia cu Dumnezeu si nu-l lasa pe om sa-si deprinda toate istrumentele spre a putea accede spre Lumina.

 In fiecare om sunt obstacole ce nu-i permit sa fie transparent. Trebuie sa ai liberatea de a alege pentru a nu deveni sclavul posibilitatilor ce le ai in fata ta. El e de parere ca omul reuseste sa ramana fidel dorintei spre ascensiune si implicit cunoasterii a adevaratei sale naturi,  degrevandu-se de “obligatiile lumesti”; astfel, desi recunoscand iubirea care o nutreste fata de logodnica sa, Regina, el renunta la ea, percepend-o pe aceasta ca un factor ce nu-i poate acorda lipezimea necesara spre asceza sa. Dovada a respectului cel poarta fata de iubirea lor, de la care ambii au avut ceva de invata la un moment dat,  dar in acelasi timp drept recunoscator fata de  femeia ce i-a daruit parte din sufletul sau, el ii lasa ca testament toate scrierile sale.

De admirat acest autor, intrucat poate fi perceput ca unul dintre filosofii care a reusit foarte bine sa se situeze in pozitia de observator, cunoscandu-si limitele dar si maretia pe baza profilului sau comportamental; a facut uz "cum se cuvine" de abilitatile pe care numai o persoana , scuze ca folosesc in acest context un termen care poate parea peiorativ, schizoida le poate avea si a renuntat pentru binele sau si a celorlalti din jur la propriile neanjunsuri. Il consider un mare geniu care s-a depasit pe sine si care, paradoxal, a lucrat si cu orizontala Vietii, culegand din ea doar ce ii este necesar in evolutie pliind-o pe propriile atributii ,  desi aparent ne poate transmite exact contrariul. El nu este un inadaptat social ce-si manifesta cu ardoare nebunia, ci este poate unul din cei mai buni cunoscatori ai personalitatii umane care stie sa culeaga din viata doar ceea ce il ajuta atat pe el cat si pe ceilalti in relatia directa cu Divinul.

Despre cultura bandu (Africa de S) si semnificatia termenului “tanzil” din cultura islamica

cultura islamica

Carmella Baffioni- prof. Univ.Napoli

semnificatia despre Coran : Profetul putem spune ca este o “portavoce” a lui Dumnezeu, nu este perceput niciun aport al sau in conceperea Cartii Sfinte.

Termenul tanzil, ce provine din araba, are semnificatul de a transmite Cuvantul  (nu direct, ci prin cineva). “Ultima transmitere a Cuvantului” din "Inaltul Cerului" a fost revelata Profetului Mahomed prin arhanghelui Gabriel. Sciitii sunt de parere ca aceasta scriere a Coranului a ajuns sa fie cunoscuta, dar nu si relevata, putand fi inteleasa doar de descendentii Profetului. De remarcat este si faptul ca filosofii au adaptat ideile neoplatonicismului pentru a incerca descifrarea Coranul.

                         

Cultura bandu din Africa de S.

Pedro Miguel- prof.Univ. Padova

Cultura africana a fost cunoscuta noua, la aceasta intrunire pe tema interculturala, prin profesorul Pedro Miguel, cel care ne-a relevat cateva informatii despre comunitatea Bandu ce se intinde din desertul Sahara pana in Sudul Africii.

In limba africana cuvantul muntu semnifica persoana.

La plural cuvantul muntu, are sens de comunitate si apare ca bandu.

Aceasta comunitate a suferit o mare influenta portugheza in decurs de 500 de ani, din 1482.

Pentru cultura africana organizarea familiara era diferita, la inceputul perioadei de invazie, de cea europeana, apoi cu titmpul aceasta a avut de suferit din cauza influentelor europene.

Africa e matrilineara, intrucat se ia in discutie ca mama e cea care transmite sangele. Din acest motiv se spune cand cineva se recomanda: Eu sunt fiul lui Cinzia.

Pentru europeni : Eu sunt fiul lui Ion.

Incepand de la al 12-lea grad in sus te poti casatori, un grad mai mic ar presupune incest.

