"Taranul priveste moartea ca pe ceva natural, este ultimul anotimp, iarna vietii, intoarcerea in pamantul in care vor rasari noi mladite de primavara."
In “Oda in metru antic”M.Eminescu spune: “Nu credeam sa-nvat a muri vreodata ” Aici moartea, ca simbol, il determina sa-si reconsidere relatia cu cele vesnice nu prin tinerete vesnica, ci prin regasirea identitatii: “ca sa pot muri linistit, pe mine/Mie reda-ma!” Moartea apare ca o posibila refacere a unitatii intregului pierdut..Ea este perceputa ca infinitul eternitatii ce ne determina sa ne recunoastem, spiritul etern, esenta divina a iubirii ce ne leaga pe toti in Unu.In Iona, sugestia mortii se contureaza inca din primul tablou, cand, vorbind despre multimea pestilor marii, Iona afirma ca pentru a-i numara ti-ar trebui nu toata viata (finitul), ci “toata moartea” (infinitul eternitatii).Ideea mortii este vazuta ca universala: Nu cumva, omul care a stins “cu o pleoapa” toate lucrurile din jur, a si trecut in moarte? De altfel, intreg tabloul al doilea reitereaza ideea mortii, de la interogatiile fara raspuns (“Inghitit de viu sau de mort?”, “De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?”) si pana la meditatia amara pe tema curgerii timpului Fiintei in nimicul Nefiintei: “Un sfert din viata ni-l pierdem facand legaturi (…) intre lucruri si praf”. In timpul anilor de sedere in burtile care il gazduisera, Ioana isi amintise de sotia sa, ba chiar le ceruse celor doi trecatori (care duceau o scandura), s-o caute. Odata ajuns pe plaja, memoria incepe sa treaca in uitare lumea vie, apropiindu-l de alte chipuri (probabil ale lumii moarte): “Cum se numeau batranii aceia buni care tot veneau pe la noi cand eram mic? Dar ceilalti doi, barbatul cel incruntat si femeia cea harnica, pe care-i vedeam des prin casa noastra si care la inceput nu erau asa batrani?”Impresionanta readucere in memorie a acestor imagini, constituie o chemare a neantului; se lumineaza, astfel, si semnificatia celor doi trecatori tacuti – ingeri ai mortii – care urmau sa-i duca sotiei lui Iona scandurile pentru sicriul sau.Exista, in drama, un moment in care Iona se pregateste sa-i scrie mamei sale folosind, in acest scop, o bucata din besica pestelui. Episodul (de mare puritate si lirism) in care el cugeta pe tema vietii si a mortii, trimite la goetheenele “mume” din care se trag si in care se intorc toate: “Eu cred ca exista in viata lumii o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama, pana se ajunge la o singura mama, una imensa si buna” (evident, Muma-Pamant).Toate incercarile lui Iona de a iesi din propriul destin sunt sortite esecului, omul a devenind un “Dumnezeu” demn de mila care si-a pierdut atributele sacralitatii: “Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate invia. I-au iesit toate minunile, si venirea pe pamant, si viata, pana si moartea – dar o data ajuns aici, in mormant, nu mai poate invia”.Si cu toate acestea la finalul dramei se intrevede o oaza de optimism prin cuvintele: Razbim noi cumva in lumina, Iona simtindu-si esenta si stiind ca la un moment dat sufletul sau va fi curata de toate relele si, purificat fiind, va constientiza pe deplin esenta sa divina, expresie a luminii, radiind in jur numai iubire prin ajutorul Tatalui.Iona, nume neales la intamplare, ce are ca semnificatie porumbelul-simbol al Duhului Sfant, isi va lua drumul in zbor spre Acasa, unindu-se cu Tatal in Vesnicie, regasindu-si Pacea eterna prin Creatie. Nunta Cosmica ca si in Balada Miorita, se poate intrezari si aici prin puterea degajata a personajului principal din aceasta opera.
Reprezentand forta purificatoare a spiritului, simbolul lui Iona se intalneste cu cel al lui Prometeu, in sacrificiul si meditatia lor cu privire la destinul omului si continua refacere a spiritului creatiei. Prin intermediul personajului principal, Iona, inghitit de o balena ipostaza a absurdului, Marin Sorescu adanceste lupta cu moartea. Măreţia legendei lui Prometeu constă în faptul că-i dă omului posibilitatea să vadă în imagini ceea ce el trebuie să trăiască în propriul său suflet. Astfel privind la Prometeu cel încătuşat de stânca din Caucaz,vedem în el un reprezentant al eului uman care vrea să se dezvolte.Din omul muritor se va naşte eul nemuritor. Putem spune, conform scrierilor lui R.Steiner, ca Zeus este detronat de Iisus Christos; anume ca eul individual, care e încătuşat de mânie, se va transforma în iubire, iubire care este acea nobilă mânie transformată; vedem acel eu care acţionează asupra lumii exterioare binefăcător, cu blândeţe şi iubire, dezvoltându-se din eul încătuşat de mânie, aşa cum transpare dezvoltându-se un zeu al iubirii, care cultivă şi îngrijeşte eul ‒ acel eu care a trebuit mai întâi, într-o epocă străveche, să fie înlănţuit prin mânia lui Zeus, pentru a nu-şi depăşi măsura justă.”Prometeu însă îndură toate chinurile fără să se vaiete şi se uită de acolo, de sus, peste pământ. Spre marele necaz al lui Zeus, îl ajută să reziste priveliştea oamenilor, aşezaţi în sate şi oraşe, la căldura focului din case, mâncând hrana gătită pe vatră, făurind lucruri cu ajutorul focului şi învăţăturilor pe care el le dăruise.”
