Soarele- simbol al iubirii pure

Lucrurile spirituale nu pot proveni din nimic altceva decât din iubire, nici iubirea din altă sursă decât din Dumnezeu, care este iubirea însăşi. În consecinţă, soarele lumii spirituale, de la care izvorăsc toate lucrurile spirituale precum dintr-o fântână, este iubire pură provenind de la Dumnezeu, care este în mijlocul acestuia. Acest soare nu este Dumnezeu, dar provine de la Dumnezeu: este cea mai apropiată sferă din jurul Său, deci o emanaţie a puterii lui Dumnezeu. Cu ajutorul acestui soare, Dumnezeu a creat universul; prin care se înţelege unitatea tuturor lumilor considerate ca un întreg, şi care sunt atât de numeroase precum stelele de pe bolta cerească. Creaţia a fost înfăptuită cu ajutorul acelui soare, care este iubire pură, deci de către Dumnezeu, deoarece iubirea este chiar Fiinţa vieţii şi înţelepciunea. Manifestarea vieţii de acolo şi deci, toate lucrurile au fost create din iubire cu ajutorul înţelepciunii. Acesta este de fapt şi înţelesul cuvintelor din Evanghelia după Ioan: „Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El: şi lumea a fost făcută prin El” (Ioan 1:1, 3, 10). Aici Cuvântul reprezintă Adevărul Divin, precum şi înţelepciunea Divină şi de aceea, aici Cuvântul este numit „lumina care iluminează pe oricare om”, aşa cum înţelepciunea Divină o face cu ajutorul Adevărului Divin. Universul este o creaţie coerentă, înfăptuită din iubire, cu ajutorul cunoaşterii şi veţi înţelege aceasta, dacă sunteţi capabili să vedeţi conexiunea lucrurilor în ordine, de la primele până la ultimele principii. Aşa cum Dumnezeu este Unul, aşa şi soarele spiritual este unul. Lucrurile spirituale nu pot oferi indicii exacte despre expansiunea spaţiului, deoarece acestea derivă din el. Esenţa şi existenţa, care sunt fără spaţiu, se află peste tot în toate spaţiile fără a ocupa un spaţiu propriu-zis; astfel Iubirea Divină este pretutindeni de la începuturile universului şi până la marginile acestuia. Raţiunea vede prea puţin faptul că Divinul umple totul, iar o asemenea umplere menţine totul în starea în care a fost creat iniţial. Doar atunci când este pătrunsă de natura iubirii aşa cum este aceasta în sine, raţiunea înţelege misterele creaţiei. Este bine ştiut faptul că în lume şi în limbajul obişnuit al preoţilor, Iubirea Divină este exprimată prin foc. Atunci când rugăciunea se face către focul divin, poate umple inima şi aprinde dorinţele sfinte de a-L venera pe Dumnezeu din cauză că focul corespunde iubirii, aşadar o reprezintă. Astfel a apărut Dumnezeu în faţa lui Moise, ca un foc într-o tufă, şi în acelaşi fel a apărut în faţa fiilor lui Israel pe muntele Sinai. Şi astfel Dumnezeu a poruncit ca focul de pe altar să ardă în mod continuu, pentru ca luminile în sfeşnicele din tabernacul să fie aprinse în fiecare seară. Aceste porunci au fost date pentru că focul semnifică iubirea. Căldura unui asemenea foc este doar efectul iubirii. Astfel, omul este aprins, se înfierbântă şi îl cuprind flăcările, iar iubirea lui este consumată în stăruinţă sau în flacăra mâniei. Căldura sângelui sau căldura vitală a oamenilor şi a animalelor în general, provine tot din iubire, şi se constituie atunci în însăşi viaţa lor. Nici măcar focul infernului nu este altceva decât iubire, dar o iubire opusă iubirii cereşti. Astfel, aşa cum s-a afirmat mai sus, Iubirea Divină le apare îngerilor precum un soare în lumea lor, la fel de puternic ca şi soarele nostru, îngerii se bucură de această căldură în funcţie de modul lor de a percepe iubirea ce provine de la Dumnezeu prin intermediul soarelui. E. Swedenborg