Toti cei din familii pana la al 12-lea grad formeaza un clan.Un barbat trebuie sa-si gaseasca pe cineva din afara clanului pentru a se putea casatori.

Cand cel mai vechi din clan moare, averea va fi administrata de sora mamei defunctului.

Problema identitatii in comunitate incepe odata cu actiunea misionarilor portughezi care boteaza majoritatea copiilor bastinasilor cu numele de Pedro si Maria. Astfel s-a distrus organizarea familiara din Africa. Invadarea a schimbat numele persoanelor , lovind in identitatea lor.

Limbajul

Scaun – kialu la singular – kiki la plural

Piatra – ditadi                  - didi

Mana – lukuaku               - lulu

Pluralul se formeaza deci pastrand prima silaba, aceasta urmand a fi dublata pentru a alcatui cuvantul.

In bandu verbul a fi si verbul a avea nu exista ca verb copulativ, respectiv ca posesie.

Astfel se zice Maria frumoasa si nu Maria e frumoasa.

Cucerirea popoarelor s-a facut prin:

Teoretizare: dreptul la comertul liber

Evanghelizare: uzul Bibliei

Principiul tertului exclus: ori esti ca noi, ori esti un nimeni

La botez, certificarea se facea diferentiat pentru bastinasi si pentru portughezi:

certificatul era prevazut cu imaginea crucii pentru europeni

certificatul era prevazut cu imaginea unei maimute pentru africani- semn al discriminarii ce trimite la asa zisa salbaticie in care ei traiau

 Conceptualizarea

Un scaun- e scaun – cel vazut

                 e scaun – cel care nu il mai ai in fata ta, dar ti-l amintesti

                 acesta doua insumeaza universul tranzitoriu

Universul permanent (nu are culoare, dimensiune, forma afectiva)

E prezent atunci cand noi ne gandim la , sa zicem, un scaun, si el apare in mintea noastra. Conceptul din universul permanent elimina astfel diferentele si uzantele lui in alte scopuri (scaun ca si calut folosit de copil) si se ajunge la ideea manipulativa de globalizare- intercultura neputandu-se realiza in acest mod.

Cultura pieilor rosii / cultura occidentala

 “Suntem cu totii frati”, exprima esenta gandirii celor din cultura pieilor rosii; aceasta a fost transmisa oral, din generatie in generatie, dar o data cu invadarea omul alb pe teritoriul acestora, o parte a fost distrusa.

“Marele Spirit” e Cel ce tranziteaza toate formele universale (coiotul, calul, vulturul…)

Cei din cultura pieilor rosii nu se considera superiori fata de celelalte elemente, ei sunt parte din universal, nimic mai mult.

Fortele profunde din inconstient sunt capabile sa-i releveze omului , prin intermediul somnului, comuniunea cu natura, cu intregul Univers. Prin viziune, el isi poate gasi identitatea sa cea mai profunda.

“Dansul Soarelui” era un moment ce privea intreaga comunitate, se desfasura in primavara, acompaniati de ritmicitatea tamburilor si a “hranei” plantelor halucinogene, pentru a le conferi o expansiune a constiintei. Era momentul cel mai prielnic oferit omului de a se uni naturii, pana in clipa dispersiei in Ea. Toate acestea conduc catre acceptarea senina a mortii, fara a lasa spatiu chinului ca suferinta ca parte a vietii din aceasta lume.

Binele si Raul nu sunt in contradictie unul cu celalalt, ci merg mana in mana, sunt conditii sine qua non in mentinerea armoniei universale. In prezentarea celeilalte fete universale, anumite triburi universale manifestau atitudini “al contrario”: se imbracau ca de iarna  vara si umblau dezbracati iarna; se spalau cu nisip; calareau cu spatele…

Pieile rosii au propriul cant dedicat Mortii: “Aceasta e ziua ce ne indeamna la lupta, aceasta e ziua in care murim”. Supravietuirea unuia in detrimentul altuia face parte din jocul armoniei universale.

