Falus-ul si Graal-ul / Eros si Logos in simbolistica junghiana

Sexualitatea barbatului se indreapta spre ce este pamantesc, cea a femeii spre ce este spiritual; barbatul si femeia devin unul prin celalalt.

Falus este entitatea care se misca fara picioare, care vede fara ochi, ce cunoaste viitorul, iar ca reprezentant simbolic al fortei creatoare omniprezente, ii este atribuita imortalitatea. Mama este Graalul, Falus-ul este lancea. A fi singuri reprezinta evolutie. Masura corecta in comuniune purifica si mentine. Masura corecta in a fi singuri purifica si adauga. A fi in comuniune ne confera caldura , a fi singuri - lumina. In comuniune noi ne indreptam spre origine, reprezentata de MAMA. Prin a fi singuri ne indreptam spre viitor, unde e FALUSUL procreator.

Demonul sexualitatii se prinde de sufletul nostru sub forma unui sarpe. Pe jumatate e sufletul omului si e o dorinta-gand. Demonul spiritualitatii coboara in sufletul nostru sub forma unei pasari albe. Pe jumatate e sufletul uman si e un gand-dorinta. Logosul si Erosul traiesc in noi dintotdeauna; apa proaspata de izvor ce nu te imbata e o trimitere la Logos (izvoarele profunde unde domina Logos – sunt marcate de ordine, dar si de prea multa constanta). Erosul manifesta dorinta, exuberanta, placere , pasiune, disolutie, miscare. Erosul si Logosul sunt perechi contrare , puteri psihice fundamentale ce se conditioneaza reciproc.

Abraxas (ireal operandi) in viziunea lui Jung

Acesta e un Dumnezeu de care nu ati auzit , deoarece oamenii l-au uitat. Noi il chemam Abraxas; mai nedeterminat ca Dumnezeu si Diavol. Abraxas e identic Demiurgului, Creatorul lumii, Purusa sau Shiva., Dumnezeu-Zeul Soare- Helios. Abraxas e actiune, lui se contrapune doar irealul. Abraxas sta deasupra Soarelui si Diavolului. Daca pleroma ar avea o esenta, explicatia sa ar fi Abraxas.  (Abraxas) E ireal operandi. , deoarece nu are o actiune determinata si e creat, deoarece e distict de pleroma. Abraxas era un Zeu al Timpului, simbol 365; Soarele are o actiune determinata si asta putem spune si de Diavol.

Filemon: Eu trebuie sa-i invat despre un Dumnezeu caruia nu-i poate fi atribuit nimic, un Dumnezeu care poseda toate caracteristicile si deci nici una. Sa-i invat despre un Dumnezeu ce dizolva unitatea , ce nimiceste tot ce e uman, ce creeaza cu puterea sa si distruge cu forta sa. Pe cei ce iubirea nu-i uneste, ii constrange frica. Abraxas este Dumnezeul dificil de a fi cunoscut. Puterea sa este cea mai mare, deoarece omul nu o vede. Din Soare omul trage summum bonum (binele suprem). Tomaso D’Aquino nota summa theologica-Dumnezeu- in contrast cu infinum malum/privatio boni de la Diavol-infinum malum; in timp ce de la Abraxas se trage Viata, ne determinata sub orice aspect, care e mama binelui si raului. Clemente Romanul spunea ca Dumnezeu guverna lumea cu doua maini: cu cea dreapta era inteles Hristos, cu cea stanga Satana. Conceptia lui Clemente e in mod clar monoteista, deoarece el nu uneste contrariile intr-un unic Dumnezeu. Mai tarziu crestinismul devine dualistic, intrucat acea parte a contrariilor personificata in Satana, este disociata si Satana ramane in pozitia eternei condamnari. Daca crestinismul ridica pretentia unei religii monoteiste, atunci acceptarea contrariilor continute intr-un Dumnezeu ramane invitabila. (Risposte a Giobbe)

Acesta este teribilul Abraxas: “Dumnezeul Soare este sommo bene, Diavolul este opusul, de aceea voi aveti doi zei. 4 este numarul zeilor principali, cum si 4 reprezinta numarul dimensiunilor lumii.

Unu este inceputul , Zeul Soare

Doi este Eros, pentru ca impreuneaza 2 fiinte si expande lumina

Trei este arborele Vietii, pentru ca umple spatiul cu forme corporale

Patru este Diavolul , pentru ca deschide tot ce este inchis, el dizolva tot ce are forma si corp; este distrugatorul in care fiecare lucru este alienabil.

