Edda – cosmogonia din N. Europei

Edda povesteste că, la începutul lumii, exista o pustietate devoratoare hivernală, Ginnungagap, din care a apărut uriasul de gheată Ymir, hrănit de vaca primordială Audhumbla. Aceasta, neavând ce mânca, lingea suprafata de gheată, dând la iveală într-o primă instantă suvite de păr, apoi un cap si un corp, si în acest fel s-a născut Buri, cel dintâi dintre zei. Acesta a avut un fiu, Bor, căsătorit cu uriasa Bestia, din acest mariaj născându-se cei trei frati Odhin (Woden, Wodan, Wotan), Vili si Ve. Ymir confirmă paradigma divinitătilor primordiale abuzive, amenintătoare, el dedându-se mereu la stricăciuni împreună cu ceata din ce în ce mai mare a uriasilor de gheată, pe care îi zămislise din sudoarea de la subsuori. Satuli de răutatea lui Ymir, Odhin, Vili si Ve se decid să îl înfrunte, îl ciopârtesc, si se folosesc de sângele lui pentru a-i îneca pe toti uriasii de gheată, cu exceptia lui Bergelmir si a sotiei sale, care izbutesc să fugă într-un trunchi de copac găurit, pentru a continua linia genetică a uriasilor hivernali; ei se asează la marginea lumii, continuă să împărtăsească ura împotriva zeilor grupati în jurul lui Odhin, si vor reapărea la sfârsitul lumii, Ragnarok, pentru a se răzbuna pentru dezmembrarea lui Ymir. In jurul uriasilor de gheată se strâng si o multime de pitici, a căror putere e coplesitoare; inamicitia lor pentru zei e notorie, adevărat fiind si faptul că acestia nu se prea aventurează în tinuturile locuite de către uriasi si pitici, preferând locuri mai sigure (dar nu întotdeauna foarte plăcute)... Cadavrul dezmembrat al lui Ymir este aruncat de către cei trei zei mari în Ginnungagap: carnea lui Ymir devine pământ, oasele lui devin munti, dintii si fălcile lui se transformă în stânci, sângele lui în râuri, mări si oceane, si teasta lui devine cerul, suspendat pe firmament de către patru pitici foarte puternici. Odată cu dezmembrarea lui Ymir, în lume creste copacul axial Yggdrasil (Yggdrasill, ambele ortografii apărând în Edda), un imens frasin cosmic. Frasinul este unul dintre cei doi copaci de foc ai mitologiei europene, celălalt fiind stejarul, care produce vâscul tăiat ceremonios de către druizi. Un alt frasin găsim în mitul vârstelor din Munci si Zile (Hesiod), unde semintia a treia, a luptătorilor stihiali din vârsta de aramă, care se căsăpesc între ei, este făurită tot din lemn de frasin, indiciu care trimite spre un străvechi cult dendrolatric. în partea de nord a Europei, la germani, celti si scandinavi, stejarul si frasinul intră într-un complex initiatic de transsubstantiere, analogia fiind dată de vâscul druizilor, conceput drept sufletul etern, „alb", vegetal al stejarului, ascuns de frunzisul opulent al acestuia atât timp cât stejarul este verde; odată ce „moare", însă, atunci când i se scutură frunzele, în pragul iernii, sufletul etern iese la iveală, conceptie care duce la un dualism pe care l-am găsit deja în dubletul soma - sema din orfism. în cazul Nordului, la mijloc se află focul, combustia ignică. Caesar (De Bello Gallico) adauga: trecând prin foc, fiind consumat de el, corpul dezmembrat al nordicului dă la iveală sufletul etern, atemporal, alb, pe care trupul doar îl „găzduieste", ecuatia apoteozei thanatice fiind vizibilă în două dezvoltări particulare: în observatia - făcută si în privinta dacilor (v. M. Eliade, De la Zaîmoxis la Genghis- Han, ed. rom. 1980), că nordicii nu se tem de moarte, aruncându-se exuberant în rugurile de sacrificiu, si în cultura funerară a dolmenelor din N-V Europei, unde oasele defunctului sunt consacrate – învelite fiind într-un lintoliu alb -abia după ce stau 7 ani sub pământ, timp în care învelisul de carne dispare cu totul. 