De specificat este si faptul ca ei ucid doar atata cat le este necesar pentru hrana zilnica, nimic mai mult; acest aspect a fost abolit o data cu invazia omului alb, cei ce au facut un adevarat sacrilegiu, in viziunea indienilor, prin moartea atator animale.
Michele Di Cintio prof., presidente prov. S.F.I.

În 1854, "Marele Şef Alb" de la Washington a făcut o ofertă pentru un întins teritoriu indian şi a promis o "rezervaţie" pentru indieni. Răspunsul Şefului Seattle, reprodus integral, a fost descris ca cea mai frumoasă şi mai profundă declaraţie asupra mediului făcută vreodată.

 În 1855, Şeful Seathl - cunoscut ca şi Seattle - al triburilor vorbitoare de Suquamish şi Salish, a semnat Tratatul de la Port Elliott. Aceasta a marcat acceptarea oficială a vieţii în rezervaţie pentru poporul său, în special în rezervaţia Port Madison. În următorii 15 ani, s-au purtat războaie între alte triburi indiene şi armata Statelor Unite din cauza rezistenţei indienilor la mutarea în rezervaţii. Şeful Seattle, totuşi, a fost hotărât să nu lase ca sângele poporului său să fie vărsat pentru ceva ce el simţise că era inevitabil: victoria Omului Alb asupra Omului Roşu în America.

Născut în jurul anului 1787, Seattle a fost un războinic îndrăzneţ în tinereţe, dar mai târziu s-a convins că pacea este preferabilă războiului. Influenţat de misionari, Seattle s-a convertit la creştinism şi a luat numele de Noah (Noe). Când pionierii albi au venit către nord-vest după Febra Aurului din California, indienii le-au oferit o primire călduroasă, iar 1852 albii au numit mica lor aşezare din Puget Sound după numele Şefului, Seattle.

Şeful Seattle este de asemeni cunoscut pentru elocvenţa sa în descrierea relaţiilor între albi şi indieni în America. Seattle a spus că cele două grupuri nu erau prietene iar căile albilor nu erau căile indienilor. În special, Seattle a citat accentul spiritual al vieţii Nativilor Americani în contact cu lipsa de spiritualitate în America albă

Cum poţi cumpăra sau vinde cerul, căldura Pământului? Această idee ne este străină. Dacă nu deţinem prospeţimea aerului sau luciul apei, cum le putem cumpăra?

Deci ne vom gândi la oferta voastră de a ne cumpăra pământul. Dar dacă decidem să acceptăm, eu voi pune o condiţie: Omul Alb va trebui să trateze sălbăticiunile de pe acest pământ ca pe frraţii lui. Eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg nici o altă cale. Am văzut o mie de bizoni putrezind în preerie, lăsaţi de omul alb care i-a împuşcat dintr-un tren ce trecea. Eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg cum de calul-de-fier-ce-fumegă poate fi mai important decât bizonul pe care noi îl ucidem numai pentru a ne păstra viaţa. Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar pieri, omul ar muri de o mare singurătate a spiritului. Pentru că orice se întâmplă animalelor, se va întâmpla curând şi omului. Toate lucrurile sunt legate.

Trebuie să-i învăţaţi pe copii voştri că ţărâna de sub picioarele lor este cenuşa bunicilor voştri. Ca ei să respecte Pământul, spuneţi-le copiilor voştri că Pământul este plin de vieţile rudelor noastre. Învăţaţi-vă copiii ceea ce i-am învăţat noştri, că Pământul este mama noastră. Orice se abate asupra Pământului se va abate asupra fiilor Pământului. Dacă oamenii scuipă asupra Pământului, ei scuipă pe ei înşişi. Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine Pământului. Noi ştim aceasta.

 Toate lucrurile sunt legate, ca sângele ce uneşte o familie. Toate lucrurile au legătură. Orice se abate asupra Pământului se va abate asupra fiilor Pământului. Omul nu a împletit pânza vieţii: el este doar un fir din aceasta. Orice face el pânzei, şi-o face lui însuşi. Până şi Omul Alb, al cărui Dumnezeu păşeşte şi i se adresează ca un prieten altui prieten, nu poate fi absolvit de acest destin comun. La urma urmei, putem fi fraţi. Vom vedea.