"contrari operandi" - "a fi eficace" e comun amandurora

 In 1959 intr-un interviu dat televiziunii BBC, John Freeman il intreaba pe C.G.Jung: 

“Si acum credeti in Dumnezeu? 

La care acesta raspunde : - … acum eu stiu. Nu am nevoie sa cred, eu stiu!”

Pentru Nietzche : “Dumnezeu a murit!”, dar ne-am intrebat noi oare ce a vrut el sa spuna prin acesta marturisire?

 “El s-a dezbracat de acele infatisari pe care oameni I le-a conferit” Dumnezeu nu e mort, e la fel de Viu ca intotdeauna; Dumnezeu e creat, deoarece e determinat si deci distinct de pleroma; Dumnezeu este o proprietate a pleromei; tot ceea ce s-a spus de creat si e valabil si pentru El. In acelasi timp e distinct de creat, deoarece este cu mult mai mult nedefinit si indeterminabil de el (creat).  E mai putin distinct de creat deoarece fundamentul esentei sale este plenitudinea operanta-pienezza operante; si El e creat in masura in care e determinat si distinct si in aceasta masura El este manifestarea plinatatii operante a pleromei. Tot ceea ce noi nu diferentiem cade in pleroma si se anuleaza impreuna cu contrariul sau. De aceea daca nu diferentiem pe Dumnezeu, plinatatea operanta este pentru noi anulata. Domnul este si pleroma insasi asa cum  fiecare mic punct in creat si necreat  este pleroma insasi. 

Golul operante este esenta Diavolului. 

Dumnezeu si Diavolul sunt primele manifestari ale Nimicului ce-l numim pleroma. E indiferent daca e sau nu e , deoarece ea insasi se anuleaza in fiecare lucru. Nu asa stau lucrurile cu Creatul. In masura in care Dumnezeu si Diavolul sunt creat, nu se anuleaza reciproc, ci subsista unul prin celalalt si-s contrari operandi. Nu avem nevoie de a dovedi existenta lor; e suficient sa continuam sa vorbim de ei. Chiar de n-ar exista nici unul din ei, Creatul , din cauza esentei sale distinctive, le-ar diferentia intotdeauna de pleroma. Dumnezeu si Diavolul sunt diferentiati in virtutea plinului si al golului, a generarii si a distrugerii; “a fi eficace” e comun amandorura; acesta e elementul ce-i uneste; de aceea “a fi eficace” e deasupra amandorura si reprezinta un Dumnezeu deasupra lui Dumnezeu, pentru ca in eficacitatea acesta se uneste plenitudinea cu golul. 

proprietatile Pleromei: capcana in aspiratia spre bine si frumos

Perechile contrare sunt proprietatile pleromei care nu exista intrucat se anuleaza reciproc; dat fiind faptul ca noi suntem pleroma insasi , avem in noi si aceste proprietati : dat fiind faptul ca fundamentul esentei noastre este diferentierea , noi posedam aceste proprietati in numele si sub semnul diferentierii; trebuie sa ne diferentiem de proprietati. In pleroma acestea se anuleaza , in noi nu. Distingerea de ele e salvatoare. De aspiram la bine si frumos uitam de esenta noastra care e diferentierea si sfarsim drept prada a proprietatilor pleromei, care sunt perechile contrare. Ne fortam sa atingem binele si frumosul , dar in aceasi masura culegem si raul si uratul, pentru ca in pleroma acestea formeaza un tot unitar cu binele si frumosul. De ramanem fideli esentei noastre, adica diferentierii, atunci ne diferentiem de bine si frumos, implicit si de rau si urat, si nu cadem in pleroma , adica in nimic si dizolvare. Pleroma nu are proprietati; suntem noi cei care le cream cu mintea. De alergati dupa aceste ganduri, cadeti din nou in pleroma si ajungeti in acelasi timp la diversitate si identitate. Diferentierea nu este gandirea voastra; este esenta voastra.