Renasterea prin DAR – zile catre imbratisare

  

Moş Crăciun, bătrân ca Timpul însuşi, este o divinitate arhaică, reprezentarea folclorică a lui Saturn senex, numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul, Cronos, Zalmoxe, Zeul Moş. Saturnaliile – serbate la 25 decembrie şi având origine carpatică – au precedat cu multe secole fondarea Romei. In timpul Saturnaliilor, cei bogaţi făceau daruri celor săraci pentru a cinsti epoca de aur a libertăţii, când Saturn împărăţea peste toată lumea cunoscută.

Crăciun este masca milenară a unui cioban zeu-moş, creatorul a toate câte sunt, pe chipul căruia timpul a încremenit:«Şezi, Crăciun, sfînt bătrân şi ridică pe Sion», «E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel Bătrân». El aducea daruri: caş, urdă, mere, nuci, colaci şi vin: «C-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Să se dea la sânt Crăciun/ Un colac şi-un vinaţ bun».

La români în nopţile solstiţiului de iarnă roţi de car îmbrăcate în crengi şi paie erau aprinse şi se dădeau de-a dura de pe înălţimi la vale, împrăştiind scântei pe ogoare ca să le facă roditoare. Tinerii alergau pe lângă roţi, bătând din tălăngi şi chiuind: „Păzea că vine roata de foc/ cu belşug şi noroc;/ Păzea că vine soarele/ şi vă arde picioarele,/ păzea, păzea”

Era o sărbătoare a focului de iarnă, admirabil descrisă de James Frazer (capitolul „Sărbătorile focului”: Chapter 63. The Interpretation of the Fire-Festivals. Section 2. The Solar Theory of the Fire-festivals): „Buşteanul Crăciunului, care ocupă un loc atât de important în sărbătoarea populară, avea la origine rolul să ajute soarele aflat în chinurile renaşterii în miezul iernii să-şi reaprindă lumina ce părea că se stinge.”

Hora sacră în jurul rugului aprins la Crăciun se desfăşura în sensul mişcării soarelui pe cer. La români hora e un joc religios, relict heliolatric, prin care oamenii se rugau pentru cele trebuitoare. Ridicând mâinile în dans preamăreau soarele, iar bătând pământul cu picioarele cereau rod bun pe ogoare, în livezi şi grădini: „Bate hora din picioare/ să răsară iarăşi soare;/ bate hora tot pe loc/ să răsară busuioc”

In albaneză crencia sau kercü,-ni este craca, butucul sau buturuga care se aprinde în noaptea de Crăciun, cum arată E. Çabej«In noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului»; «cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru rodirea lor»; «La Crăciun cerul este deschis». O altă credinţã spune cã anul care începe va fi luminos şi spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor ţine lampa aprinsã pânã la ziuã.

Ca să întelegem şi mai bine cum stau lucrurile,  spunem că Harap-Alb înfrânge ursul, asemenea lui Arthur identificându-se cu el. Ori, Harap-Alb este fiul „Împăratului” aspectul său rennoit, după cum Apollo nu este altceva decât aspectul rennoit a lui Saturn/ Zamolxe, prin urmare având în sine insuşi capacitatea de a deveni el insuşi „împărat”! Ori, tocmai acest Zamolxe, la daci, purta titlul de zeu moş. Epitetul Moş este cel care ne aduce şi mai aproape de identitatea cu ursul, pentru că, în tradiţia românească, ursul se numeste tocmai moş (Martin). Şi tot aici, trebuie menţionată şi mărturia lui Porrhirius, care devine deosebit de interesanta în această discuţie. El ne spune că, la naştere, Zamolxe a fost învelit într-o piele de urs. Nu este vorba aici de o naştere în sensul propriu-zis al cuvântului, ci de o naştere a doua oară, o reînnoire, un nou aspect al zeului, anume acela de urs, după vorba românească „Lupul îşi schimbă părul, da năravu ba”. Lupul işi poate schimba forma după cum doreşte, în funcţie de necesităţile ciclului, dar esenţa sa rămâne aceeaşi. Şi ca să fim lămuriţi de prezenta ursului ca imagine a Regelui Lumii şi stăpân al Centrului, aflăm că„ reprezentările de ursuleţi au origine tracă şi că acest motiv decorativ a jucat un rol important în stilul animalier tracic, respectiv traco-getic,care a influienţat arta scitică” Semnificaţia ursului apare şi mai transparentă atunci, când în tezaurul de la Agighiol şi în cel cunoscut sub numele de „tezaurul de la Craiova”, capul de urs este însoţit de corpul de şarpe, jucând tocmai rolul simbolismului decriptat mai sus.