Spiritualitatea nativilor din pamanturile americane nu este privita de catre acestia ca o suma de practici religioase, ci mai degraba ca parte integranta a fiintei lor…
Ei TRAIESC aceasta spiritualitate, simtind comuniunea cu tot ceea ce exista, mai ales cu toate elementele si fortele naturii.. Spiritul lor este liber, pliindu-se curgerii firesti a timpului, mersului natural al evenimentelor...

O rugaciune amerindiana (ca cea de mai jos) care se pierde in timpurile de dinaintea venirii europenilor in America, va impresiona prin modul in care se acestia isi recunosc divinul din ei, ca parte a divinului suprem, abandonadu-se universului si cailor acestuia

RUGACIUNEA RAZBOINICULUI – te-ar putea duce cu gandul la un spirit curajos, care cere putere si se roaga sa invinga dusmanii, insa intarirea de care are nevoie amerindianul razboinic tine de activarea resorturilor sale interioare.

Crezand in frumusetea din mine, imi dezvolt INCREDEREA...
In blandete, imi gasesc PUTEREA.
In tacere, pot pasi in alte lumi mai bune...
In pace MA INTELEG pe mine si lumea
In conflict raman calm, LINISTIT si focalizat
In detasare simt LIBERTATEA...
Prin respectarea tuturor fiintelor vii, MA RESPECT PE MINE..
Prin dedicatie imi onorez CURAJUL din mine..
In eternitate gasesc COMPASIUNEA pentru natura si tot ce exista..
Prin iubire ACCEPT NECONDITIONAT evolutia altora..
In libertate gasesc PUTEREA..
Prin individualitatea mea imi exprim FORTA DIVINA din mine
Slujind, daruiesc ceea ce am devenit
SUNT CEEA CE SUNT
ETERN, NEMURITOR, UNIVERSAL SI INFINIT.”


(Rugaciunea este tradusa din Native Spirits Tribal Comunity)

Semnificatul comparatiei in dialogul intercultural; monoculturalism, multiculturalism, interculturalism

Giangiorgio Pasqualotto, Univ.Padova, este cel ce a introdus termenul de “filosofie a comparatiei”, diferit ca si concept de “filosofie comparata”; in timp ce primul s-a adaptat pe o structura strict interna, celalalt pune accent spre dezbateri pe gandiri, culturi si religii din sfere cat mai diverse.

Astfel putem privi ca:

filosofie a comparatiei tema: sufismul si taoismul

filosofie comparata, relatarea: “acesta e un mar rosu”

monoculturalism-

toate ideile ce determina a se crede despre o cultura ca e superiora celorlalte, excluzand influentele exterioare.

multiculturalism-

“Dicţionarele de limbă (şi cele englezeşti, şi cele franţuzeşti, şi cele spaniole etc.) definesc multiculturalismul ca "prezenţă simultană a mai multor culturi într-o societate" . Acesta este însă doar primul palier semantic, cel descriptiv, care nu face decât să numească o stare de fapt. Pe al doilea palier, cel al limbajului specializat (juridic-politic), termenul desemnează o intenţionalitate, ba chiar o prescripţie: "promovarea culturilor minoritare (etnice, religioase), mai ales la nivel instituţional (şcoli, comunităţi locale, naţiuni)". Ideologia multiculturalistă şi acţiunea practică în care ea se materializează vizează, de fapt, "discriminarea pozitivă" a minorităţilor pentru a le aduce la acelaşi nivel de recunoaştere şi privilegii cu majoritatea (care se presupune că nu are nevoie de ajutor) şi a asigura astfel un florilegiu de mentalităţi şi sisteme de valori, fără un centru opresiv şi asimilator. Dacă, la început, "discriminarea pozitivă" urmărită de multiculturalism viza minorităţile etnice, religioase şi lingvistice (negri, latinoamericani, amerindieni), de pe urma ei au ştiut să profite şi - sau mai ales - minorităţile artificiale (feministe, homosexuali). Ingineria multiculturalistă, care proclamă diferenţa drept identitate şi ignoră liantul asemănării, nu poate conduce însă decât la atomizare, la o societate a ghetourilor, care nu mai funcţionează pe principiul vaselor comunicante. La mijlocul lunii octombrie 2010, cancelarul Angela Merkel declara că modelul de societate multiculturală a eşuat complet în Germania şi îi îndemna pe imigranţi să se străduiască mai mult să se integreze .”ALEXANDRU CIOLAN  Filolog  .

