Th. D. Speranția este primul care realizează un studiu comparativ, de factură mitologizantă, între cultul cabiric și tema sacrificiului ciobanului din Miorița. Autorul susține că balada românească își trage seva din cultul cabiric egiptean și defapt este “o legendă localizată a lui Osiris” (Th. D. Speranția, Miorița și călușarii, urme de la daci, București, 1915). El consideră necesar să precizeze că „Miorița nu este cântec sau doină, ci un mit sau legendă rituală”. Pentru a fi și mai convingător, plusează: "Miorița este un rit care odinioară făcea parte dintr-un oficiu, dintr-o liturghie a cultului cabirilor, o legendă care se recita ori cânta la misterele cabirice, cum de pildă, în cultul creștin, se întrebuințează astăzi, la slujba de seară, citirea parimiilor și la slujba de dimineață Apostolul”.Mai aflăm faptul că, în cultul cabirilor, „se cinstea fratricidul”, deoarece unul dintre frații cabiri „a fost ucis de ceilalți doi la poalele muntelui Olimp, iar cel omorât este cabirul pe care macedonenii îl adoră cu o patimă nebună”. Deci Miorița face parte din cultul cabirilor „și anume din cultul cabirilor egipteni – germani¨, care invocau numele și spiritul lui Osiris și Isis – „deci cabirul cel omorât nu poate fi decât Osiris” . Unul dintre puținii cercetători avizați care s-a încumetat să readucă în discuție teza lui D. Speranția, prin reinterpretarea ritului și cultului cabiric din perspectiva mitologică, este Romulus Vulcănescu (1987). Pentru a înlătura orice suspiciuni, autorul invocă un studiu al lui Teohari Antonescu – adept al teoriei aparteneței cultului la spațiul daco-roman – eliminând din discuție nespecificitatea națională. Apoi aduce în prim plan caracterul ezoteric al ritului de inițiere specific cultului cabiric. Și în fine, apreciază alunecarea, în timp, spre o dramă ritual-sacră, în care moartea e doar înscenată: “În elementele ei mitologice, tema sacrificiului Cabirilor ar putea să preceadă sau să inspire tema sacrificiului ciobanului din Miorița, în care, din trei frați, doi îl condamnă la moarte pe al treilea pentru un motiv aproximativ similar” (R. Vulcănescu, Mitologia română, p. 227). Tocmai acest raport ce se stabilește la un moment dat între personajele dramei apropie cultul cabirilor de motivul mioritic al colindelor transilvănene, în ciuda oricăror proteste. După V. Kernbach (1989), cabirii erau un grup alcătuit din patru divinități arhaice pelasge, numiți Axieros, Axiersa, Axiersos și Karmilos. Rolul lor era să protejeze navigația, dar, ca divinități ignice, patronau vulcanii și focurile. Din punct de vedere etimologic, termenul provine din fenicianul kabirim, adică cei mari. Misterele Cabirice se oficiau ponind de la cultul focului(V. Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 92). Referitor la acest aspect, Teohari Antonescu susține că zeii cabiri semnificau trei categorii de focuri sacre: focul ceresc, focul chtonic (teluric) și focul acvatic (marin) .Mai târziu Cabirii au fost asociați cu Dioscurii, iar numărul lor s-a redus la trei. Sub dominația romană, inițierile în cultul Cabirilor au devenit secrete. Astfel, “Misterele Cabirilor au căpătat tot mai mult caracterul de dramă ritual-sacră, de spectacol thanatologic în care se înscena moartea zeului ucis” (R. Vulcănescu, op. cit., p. 227). Tot în epoca romană, cabirii erau considerați o triadă a zeilor Iupiter, Minerva și Mercur . După V. Kernbach, Misterele Cabirice s-au răspândit în toată Hellada și ulterior în întregul Imperiu Roman, cultul provenind “dintr-o regiune situată undeva între Thracia și Troia.”