Genetic, trebuie pornit de la faptul indiscutabil că totemul vechilor arieni era lupul. Dovada o constituie, în primul rind, numele unor populaţii întregi şi ale unor state antice de origine evident indo-europeană, apoi numeroasele toponime, numele vechilor zeităţi şi ale eroilor antici, legate de numele lupului. Dacii, prin faptul că daci provin din daoi (pluralul lui daos- lup), iar, dava care apare în numeroase toponime, din davos (variantă a lui daos), nu constituie deci o excepţie.

Sarbatori prin spargerea Luminii!  sa fim cu totii imbratisati asemenea unei hore ce ne indreapta mainile catre Soare si ne joaca picioarele prin bataia Pamantului!

“Izvoarele” Genezei

“Izvoarele” Genezei 

Dumnezeu reprezintă totalitatea multiplă concentrată în Unitate„Imaginarul multor povesti din Geneza este indubitabil sumerian si babilonian" - scriu Arme Baring si Jules Cashford. Adam si Eva ar putea dobândi nemurirea, dacă mănâncă din pomul potrivit ;sunt pedepsiti fiindcă au mâncat din pomul cunoasterii, dar sunt alungati din Eden din ratiuni preventive, pentru a nu mânca din pomul vietii si al nemuririi - care sugerează, cel putin ipotetic, logica transsubstantierii prin consumarea unei substante vegetale, ceea ce ne duce cu gândul la zeii resurectionari ai fertilitătii, la Epopeea lui Ghilgamesh si la Mesopotamia, dar nu la spatiul strict semitic.

Primul exemplu este dat de cele 7 zile ale Creatiei, care reproduc zilele calendarului lunar babilonian. Al doilea e chiar mai subtil  : în Geneza, Dumnezeu făureste mai întâi lumina (1:3), mai târziu vegetatia, sământă cu sământă si rod cu rod (1:11), apoi, în ziua a patra (1: 14-l9) el creează soarele si luna, pentru a separa ziua de noapte, asezând cele două astre „în întinderea cerului". Orice text de exegeză doctrinară ne poate lămuri că prima lumină, apărută înaintea sursei astronomice (soarele), este una spirituală, desi sub aspect antropologic lucrurile pot fi gândite si altfel: prin asocierea cu vegetatia, care apare înaintea soarelui si a lunii, lumina dintâi reprezintă energia daimonică a vegetatiei resurectionare, pe care o găsim în multe mitologii: e „lumina" care face ca planta să treacă peste proba grea a iernii, asigurând renasterea. în Geneză (1:12), pământul produce vegetatie înainte de aparitia soarelui: Dumnezeu constată lucrul acesta, si-l include în ordinea imuabilă a creatiei, constatând că „este bun".Anne Baring si Jules Cashford  atrag atentia asupra faptului că succesiunea reproduce ordinea din calendarul babilonian, unde Nergal, zeul păstoritului si al turmelor tutelează ziua a treia, în vreme ce Nabu, zeul astronomiei, stăpâneste ziua a patra.Geneza este o cosmogonie nesacrificială, foarte elaborată, fiindcă Dumnezeu creează lumea prin cuvânt, analogia făcându-se cu egipteanul Ptah. Inedită e si pozitia divinitătii în raport cu creatia sa: în alte cosmogonii divinitatea nu e separată de creatie, mai mult, în unele cazuri, ea apartine chiar unei generatii divine secunde (cazul lui Marduk, sau cazul lui Odhin, de la germani); dimpotrivă, în Vechiul Testament, ea se află în afara creatiei, fiind nesubstantial unită cu ea. Neîntelegeri putem avea si în cazul asentimentului divin de la sfârsitul fiecărei zile de creatie, când Dumnezeu se opreste, se reflectă multumit în cele făcute si constată că „este bine". Anne Baring si Jules Cashford au remarcat că sentinta reproduce un model juridic mesopotamian, unde fiecare mestesugar era obligat să parafeze declarativ calitatea de „lucru bun" a produselor pe care le trimitea la piată, viciile ascunse sau munca de mântuială atrăgând asupra sa consecinte legale grave. Sentinta înseamnă, de fapt, că fiecare lucru creat este într-o măsură potrivită pătruns de Duhul Sfânt; altfel spus: că a intrat în armonia generală, bună pentru totdeauna, a cosmosului. Un ultim aspect ce se cere a fi relevat tine de etapizarea Creatiei în sase zile de lucru si într-una de sărbătoare, detaliul fiind oarecum inedit pe ansamblul cosmogoniilor pe care le cunoastem, unde Creatia se zămisleste, în general, într-o atemporalitate originară plenară. Zămislind universul într-o succesiune de mai multe zile, Dumnezeul Genezei înscrie lucrurile pe care le creează în istorie, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că istoria este epifania de sine a lui Dumnezeu. Consecintele sunt importante pentru „fiinta creaturală" (ca să folosim o expresie a lui Merleau-Ponty), care este omul: el apare, din start, ca fiintă a istoriei, ca fiintă închisă în istorie, motiv pentru care iudaismul nu permite resacralizarea, întoarcerea spre timpul plenitudinar dintâi (Mo tempore), asa cum întâlnim la majoritatea riturilor arhaice, unde, în momentul în care comunitatea resimte un deficit de sacralitate, sau are parte de un eveniment menit să îi dezechilibreze bagajul de sacralitate, ea revine ritualic la timpul dintâi, pentru a se resacraliza. 