Se puncteaza pe ideea ca fiecare cultura are propria sa identitate, complexitate, diversitate, numai ca semnificatia acestui concept tinde sa sclerozeze identitatea pentru a salva o cultura; identitatea se construieste pe o pelicula asa protectiva incat face dialogul intre culturi dificil daca nu imposibil

interculturalism-

“Spre deosebire de autistul multiculturalism, interculturalismul pune accentul pe deschiderea, una spre cealaltă, a culturilor coexistente, în tentativa de a identifica trunchiul de valori comune, omogenizatoare, din care se poate ramifica diversitatea. Este un model bazat pe toleranţă, dialog, respect pentru diversitate, dar care trasează deopotrivă limitele dincolo de care dreptul la diferenţă dispare, pentru că ar submina organicitatea comunitară.Dacă multiculturalismul şi interculturalismul desemnează ideologii şi politici in actu, termenii multiculturalitate şi interculturalitate se aplică, primul, coexistenţei mai multor culturi, iar cel de al doilea, schimburilor dintre culturile coexistente. “ALEXANDRU CIOLAN  Filolog 

Identitatea culturala se naste, se formeaza si se transforma prin confruntarea cu alte culturi; ea nu are o functie statica; prin acest act, interculturalismul depaseste limitele impuse de multiculturalism.

Despre identitatea culturala putem spune ca nu numai ca se naste, dar si ca isi duce existenta prin influentele avute cu celelalte culturi cu care vine in contact.

Globalizarea e centrata pe distrugerea acestor identitati, eliminand diferentele, in scopul insusirii unui model unic.

Pentru o convietuire reala e nevoie sa plecam de la constientizarea faptului ca toate popoarele dispun de o cultura diferita, sa ne deschidem strazi spre alte culturi  , lipsiti de prejudicii si dispusi  spre comunicare interetnica.

“Unitatea in diversitate” vazuta prin ochii unui mediator intercultural

- senegalezul Mohamed Ba

Decalogul convietuirii:

1.Sa nu ai alt Eu in afara de Cel din tine.

2.Nu rosti nationalitatea altora in van.

3.Nu uita sa respecti traditiile tuturor culturilor prezente in tara unde locuiesti.

4.Onoreaza memoria strabunicilor tai si povesteste despre acestia oaspetilor tai.

5.Nu ucide diferentele, ele sunt bogatia umanitatii.

6.Nu-ti impune punctul de vedere, imbratiseaza in mod spontan pe cel al celorlalti.

7.Nu fura cuvantul celorlalti, mai intai de toate, asculta-i.

8. “Nu depune marturie” in ce priveste popoarele si culturile despre care nu cunosti prea multe sau deloc.

9.Nu dori doar cultura celorlalti, in acest mod nu-ti vei aduce decat exotism si disperare.

10.Nu dori doar cultura ta, in acest mod nu-ti vei aduce decat singuratate si amaraciune.

“Omul – semnificatul si demnitatea sa in confruntarea interculturala” I- a- zi

Ideea, dezvoltata si personalizata,  de la care a pornit dezbaterea pe tema “Omul – semnificatul si demnitatea sa in confruntarea interculturala”. 

Prima intrunire pe filosofie a comparatiei ce a avut loc  la Schio- prov. Vicenza.