În opinia lui R. Vulcănescu, Misterele Cabirice au avut o contribuție importantă, alături de alte mistere antice, în elaborarea misterelor creștine. Iar V. Kernbach îl citează pe Diodor din Sicilia: “Cei ce luau parte la ele ajungeau mai cuvioși, mai drepți, mai buni” (Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, V, XLIX, 6, apud V. Kernbach, op. cit., p. 92).Mitul cabiric se referă la existența a trei frați divini, dintre care cel tânăr e ucis întotdeauna de ceilați doi. Corpul neînsuflețit reînvie în anumite condiții ritualice: “Dogma cabirismului învocă obținerea nemuririi sufletului și preînnoirea întregii naturi prin sacrificiu” . Semnificația acestui sacrificiu, ar fi, după Teohari Antonescu, elementară: numai cine ajunge la jertfirea de sine se mântuiește.Același Diodor din Sicilia notează că în Misterele Cabirice a fost inițiat și Orpheu . Alte legende (transmise de Pansanias) vorbesc despre încredințarea depozitului și doctrinei sacre a misterelor – lui Prometeu, “cel mai vestit dintre Cabiri” . Teoria se întemeiată pe aprecierile lui K. Bapp, iar acesta pornește de la prezumția că “zeii Cabiri erau demoni ai focului în insulele Mării Egee” . Prometeu era, la rândul lui, un titan, un “zeu al focului și plămăditor al inteligenței pentru câștigarea traiului pe Pământ, dar și creator al rasei umane” (G. Nițu, op. cit., p.190).Dacă analizăm elementele iconografice din inventarul arheologic (reproduse parțial de R. Vulcănescu, p. 226) constatăm că “ucigașii” au capul acoperit și sunt bărboși – sugerându-se o altă etate decât cel mic – iar cel jertfit, “ucis” cu un soi de topor primitiv, pare a fi mai impozant, având o configurație fizică remarcabilă, cu capul descoperit și fără barbă. El e culcat la pământ, dar (încă) nu e mort – își ține capul ușor ridicat. Pare mai degrabă a fi o înscenare. Dealtfel există și “public” care asistă la acest ritual. “Lovitura de grație” o va primi de la cel care pare a fi cel mai bătrân – imortalizat în ipostaza de călăreț – prin decapitare.Nu avem nici o mărturie despre eventualele replici rostite de personajele ritualului (inițiatic). Dar trebuie să admitem că celebra replică a tânărului păstor din Miorița (în versiunea din nordul Transilvaniei și nicidecum cea metaforic-alegorică din versiunea-baladă) s-ar potrivi ca o mănușă situației în care se află “fratele cel mic” al cabirilor. Nici urmă de fatalism sau abandon. Totul devine rațional și logic, chiar și pentru modul de a gândi al oamenilor din secolul nostru. Cel mic își prefigurează moartea, ritualul de înmormântare și post-existența – el știind că, cel puțin pentru moment, astfel de evenimente dramatice nu se vor petrece. Apoi „renaște”, se ridică, având ferma convingere că, prin puterea ce a avut-o jertfindu-se pe sine, sufletului lui a devenit nemuritor.Sub dominația romană, acest gen de inițiere a devenit ezoterică. Mediul pastoral putea fi un refugiu ideal pentru practicarea în tihnă a ritualului. Actanții puteau fi păstori sau voinici din satele de la poalele munților. Aceștia porneau pe jos sau călare până sub liziera pădurii, pe platourile alpine. Acolo ceremonialul se desfășura conform uzanțelor, stabilindu-se mai întâi legătura de sânge, apoi condamnarea celui mic și executarea sentinței cu un cuțit sau un topor (înjunghiere sau decapitare). Voinicul acceptă sentința și se pregătește să mimeze moartea fără regrete, nostalgii sau revoltă. (Abia prin degradarea cultului apar intervenții suplimentare de genul răscumpărării). După consumarea ceremonialului, dar nu mai târziu de apusul soarelui, urma ospățul ritualic.După părăsirea Daciei de către administrația romană, putem intui o revitalizare a cultului, a cărui scop final, obținerea nemuririi sufletului, nu era deloc străin credințelor autohtone. Însă o dată cu ascensiunea Bisericii creștine acesta devine din nou marginalizat sau interzis, fiind socotit unul păgân și barbar. Iar cu timpul, în ciuda unor rezistențe a comunităților din zonele montane, s-a stins, păstrându-se unele ecouri în mitologia și folclorul românilor.