Imitatio Cristi

“Imitatiunea lui Hristos ramane manualul oricarui aspirant la coroana invizibila a Roza- Crucienilor.Aceasta carte, este,dupa Noul Testament,cea mai sublima pe care Providenta ar fi putut sa o dea rasei omenesti.Cel ce practica perfect,va fi mai mult de jumatate rozacrucian.Virtutea secreta care ii confera un farmec divin,este aceasta alianta unica intre ideal si real,aceasta continua coborare a sublimului in viata de fiecare zi,aceasta inaltare neintrerupta a inimii,care transfigureaza faptele cele mai commune”spunea Schweighardt. “Cine îsi va aduce aminte de tine dupa moarte? Si cine se va ruga pentru tine? Fa acum tot ce mai poti face, dragul meu, fiindca nu stii cînd vei muri si nu stii ce te asteapta dupa moarte. Cît mai ai vreme, strîngeti bogatii nepieritoare. În afara de mîntuirea ta, nu te gîndi la altceva; îngrijeste-te numai de cele ce sînt ale lui Dumnezeu. Fa-ti acum prieteni, cinstind pe sfintii lui Dumnezeu si urmînd pilda lor, pentru ca atunci cînd vei sfîrsi cu viata aceasta, ei sa te primeasca în corturile cele vesnice.” “Conform vechilor doctrine,pentru a deveni atotputernic,trebuie sa invingi in tine orice pasiune,sa uiti orice lacomie,sa distrugi orice urma umana,sa te supui cu detasare;Pentru cat tu detii fiinta reala a tuturor lucrurilor in vointa ta pura si tu esti Dumnezeul care poti deveni.Aceasta este dogma si primul secret al adevaratei cunoasteri”.  Teologia roza-cruciana,bazata pe ternar (spiritual-chintesenta eterna, Dumnezeu substanta eterna, Cuvantul-esenta triplei divinitati,umanitatea divina),revelat in cele 4 litere ale partii superioare a crucii(I.N.R.I.),si care ,conform cartilor hermetice,inseamna I ( IOD-principiul creator divin,care fecundeaza substanta-) N (nain-substanta pasiva,moale,a tuturor formelor),R (rasit-uniunea acestor 2 principii si perpetua transformare a lucrurilor create) I(iod-din nou,principiul creator,divin pentru a arata ca forma creatoare ce este emanata,urca din nou,fara incetare,pentru totdeauna).In timpuri ,vechii magi purtand pretioasa bijuterie a Roza-Crucii,pentru a nu lasa la indemana profanilor vederea literelor,le-au inlocuit cu 4 figuri:capul omenesc,taurul,leul si vulturul.Iata sensul acestor 4 litere:sensul material(Iisus Nazariteanul Regele Iudeilor)sensul major(igne natura renovatur integra - Azoth = A + Alpha e Aleph, e poi Zeta + Omega e Thau ),sensul superior(ineffabile nomen rerum initium),sensul psihic(intra nobis regnum Jehovah)

Hristos a zis:”voi construi Biserica Mea pe aceasta piatra(nu materiala,ci intreaga omenire)” Hristos locuieste in om,el il patrunde in intregime si fiecare om este o piatra vie din aceasta stanca spiritual;astfel,se va construi templul,asemanator cu cele ale lui Moise si Solomon.Atunci cand templul va fi sfintit,pietrele sale moarte vor deveni vii,metalul impur va fi transformat in aur fin,iar omul isi va redobandi starea sa primitiva de inocenta si de perfectiune.”