Pleroma- plenitudinea unde perechile contrare salasluiesc impreuna–

Gnosticii vorbesc despre pleroma ca de acea plenitudine unde perechile contrare salasluiesc impreuna, apoi cand acestea trec in manifestare, apare ziua si noaptea … In stadiul “promisiunii”, inainte de a deveni, lucrurile sunt non existente, nu este nici alb, nici negru, nici bun, nici rau. In studiile sale succesive, Jung a folosit termenul de pleroma pentru a desemna starea de preexistenta si de potentialitate identificand-o cu “il bardo” tibetan (termenul apare in Bardo Thodol ce se poate traduce ca (Marea) Eliberare prin intermediul auzului, în timpul așteptării sau cunoscut in occident ca text fundamental funerar- Cartea tibetana a mortilor/ bardo-stadiu intermediar, de tranzitie). In pleroma nu este nimic si totusi este tot. ; pleroma reprezinta principiul si sfarsitul creatului. Cum suntem parte a pleromei, pleroma este si in noi. “Eu vorbesc doar in mod simbolic de creat ca parte a pleromei, intrucat in realitate pleroma nu e divizata in nicio parte , fiind Nimicul.” Jung In Tipurile psihologice Jung descrie Tao: “entitatea creatoare care genereaza ca un Tata si naste ca o mama ” sau principiu si sfarsit al oricarei entitati . Noi suntem si intreaga pleroma, deoarece in mod simbolic, pleroma este cel mai mic punct; pleroma are tot: diferentiere si nondiferentiere. Diferentierea este creatul; daca noi nu ne diferentiem, ajungem in afara esentei noastre, in afara creatului si cadem in indiferentiere, care este cealalta proprietate a pleromei; cadem in pleroma insasi si incetam sa mai fim creaturi. Devenim prada a dizolvarii in nimic, si asta este moartea creatului; deci murim in masura in care nu diferentiem. Creatul aspira firesc spre diferentiere spre lupta contra pericolului primordial al identitatii. Acesta poarta numele de principium individuationis (posibilitatea multiplicitatii in viziunea lui Arthur Shopenhauer) si care dupa Jung e :dezvoltarea psihologica a individului in entitate distincta de generalitate, de psihologia colectiva-e in definitiv un proces de diferentiere. 

Philosophia Pacis -curajul de a privi "ochi in ochi"

Philosophia Pacis (Raimon Panikkar) 

Filosofia pacii implica mai mult de o observare pasivă; presupune, de asemenea, o participare activă la dinamismul realitatii și, ca atare, e nevoie de o inimă curată; in alt mod orice interferență e inteleasa drept agesiunea ce perturba pacea. 

 Intercultura  "ca instrument de pace”.

Cele 9 Sutra prezentate mai jos pot fi asemuite unor inele ce sunt prinse de un singur lanț de aur; unul il poarta pe altul, și împreună formează bijuteria pe care o numim pace.
1) participarea la armonia ritmului Ființei,
2) o pace care este atât interna cât și externa,
3) o pace daruita și nu impusa,
4) o pace care sa nu fie o victorie împotriva inamicului,
5) dezarmarea militara implica o dezarmare culturala,
6) convingerea că nicio cultură nu poate rezolva de una singură problemele lumii,
7) o pace care nu tine de Logos, ci de mythos,
8) religia luata drept o cale spre pace și
9) nevoia de iertare și de dialog.
De la izolare și ignoranță, de la indiferență și dispreț, de la condamnare și cucerire trebuie să trecem la coexistența și comunicare, până ajungem la insusirea convergenței și dialogului, ultima etapă, care presupune crearea unei agore, unde Absolutul este transcendent; rămâne confruntarea care presupune insusirea calitatii de "duologo dialogare", unde il concepem pe Celalalt ca Alter din mine și nu Alius, intrucat celalalt este o parte din mine. În această provocare interculturala certitudinea lasa locul încrederii în celălalt, singurul mod în care se poate ajunge într-adevăr la pace. 

Dialogul nu poate fi efectuat în mod abstract și în general, nu implică răzbunarea ," ochi pentru ochi ", ci curajul ", "ochi in ochi". În acest fel, dialogul se transformă în “duologo dialogale”. Dacă doriți să înțelegeti și să fiti înțelesi, un evreu nu poate folosi acelasi limbaj, atunci când i se adreseaza unui budist sau unui creștin. Un om de știință nu se poate aștepta că limbajul lui sa fie ușor de înțeles de un poet, și așa mai departe. Există diferite universuri lingvistice și fiecare limbaj traduce o anumită viziune a realității. “Duo-logale "(două logos-uri), care se referă la" dia-logos ", este un neologism prin care Panikkar ne transmite că dialogul adevărat se petrece între două persoane sau realitati. Dia-logul nu este un multi-logo. Dialogul între religii nu ar trebui să fie confundat cu demonstrațiile care prezinta pluralismul religios și doresc să sublinieze importanța toleranței. Reuniunile și evenimentele inter-religioase și multi-religioase nu implica adevaratele dialoguri intra-religioase. O nuanta subtilă, dar de o importantă destul de mare. Culturi și religii în dialog. Pluralism și interculturalitate-