Originea problemelor umanitatii poarta numele de “ignoranta”; ea  da nastere fricilor noastre de orice fel ; ne-a devenit strain modul de a ne confrunta  cu problema prin intermediul educatiei; fricile, gratie si instictului de conservare, ne determina sa actionam instinctiv, animalic, prin agresivitate. “Lupta sau fugi” sunt, din pacate, expresii ale manifestarilor noastre intr-o lume ce tinde spre globalizare. Libertatea se cucereste prin aportul cultural al fiecaruia la Unitate, debarasandu-ne in acest mod de atasamente, decondionandu-ne din chingile vieturii in ignoranta. Sa invatam sa-i respectam pe cei de langa noi si sa renuntam la verbul de “a fi tolerant”, caci , sa nu uitam, in latina verbul “tollere” are acelasi semnificat cu “a suporta”, fapt ce ne indica o lipsa si ne conduce in acelasi timp spre constientizarea nevoii de cunoastere , acceptand cu respect si surprindere diferentele ce paradoxal ne apropie mai mult decat ne tin departe unu de altul.  (Michele Di Cinto, presedintele prov. a Societatii de Filosofie italiana)

 - Filosofia occidentala si gandirea orientala

Etnocentrismul, egocentrismul si idolatria sunt franele in crearea de relatii; schimbul reciproc de informatii ofera cadrul armonios al unei pluralitati de miscari in universal. Noi nu suntem posesori ai Liberatii, suntem reflexii,  parti in interiorul acesteia. (Marcello Ghilardi, Univ. Padova )

-Filosofia occidentala si confuncianismul

Armonia (和谐)transpare din dialogul interpersonal, nu are caracter unidirectional. Este Binele cel mai pretios, excluderea este termenul sau opus.

Democratia reprezinta modalitatea de operare cu si pentru popor.

Educatia este stiinta de a recunoaste inima ta pierduta.

Un nou guvern este infatisat printr-unul al virtutiilor, ce prezinta 3 camere:

-         camera eruditilor (cunoscatori ai religiilor stravechi)

-         camera nationalista (cunoscatori si descendenti ai marilor ganditori ai confuncianismului)

-         camera poporului (alesi de catre popor)

Armonia se bazeaza pe solidaritatea si cooperarea intre popoare.

(Maurizio Scarpari, Univ. Venetia)

-Filosofia occidentala si filosofia indiana

Filosofia indiana ne poarta dincolo de schemele prestabilite.

Textul “radacina” / fundamental e cel unde ratiunea nu poate ajunge. El apare ca si cum ar fi realizat prin transmitere orala si devine un instrument desprins din gura maestrului. Doar maestrul e capabil sa transmita sunetele corecte ale textului (ton, ritmicitate…). Textul scris nu poate fi luat ca unul veritabil; de aceea maestrul invata textul pe de rost.

Vedele provin dintr-o dimensione transcendentala si pot fi transmise cu ajutorul unui maestru ce-l poate auzi. De fapt, prima data el are viziunea textului , apoi acesta urmeaza a fi condensat in suntete pentru a-l putea da mai departe. Cuvantul si suntetul in hindusa au acelasi semnificat. Textele sacre, radacina, sunt un criteriu al Adevarului bazat pe cuvant.

Filosofia indiana pleaca de la materializarea ritualurilor sacrificale; se conserva modelul sacrificial si apoi se da forma interpretarilor si se nasc diferite metode de ritual.

(Bruno Lo Turco, Univ. La Sapienza Roma)

Raiul si Iadul in imaginarul popular romanesc

In funcţie de meritele sale, sufletul celui decedat ajunge în Rai sau în Iad. Raiul în imaginarul popular românesc ţine aproape exclusiv de registrul gastronomic şi distractiv. Este o grădină îmbelşugată, plină de veselie, unde sufletele mănâncă din belşug ceea ce rudele au dat spre pomana lor. De jur împrejurul Raiului sunt câmpii întinse prin care trece un râu mare numit „Apa Duminicei”. În Paradis, sufletul îşi va întâlni rudele şi cunoscuţii, aşa cum spune un bocet:

„Şi-ţi vor mai ieşi

Tineri şi bătrâni,

Tot cete de fete,

Pâlcuri de neveste

Să te uiţi prin ei,

C-or fi şi de-ai mei.