"In Fratii Karamazov, Dostoievski povesteste istoria Marelui Inchizitor:

   In timpul persecutiilor religioase din Sevilla, cand toti cei care nu erau de acord cu Biserica erau arestati si arsi de vii, Cristos se intoarce pe pamant si se amesteca cu multimea. Marele Inchizitor observa prezenta lui Iisus, si trimite sa fie prins.Noaptea se duuce sa-l viziteze pe Iisus in celula. Si-l intreaba de ce se hotarase sa se intoarca tocmai acum. "Ne zapacesti", ii spune Marele Inchizitor. "In fond, idealurile tale erau foarte frumoase, dar noi suntem cei care au reusit sa le puna in practica." Discuta in contradictoriu cu Iisus, spunandu-i ca, desi Inchizitia va fi judecata cu asprime in viitor, ea e necesara si-si indeplineste sarcina. Nu folosea la nimic sa te sacrifici in numele rasei omenesti, fiindca omul inca mai suferea pentru sentimentul de vinovatie. "Ai spus ca toti oamenii sunt egali, ca au lumina divina in ei, dar ai uitat ca oamenii sunt sovaitori si au nevoie de cineva, de alti oameni care sa-i calauzeasca. Nu ne mai zapaci, du-te", i-a spus Marele Inchizitor dupa ce a expus in fata lui Iisus o serie de argumente starlucite.Si, cand termina tot ce avea de spus, se lasa o liniste teribila in celula. Apoi Iisus se apropie de Marele Inchizitor si-l saruta pe obraz. "Poate ca ai dreptate", spune Iisus. "Dar dragostea mea e mai puternica."

 Pentru a iubi, este nevoie de prezenta. O prezenta in primul rand a vederii si a auzului, orientata catre '' celalalt '' . Pentru ca ne-am nascut crestini, Iisus Hristos este in constiinta noastra, inca din copilarie; putem apela la rugaciunea cea mai puternica din parctica isihasta si anume '' Rugaciunea inimii '' -DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU. MILUIESTE-MA PE MINE PACATOSUL ! Daca este practicata pe respiratie, efectul este mult mai mare. Atentia trebuie sa fie orientata catre inima ( chakra anahata ), multi dintre practicanti isi tin palma dreapta putin mai jos de locul unde este pozitionata inima. Aceasta rugaciune, linisteste mintea si activeaza chakra inimii (anahata ).

