Cosmogonia in viziunea sumero-babiloniana

Gestul întemeietor din Geneză, si anume separarea Cerului de Pământ, repetă gestul lui Marduk de a tăia trupul lui Tiamat si de a ridica o parte în sus, pentru a întemeia bolta cerului; cuvântul ebraic care desemnează abisul de apă de la începutul lumii, Tehom, este „echivalent cu semitic-babilonianul Tiamat". Poemul precizează că armata monstruoasă a lui Tiamat e formată din 11 fiinte stihiale cumplite, în fruntea lor fiind numit fiorosul Kingu, pentru a completa seria neagră de 12, cifră zodiacală, dar si indiciu al perfectiunii armonice a universului. După victoria asupra lui Tiamat, Marduk va făuri o lume celestă bazată tot pe logica armonică a cifrei 12, ceea ce duce, în final, la o simetrie cosmogonică pe care unele cărti de specialitate tind s-o uite: lumea, în conceptia cosmogonică babiloniană, se compune din 12 dimensiuni „negre" si alte 12 „albe, luminoase", garantia persistentei luminii fiind dată de lupta continuă pe care aceasta trebuie să o poarte împotriva stihiilor si a întunericului. Ne aflăm, asadar, în fata unei ritualistici agonale, pe care Sărbătorile babiloniene de Anul Nou - când Enuma Elish se recita în templu –nu fac decât să o confirme. Consecinta acestei stări de fapt e subtilă: actul de întemeiere pozitivă al lui Marduk nu înlătură matricea originară a răului, ci o foloseste ca „material de constructie", lumea zămislindu-se din trupul „rău" al lui Tiamat. Răul matricial devine, astfel, constitutiv lumii, sugerând un dualism cosmogonic si functional pe care îl confirmă toate mitologiile Orientului Apropiat, de la zoroastrism (unde se vede cel mai bine) la Vechiul Testament. Pentru acesta din urmă, să ne amintim de Leviticul 16, unde se vorbeste despre sacrificiul de tap în cinstea lui Azazel, demonul deserturilor, opus simetric lui Yahwe! Marduk plănuieste, în tăblita a VI-a, să adune sânge pentru a-l făuri pe Lullu, pe om, în mod explicit ca servant terestru al zeilor: „El va sluji pe zei, ca ei să se odihnească", detaliu care trimite spre Geneza din Vechiul Testament (2:15), unde Adam este zămislit tot în a sasea zi a Creatiei nu dintr-un impuls de altruism creator din partea divinităTii, ci pentru a lucra si a păzi grădina Edenului. Dupa M. Eliade, recitarea Enumei Elish la sărbătoarea echinoxială babiloniană de Anul Nou (akitu) sugerează un context ritualic resurectionar- ea era urmată de „Sărbătoarea Sortilor" (zagmuk), a orânduirii destinului celor 12 luni care vor forma anul care începe.