Teoria campurilor morfice

Un alt mod de a trezi o noua rezonanta este de a o evoca mental, atragand-o astfel catre noi (a se vedea in acest sens Teoria Morfogenetica = o fiinta vie nu mai este doar un ansamblu biologic, material, ci este cuplata la un camp morfic mult mai general si care este de natura energetica, vibratorie. Aici trebuie sa fim bine intelesi: TM nu postuleaza direct existenta sufletului ci ne referim la un camp energetic transindividual, o obisnuinta colectiva in care se incadreaza fiecare individ, atat fizic cat si psihic. Informatiile structurale sunt inregistrate de fapt intr-un camp morfic care actioneaza asupra tuturor proceselor biologice. ADN-ul devine astfel in special un receptor (e drept foarte complex) pentru campuri morfice care sunt mult mai complexe si care pastreaza mult mai multa informatie decat ar fi capabil doar ADN-ul singur sa o faca. Daca o fiinta vie ar fi o constructie, am putea compara ADN-ul cu executantii simpli care lucreaza la acea constructie, iar campurile morfice cu echipa formata de arhitecti si ingineri constructori). Teoria morfogenetică ™, încă de la descoperirea ei de către Rupert Sheldrake, a suscitat vii controverse. Reacţiile în lumea ştiinţifică au fost atât de aprinse încât unii savanţi au fost chiar de părere că "Sheldrake pune magia înaintea ştiinţei şi poate fi condamnat în exact acelaşi limbaj în care Papa l-a condamnat pe Galileo, şi pentru acelaşi motiv. Este erezie." Sheldrake fiind de profesie biolog, a fost uimit de anumite fenomene din lumea fiinţelor vii, care nu puteau fi explicate în niciun fel, pâna la el. Vom descrie aici două experimente celebre, care au dus la fundamentarea acestei teorii. În primul dintre ele, profesorul William McDougall de la Harvard testa în 1920 inteligenţa şoarecilor. Pentru aceasta a folosit un labirint, prin care şoarecii trebuiau să treacă pentru a găsi hrana. În experiment se nota timpul în care şoarecii reuşeau să ajungă la hrană. Spre uimirea lui, a constatat că pe masură ce apăreau noi generaţii de şoricei, timpul mediu în care aceştia ajungeau la hrană devenea tot mai mic, astfel încât generaţia a 20-a de şoareci ajungea în medie la hrană de zece ori mai repede decât prima generaţie. A fost ca şi cum o învăţătură a celor adulţi se transmitea la copii. McDougall ştia, la fel ca noi toţi, că genetic nu se poate transmite învăţătura, decât poate cel mult anumite instincte. De aceea, rezultatele sale au fost tratate cu mult scepticism Un al doilea experiment a avut loc în 1952 pe insula Koshima, unde o specie de maimuţe (Macaca Fuscata) a fost observată timp de 30 de ani. La un moment dat cercetătorii au început să ofere maimuţelor fructe dulci, aruncate în nisip. La maimuţe le plăceau foarte mult fructele, dar trebuiau să le mănânce acoperite cu nisip, ceea ce era neplăcut pentru ele. La un moment dat o femela de 18 luni, numita Imo, a descoperit că putea rezolva problema spălând fructele într-o apă din apropiere. Imo i-a arătat aceasta mamei ei. Totodată colegii ei de joacă au învăţat aceasta şi şi-au învăţat şi familiile cum să facă. Oamenii de ştiinţă au asistat la felul în care din ce în ce mai multe maimuţe au învăţat cum să spele fructele în apă. Între 1952 şi 1958, toate maimuţele tinere din colonie au învăţat spălatul fructelor. Doar unele dintre maimuţele adulte, care au imitat copii, au aplicat şi ele acest lucru. Celelalte maimuţe adulte au continuat să mănânce fructele pline de nisip. Apoi ceva uimitor s-a întâmplat: de la un anumit număr de maimuţe care îşi spălau fructele, brusc fenomenul a luat o amploare explozivă. Dacă dimineaţa doar o parte din maimuţe foloseau această cunoaştere, seara aproape toate maimuţele deja spălau fructele.
De asemenea alte colonii de maimuţe din alte insule, precum şi maimute de pe continent, au început aproape imediat să-şi spele fructele. Nici în acest caz nu a putut fi găsită o explicaţie convenţională cum cunoaşterea s-a răspândit aşa de repede, trecând apa, fără să fi existat contacte directe între diversele colonii de maimuţe. Rupert Sheldrake, analizând aceste cazuri, a avansat ideea unor campuri morfice (sau formatoare, generatoare), care aveau rolul de a menţine cunoaşterea oricăror fenomene, nu doar din lumea vie, ci şi din cea minerală sau chiar cuantică. El a postulat că aceste campuri înregistrau într-un anumit fel toate informaţiile despre diverse evenimente, iar apoi exercitau o influenţă formatoare asupra tuturor fiinţelor sau obiectelor similare cu cele care au generat evenimentele respective, astfel încât noile evenimente să se încadreze oarecum în noul tipar.