“In Hristos, întruparea Adevărului, eu recunoşteam pe tot Omul” Sf.Augustin

"In ceea ce mă priveşte pe mine însă, nu ştiu căror ispite sînt în stare să mă împotrivesc şi căror ispite nu sînt în stare. Dar există speranţa că Tu îţi ţii cuvîntul, fiindcă Tu nu îngădui să fim ispitiţi mai mult decît putem îndura, ci faci în aşa fel încît o dată cu ispita să existe şi sfirşitul ei, ca noi săi putem ţine piept. Şi ce anume este El? Am întrebat pămîntul şi el mi-a răspuns: „nu sînt eu"; şi tot aşa mi-au răspuns şi cele care se află pe acesta. Am întrebat marea şi adîncurile, şi tîrîtoarele cu suflet viu, şi mi-au răspuns şi ele: „nu sîntem noi Dumnezeul Tău; caută deasupra noastră". Am întrebat apoi adierile cele diafane şi aerul cu toţi locuitorii săi, şi el mi-a răspuns: „eu nu sînt Dumnezeu". Am întrebat cerul, soarele, luna şi stelele, şi ele mi-au răspuns: „nici noi nu sîntem Dumnezeul pe care Tu îl cauţi". Şi am zis tuturor acestora, care înconjură uşile trupului meu: „mi-aţi spus, în legătură cu Dumnezeul meu, că nu sînteţi voi; spuneţi, dară, ceva despre El". Şi ele au strigat către mine cu glas mare: „El este Cel Care ne-a făcut pe noi". întrebarea mea era propria mea cercetare, iar răspunsul lor era însăşi frumuseţea lor. Şi m-am îndreptat către mine însumi şi mi-am zis: „tu cine eşti?" Şi am răspuns: „Omul". Şi iată trupul, iată şi sufletul din mine, amîndouă îmi sînt la îndemînă, unul în afară şi altul înlăuntrul meu. Care anume dintre acestea este cel în care ar trebui să-L caut eu pe Dumnezeul meu, Cel pe Care îl căutasem prin intermediul trupului, de la pămînt pînă la cer, adică pînă acolo unde am reuşit să-mi trimit drept crainici razele ochilor mei? Or, poate este mai bun ceea ce se află înlăuntrul meu; deoarece lui îi aduceau veşti toţi crainicii trupeşti, ca unui stăpîn şi ca unui judecător, despre răspunsurile cerului şi ale pămîntului, şi ale tuturor celor care sînt în el şi care zic: „nu sîntem noi Dumnezeu, dar El este Cel Care ne-a făcut." Omul lăuntric le-a cunoscut pe acestea prin intermediul celui exterior. Iar eu, omul interior, le-am cunoscut eu, sufletul, prin simţurile trupului meu. Am întrebat apoi zidirea cea mare a lumii despre Dumnezeul meu şi mi-a răspuns şi ea: „nu sînt eu, dar El este Cel Care m-a făcut".Căci adevărul îmi spune: „Dumnezeul tău nu este nici cerul, nici pămîntul şi nici oricare alt corp". Lucrul acesta îl afirmă natura lor, iar celui care stă şi le priveşte: „zidirea lumii este mai mică luată în parte decît atunci cînd este luată în întregul ei. Tu, suflete al meu, eşti mai bun, ţi-o spun eu, fiindcă tu însufleţeşti trupul căruia îi aparţii, oferindu-i viaţă; întrucît nici un corp nu poate fi mai presus decît un alt corp. Dar Dumnezeul tău este pentru tine chiar viaţa vieţii tale". 

Lumea de după moarte în teologia catolica

Teologia catolică are opinii similare celor ortodoxe, cu câteva diferenţe. Catehismul Bisericii Catolice porneşte de la afirmaţiile des întâlnite în Noul Testament, după care Hristos a înviat din morţi. Aceasta presupune că Mântuitorul a coborât în lăcaşul morţilor, adică în Iad, Şeol sau Hades, ţinând seama că Paradisul a fost închis pentru oameni odată cu căderea proto-părinţilor. Deşi toţi oamenii până la Iisus au ajuns în Şeol după moarte, nu înseamnă că soarta lor a fost identică, după cum ne indică parabola săracului Lazăr. Scopul coborârii în lumea morţilor trebuie legat de dorinţa lui Dumnezeu de a elibera pe drepţii morţi înainte de moartea şi învierea lui Hristos, dar şi de împlinirea menirii sale, prin propovăduirea Evangheliei şi morţilor, după cum spune Sfântul Apostol Petru:

„Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oamenii” (1 Petru, 4:6).

Moartea trupească este naturală, până la un anumit punct, dar din perspectiva credinţei, este „plata păcatului” (Romani, 6:23). Pentru cei care mor în harul lui Hristos, ea este o participare la moartea Domnului, pentru a putea participa şi la învierea Lui.

Moartea a intrat în lume ca o consecinţă a păcatului, dar a fost transfigurată de Hristos prin moartea şi învierea Sa. De la Hristos încoace, credinciosul moare cu speranţa fericirii veşnice în Paradis:

„Vrednic de crezare e cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El” (2 Timotei, 2:11).

Moartea are loc o singură dată, după cum viaţa este una singură, după cum Sfântul Apostol Pavel spune:

 „...este rânduit oamenilor o dată să moară” (Evrei, 9:27)

şi de aceea trebuie să fim pregătiţi în permanenţă pentru trecerea noastră la viaţa veşnică:

„În toate faptele şi în toate gândurile ar trebui să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi. Dacă ai avea conştiinţa curată, nu te-ai teme prea mult de moarte. Ar fi mai bine să te păzeşti de păcat decât să fugi de moarte. Dacă azi nu eşti gata, cum vei fi gata mâine?” (Toma de Kempis, Imitatio Christi, I, 23, 1);

„Moartea pune capăt vieţii oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Hristos”.