Philosophia Pacis (Raimon Panikkar)

La filosofia della pace è qualcosa di più che un'osservazione passiva; è anche una partecipazione attiva al dinamismo della realtà e per questo richiede un cuore puro, altrimenti qualsiasi interferenza è violenta e disturba la pace.L’intercultura diventa a tutti gli effetti strumento di pace. I 9 sutra che seguono sono come gli anelli di un'unica catena d'oro; l'uno porta all'altro e tutti insieme formano il gioiello che chiamiamo pace.

1) la partecipazione all’armonia del ritmo dell’Essere,

2) una pace che sia sia interna che esterna,

3) una pace come dono e non imposta,

4) una pace che non sia vittoria contro il nemico,

5) il disarmo militare che richiede disarmo culturale,

6) la convinzione che nessuna cultura può risolvere da sola i problemi del mondo,

7) una pace che non appartiene al logos, ma al mythos,

8) la religione come via verso la pace e

9) la necessità del perdono e del dialogo.

dall’isolamento e ignoranza, dall’indifferenza e disdegno, dalla condanna e conquista bisogna passare per la coesistenza e comunicazione fino ad arrivare alla convergenza e al dialogo, ultimo stadio che implica la creazione di un’agorà dove l’Assoluto è trascendente, ma rimane il confronto che è “duologo dialogale” in cui concepire l’Altro come alter da me e non alius, in quanto l’Altro è parte di me. In questa sfida interculturale la certezza lascia il posto alla fiducia nei confronti dell’altro, unica via che potrà portare davvero alla pace.

Culture e religioni in dialogo. Pluralismo e interculturalità,

Il dialogo non può essere condotto in astratto e in generale, non implica la vendetta dell’“occhio per occhio” bensì il coraggio dell’“occhio a occhio”. In tal modo, il dialogo si converte in duologo dialogale. Se vuole capire ed essere capito, un ebreo non può usare lo stesso linguaggio quando parla a un buddhista o a un cristiano. Uno scienziato non può aspettarsi che il suo linguaggio sia comprensibile a un poeta, e così via. Ci sono differenti universi linguistici e ogni linguaggio è un mondo che traduce una particolare visione della realtà. Duo-logale” (due logos), che richiama “dia-logos”, è un neologismo con cui Panikkar afferma che il vero dialogo accade tra due persone o realtà. Il dia-logo non è un pluri-logo. Il dialogo tra le religioni non si dovrebbe confondere con le manifestazioni che mettono in mostra il pluralismo religioso e sottolineano l'importanza della tolleranza. Gli incontri e le manifestazioni inter-religiose e pluri-religiose non sono i veri e propri dialogi intra-religiosi. Distinzioni sottili ma importanti.

Demnitatea umana rezida in respectul cultural, inseparabil de cunoașterea reciprocă

bucuria de a fi impreuna- la cursul de italiana pentru copiii imigrantilor din Italia

Spațiul și timpul sunt acum zguduite de știință și tehnologie, iar întâlnirea dintre popoare și tradițiile lor devine din ce în ce mai problematica, creand ciocniri intre civilizații și probleme de coexistență. S - a suferit atât de mult din cauza fanatismului politic, religios și cultural, că suntem în mod legitim infometati in insusirea unei înțelegeri universale. Un exemplu tipic al acestei mentalități este sindromul de sat global. Pe cat de nobilă ar fi intentia, inca persista efectul mentalității coloniale. Cu toate acestea, există si o sete de înțelegere adevărată: "Noi nu putem trăi într-o lume consolidata în compartimente; celălalt devine o problemă, intrucat invadează viața mea și este ireductibil la felul meu de a percepe; dacă o extremă ne face să gândim că avem dreptate.. și ceilalti gresesc, cealaltă extremă este de părere că noi toți suntem potriviti pentru un anume fel de sat global. "Între aceste două extreme, isi fac loc cu prisosinta cuvintele pluralism și interculturalitate pentru a reprezenta o a treia abordare, fundamentul unei înțelegeri universale. Interculturalitatea nu înseamnă relativism cultural (o cultură pentru o alta) sau fragmentarea naturii umane. Respectarea demnității umane presupune respectul cultural, inseparabil de cunoașterea reciprocă - fără de care am cădea în tentația de a impune cultura noastră ca si model de societate umană. “Culturi și religii în dialog- Pluralism și interculturalitate” Raimon Panikkar