Ei când te-or vedea

Bine le-o părea”.

Într-o colindă se prezintă Raiul în felul următor:

      „Noi la Rai când am ajuns,

      Raiul nouă s-o deschis.

      Dar în Rai ce mai era?

      Numai păhăruţe pline,

      Date de pe iastă lume”.

O colindă bănăţeană ne spune că:

„Raiul e ca şi-o grădină,

Unde-i ziua tot senină

Şi nu-i noaptea-ntunecoasă

Şi nu-i soarta ticăloasă.

Câmpurile înfloresc,

Iară munţii înverzesc.

Păsările dănţuiesc,

Apele se limpezesc

Şi cei buni în veci trăiesc!”

O categorie de surse folclorice mai puţin folosită este formată din baladele tip „Soarele şi Luna”. Este o legendă etiologică, care ne prezintă originea celor doi aştri. Soarele şi Luna erau frate şi soră într-un trecut îndepărtat. Soarele se îndrăgosteşte de sora sa şi doreşte să se căsătorească cu ea. Luna, însă, îl trimite pe Soare să ceară învoire de la Dumnezeu sau, în unele cazuri, de la Adam, pentru a înfăptui incestul. Dumnezeu nu permite căsătoria incestuoasă, prilej de a-i arăta Soarelui Raiul (locuit de cei care au respectat legile morale) şi Iadul (în care se află imoralii). Raiul este prezentat ca un loc din care bunăstarea şi veselia nu încetează:

      „Făclioare-aprinse,

      Mesioare-ntinse,

      Păhărele pline;

      În jur prejur de masă,

      Nişte pomişori

      Sunt verzi înfloriţi;

      Dar prin crângurele,

      Nişte păsărele.

      Da’ nu-s păsărele

      Ci sunt copilaşi,

      Mândri îngeraşi,

      Cântă, fericeşte,

      Părinţii şi-odihneşte”

În aceleaşi balade, Iadul este prezentat în imagini diametral opuse Raiului:

„La Iad că mergea,

Iadu descuia,

Cu ochii că vedea:

Făclioare stinse,

Mesioare strânse,

Păhărele seci;

Împrejur de masă,

Nişte pomişori,

Nu sunt înfloriţi,

Negri şi pârliţi;

Iar prin crăngurele,

Nişte păsărele;

Da’ nu-s păsărele,

Ci sunt copilaşi,

Sunt necreştinaţi”

După alte credinţe, Iadul este în interiorul pământului, întunecos, locuit de sufletele celor condamnaţi şi de „viermii neadormiţi”. Unii damnaţi ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi, alţii dansează într-un câmp cu mărăcini. În jurul Iadului se află o câmpie stearpă, ca arsă de foc. Prin această câmpie trece „Apa Sâmbetei”, care se varsă în Iad. Tot în Iad regăsim fel de fel de balauri, broaşte râioase, şerpi şi alte fiare scârboase. Conform unor surse, sufletele celor damnaţi stau în Iad doar o perioadă limitată în timp, până îşi ispăşesc păcatele, după care ies şi se menţin într-o stare intermediară în aşteptarea Judecăţii finale.

O colindă din Banat ne redă amănunţit Iadul:

„Cătră mijloc cine sunt?

Să ferească Domnul sfânt!

Sunt cei răi, în fier legaţi

Până-n brâu în foc băgaţi,

Fripţi de sete, morţi de foame,

Nime din ei nu mai doarme

De dureri, din dinţi scrâşnesc

Şi nicicând se miluiesc!”

Găsim în imaginarul popular românesc mai multe elemente creştine într-un scenariu necreştin, semn că doctrina creştină a pătruns destul de puternic în rândul populaţiei săteşti. Alături de aceste elemente, regăsim, desigur, traseul arhaic, al drumului iniţiatic parcurs de suflet către lumea de dincolo, drum în care trebuie să-şi găsească ajutoare năzdrăvane care să-i faciliteze trecerea.