Noul Testament prezintă mai multe dovezi despre o judecată particulară imediat după moarte: parabola săracului Lazăr, promisiunea făcută pe Cruce de Hristos tâlharului cel bun, pasajul amintit mai sus din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel [„...este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei, 9:27)], ş.a. Conform faptelor sale, fiecare om va primi răsplata veşnică, fie intrând în „fericirea Cerului”, uneori după trecerea printr-o purificare, fie spre osândă veşnică.

Conform unui document magisterial, sufletele desăvârşite se află în comuniune cu Preasfânta Treime, Sfânta Fecioară, cu îngerii şi sfinţii şi:

„...au văzut şi văd esenţa divină cu o viziune intuitivă şi chiar faţă în faţă, fără mijlocirea nici unei făpturi”.

 În descrierea Paradisului, Scriptura ne vorbeşte în imagini plăcute şi pe înţelesul nostru: viaţă, lumină, pace, ospăţ, vin, grădină. Dar toate aceste imagini nu pot fi decât descrieri palide, adecvate imaginarului nostru, căci:

„Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni, 2:9).

Se recunoaşte prin aceasta că omul nu poate avea decât indicii mărunte şi irelevante despre lumea de dincolo, pe care o va cunoaşte deplin doar după ce ieşirea din trup, adică după ce „carnea” nu va mai fi stavilă în perceperea unei lumi diferite de cea materială.

Cei care mor în harul lui Dumnezeu, dar într-o stare imperfectă pe drumul desăvârşirii, deşi vor obţine mântuirea veşnică, vor suferi după moarte o purificare pentru a dobândi starea de sfinţenie necesară intrării în fericirea fără sfârşit. Această purificare poartă numele de Purgatoriu, a cărui existenţă este indicată de o serie de texte nou-testamentare:

„...el, însă, se va mântui, dar aşa ca prin foc” (1 Corinteni, 3:15)

„Pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos” (1 Petru, 1:7);

„Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ” (Matei, 5:26);

„Celui care va zise cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei, 12:32),

de unde teologii au concluzionat că alte păcate pot fi iertate în veacul acesta, iar altele în veacul viitor.

Un alt text argumentativ este fragmentul din Cartea a doua a Macabeilor, care spune:

„Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint, a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor!

Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi.

Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus.

Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat” (2 Macabei, 12:43-46).

De aici este revendicat folosul rugăciunii Bisericii pentru morţi, ca şi a altor practici, cum este pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi. În felul acesta, prin practicile Bisericii, cei aflaţi în Purgatoriu pot ajunge la vederea veşnică a lui Dumnezeu.

Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-L iubim. Şi nu putem să-L iubim dacă alegem să păcătuim grav împotriva Lui, împotriva aproapelui nostru sau împotriva noastră. Învăţătura Bisericii catolice pune accent pe libertatea persoanei umane de a alege mântuirea sau pedeapsa veşnică. Prin opţiunile de zi cu zi, prin comportamentul omului faţă de Dumnezeu sau de aproapele său, această alegere transpare. A muri în păcat de moarte fără căinţă şi dezlegare înseamnă opţiunea de a rămâne în permanenţă despărţit de Dumnezeu şi de dragostea Lui. Această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi sfinţii Săi poartă numele de Iad:

„Pedeapsa principală a Iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu, singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi după care aspiră”.

Judecata finală, când toţi morţii vor învia, va avea loc la a doua venire, de data aceasta în slavă, a lui Hristos. La acea dată, prin Fiul său Isus Hristos, Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. Doar atunci vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi a întregii iconomii a mântuirii şi vom înţelege căile pe care Providenţa a călăuzit lumea întreagă spre scopul său final.

„Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile Lui şi că iubirea Lui e mai puternică decât moartea”.

Credinţa în viaţa veşnică este cheia de boltă a edificiului creştin. 

Sfântul Apostol Pavel , în Epistola întâia către Corinteni, scria:

12.	Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor?
13.	Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat.
14.	Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.
15.	Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază.
16.	Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat.
17.	Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre;
18.	Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit.
19.	Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii.
20.	Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi.
21.	Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor.
22.	Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.