Dupa cultura antropologica etnocentrică, unii din noi am fi "evoluatii", iar ceilalti, "diferite alte popoare", ar fi "primitivii"; cu timpul, etnocentrismului i s-a opus policulturalismul, dar sub formă de relativism. Dar un relativism antropologic este la fel de etnocentric în sensul că, echivaland toate culturile ("o cultura pentru o alta"), implementează o devalorizare a tuturor culturilor, luate fiecare in parte pentru sine. Antropologul, de fapt, nu este un studios fără cultura: aparține unei culturi și se apropie de altele. Și atunci el trebuie să le înțeleagă, sa nu se uite la ele cu dispreț pe baza principiului "cultura mea este superioara celorlalte" sau oferindu-le o licență aparenta de egalitate, pe baza principiului "o cultură, inclusiv a mea, pentru o alta", ci intelegandu-le și, eventual, discutand despre ele. Problemele antropologice nu apar in recunoașterea sau nerecunoașterea Altuia - de fapt, o recunoaștere este inevitabilă în toate culturile individuale, absolut in toate – ci in cât anume Altul face parte din altă cultură. Astfel problema sta nu doar recunoașterea celuilalt ca atare, ci in cat anume celălalt apartine unei alte culturi.

Lo spazio e il tempo sono oggi scossi dalla scienza e dalla tecnologia e l'incontro fra i popoli e le loro tradizioni si fa sempre più problematico creando scontri di civiltà e problemi di convivenza. Si è tanto sofferto per i fanatismi politici, religiosi e culturali, che siamo legittimamente assetati di una comprensione universale. Un tipico esempio di questa mentalità è la sindrome del villaggio globale. Per nobile che sia l'intenzione, rimane pur sempre il risultato della mentalità colonialista. Eppure c'è sete di vera comprensione: "Non possiamo vivere in un mondo a compartimenti. L'altro diviene un problema proprio perché invade la mia vita ed è irriducibile al mio modo di vedere. Se un estremo è pensare che noi siamo nel giusto e gli altri in errore, l'altro estremo è ritenere che siamo tutti adatti per un tipo di villaggio globale". Fra questi due estremi, emergono sempre più le parole pluralismo e interculturalità a rappresentare un terzo atteggiamento, fondamento di una comprensione universale. Interculturalità non significa relativismo culturale (una cultura vale l'altra), né frammentazione della natura umana. Il rispetto della dignità umana esige il rispetto culturale, inscindibile da una mutua conoscenza - senza la quale cadremmo nella tentazione di imporre la nostra cultura a modello della convivenza umana.

Secondo la cultura antropologica etnocentrica, uni di noi noi saremmo gli ‘evoluti’ e gli altri, i popoli diversi, sarebbero ‘primitivi’; con il tempo, all’etnocentrismo si è sostituito un policulturalismo, ma nella forma del relativismo. Ma un relativismo antropologico è altrettanto etnocentrico, nel senso che, mettendo sullo stesso piano tutte le culture ("una cultura vale l’altra"), attua una svalutazione di tutte le culture, presa ciascuna per sé.L’antropologo infatti non è uno studioso senza cultura: appartiene a una cultura e si avvicina a culture altre. E allora deve comprenderle, non guardandole con sufficienza sulla base del principo "la mia cultura è superiore a ogni altra", o concedendo loro una patente di apparente parità sulla base del principio "una cultura, compresa la mia, vale l’altra", ma comprendendole davvero ed eventualmente anche discutendole. I problemi antropologici nascono non nel riconoscimento o non-riconoscimento dell’altro – in realtà un riconoscimento è inevitabile in tutte le singole culture, assolutamente in tutte – ma quando l’altro appartiene a una cultura altra. Il problema non è dunque solo il riconoscimento dell’altro in quanto tale, ma dell’altro in quanto appartiene a una cultura altra.