Despre Cerul lui Swedenborg

 Un vers din Tennyson spune că sufletul nu doreşte locuri aurite, că doreşte pur şi simplu darul de a continua, de a nu sfârşi, de a fi. Altfel spus, cerul de care ne vorbeste Swedenborg este cerul iubirii şi, mai ales, un cer al muncii, un cer altruist. Fiecare înger munceşte pentru ceilalţi: toţi lucrează pentru binele celorlalţi. Nu e un cer pasiv. Nici un cer al recompensei. Dar există în cerul lui Swedenborg un alt aspect important: cerul lui e un cer prin excelentă intelectual. El spune că nu e suficient, că omul drept trebuie să se mântuiască şi din punct de vedere intelectual. El imaginează cerul ca o serie de conversaţii între îngeri. Dacă un om nu e în stare să urmărească conversaţiile acestora, el nu e demn de a intra în ceruri. Trebuie să rămână singur. Swedenborg povesteşte emoţionanta istorie a unui om care în timpul vieţii şi-a propus să câştige cerul: pentru aceasta a renunţat la toate plăcerile simţurilor. - S-a retras în deşert. S-a desprins de toate. S-a rugat să dobândească cerul. Şi astfel, încet-încet, şi-a sărăcit viaţa. La moartea lui ce se întâmplă? Ajunge în cer şi acolo nu ştie ce să aleagă. Încearcă să asculte conversaţiile îngerilor, dar nu înţelege nimic. Încearcă să înveţe artele, încearcă să asculte tot, să înveţe tot, dar nu reuşeşte, căci e sărăcit. Un om drept, dar sărac cu duhul. I se acordă atunci graţia de a putea proiecta imaginea deşertului. În acest desert el se roagă fără să se despartă de cer, cum se ruga pe pământ - căci el a înţeles că s-a făcut nedemn pentru cer prin penitenţa sa, şi-a sărăcit viaţa refuzând bucuriile şi plăcerile ei, lucru care e departe de a fi bun.