L’AGNELLINA (ballata popolare romena)
L’AGNELLINA (Miorita)
Per alpestre declivo,
Verde soglia d’eliso,
Ecco che vengono,
A valle scendono
Tre greggi d’agnelli,
Con tre pastorelli.
Uno è moldavo,
Uno è transilvano
E l’altro è vranceano.
E quello transilvano
Con quello vranceano
Si sono parlati,
Si sono accordati
Del sole al calare
Per assassinare
Il pastore moldavo,
Perché è più valente
E ha pecore tante,
Cornute e formose,
Cavalli generosi
E cani più animosi.
Ma a quella pecorella,
Bianco e biondo vello,
Da tre giorni in qua
La bocca più non tace,
L’erba più non piace.
Pecorella, nero musino,
Mia pezzata agnellina,
Da tre giorni in qua
La tua bocca non tace!
L’erba non ti piace,
O sei ammalata,
Pecorella amata?
Pastorello diletto,
Porta il tuo gregge qua,
Nel nero boschetto,
Ché c’è erba per voi
E ombra per noi.
Padrone, padrone,
Chiama anche un cane,
Il più animoso,
Il più affettuoso,
Ché de sole al calare
Ti vogliono ammazzare
Il pastore transilvano
Con quello vranceano!
Agnellina vellosa,
Se sei prodigiosa,
E se morir m’è dato,
Tra un pabbio, in un prato,
Di’ al vranceano
E al transilvano
Che mi dian sepoltura,
Qui, nella radura,
Dentro il recinto,
Per restarvi accanto;
Dietro i capanni,
Per sentire i miei cani.
Tu di’ loro questo
E mettimi alla testa
Lo zufolo di faggio,
Risuona d’amore,
Lo zufolo d’osso,
Risuona d’ardore,
Lo zufolo di sambuco,
Risuona con fuoco!
Quando il vento soffierà,
A loro voce darà,
Le pecore s’aduneranno
E mi piangeranno
Con lacrime di sangue!
Ma tu del misfatto
Non dire loro affatto.
Di’ loro una cosa:
Che ho preso in sposa
Una regina radiosa,
Del mondo la sposa;
E quando l’ho sposata
Una stella è caduta;
Che il sole e la luna
Tennero la corona;
Che aceri ed abeti
Ebbi per convitati,
Gli alti monti, preti,
Musici, gli uccelli,
Uccellini a mille,
E fiaccole le stelle!
E se scorgerai,
Se incontrerai
Una madre anziana,
Con la cinta di lana,
Con gli occhi piangenti,
Che vaga nei campi,
A tutti chiedendo,
A tutti dicendo:
“Chi ha conosciuto,
Chi ha veduto
Un bel pastorello,
Dalla vita snella?
La sua faccetta,
Spuma del latte,
I suoi baffetti,
Spiga del grano,
I suoi capelli,
Penna del corvo,
Suoi occhietti,
Mora del campo?”
Tu, mia pecorella,
Abbi pietà di quella
E dille una cosa:
Che ho preso in sposa
La figlia di un re,
In un luogo celeste.
Ma a quella mammina
Tu non dire, agnellina,
Che quando l’ho sposata
Una stella è caduta,
Che ebbi convitati
Aceri ed abeti,
Gli alti monti, preti,
Musici, gli uccelli,
Uccellini a mille,
E fiaccole le stelle!
Traduzione di Marco Cugno
dal volume “Quaderni del Premio Letterario Giuseppe Acerbi – Letteratura della Romania”, Il segno dei Gabrielli editori, 2005
Nessun commento:
Posta un commento