Existenta umana vazuta prin ochii unui tanar emigrant, iubitor declarat al operei lui Mircea Eliade

Livia Claudia Bazu, născută în 1978 la Bucureşti, a emigrat în Italia în 1990, împreună cu familia, trăind întâi în Toscana şi stabilindu-se apoi la Roma. Aici a urmat Facultatea de Litere, licenţiindu-se în literatură comparată în 2003, iar în 2007 şi-a încheiat doctoratul în lingvistică la Siena, cu teza : “Significare altrove. Contaminazione e creatività linguistica nelle realtà interculturali italiane”.  E pesedintele unei Asociatii interculturale: “Roma Porto Franco”

 Cu poezia “Autobiografia”, mai jos prezentata, s-a clasificat a cincea la concursul literal Eks&Tra; citind-o, veti remarca, cu usurinta, influenta pe care a avut-o asupra ei opera lui M. Eliade.

 Admiratoare declarata a autorului Istoriei religiilor, ea se centreaza, prin intermediul acestei “autobiografii”, drept model al personajului ce are ca misiune parcurgerea “drumului spre centru”; acest drum al gasirii propriei esente este precedat de un altul, temporal, al iluziei,  ce apare descris in prima parte a lucrarii  prin perceptia separarii, a marginalizarii si manifestul judecatii

“Nessuno mi accolse, nessuno mi disse

che c’era un sottile veleno

nelle tossiche fluorescenze che respirai.”

Omul in conditia sa actuala este un rezultat al faptelor sale dintr-o viata anterioara. Acest lucru este valabil in cazul intregii existente. Brahman cel nelimitat si unul apare ca suflet individual, limitat si multiplu, in virtutea principiului creator iluzoriu, maya, care rezulta in individualizare (ahamkara). La baza acestei individualizari se afla determinarea mo­rala, care este un adevarat complex de cunostinte (vidya), fapte (karma) si trairi (prajna).

Calator insetat, dorind a-si depasi conditia de muritor, realizeaza ca Iubirea ( “seppi di nuovo essere/ un amore ancora non dato”), ramane singura care o poate descatusa de suferinta ; astfel, lasandu-se condusa de Ea,  ajunge in rolul de observator al samarei, ba mai mult de atata devine calitativ “unul fin” ce invata pas cu pas sa citeasca ceea ce dharma lasa pentru noi ca impuls al depasirii pragului “iesirii din taramul iluziei”, al falsei realitati.  :

“Allora cominciai a leggere le tracce,

le impronte invisibili che tra le troppe icone del mondo

ognuno lascia mentre insegue

la sua schiavitù o la sua libertà.”

Astfel, incepe sa priveasca existenta umana drept rezultatul unor alegeri pe care fiecare dintre noi le face de-a lungul vietii, iar efectul acestora asupra noastra capata forma unui imbold al devenirii , al cresterii personale,  invatatura fiind mereu indreptata spre a refuza Raul, in ideea de a nu mai persista in aceleasi greseli, focalizandu-ti atentia, gandul,  rostirea, fapta spre binele comun;  dealtfel, reactionand in sens opus,  sentimentul eternei reintoareceri catre  acea situatie de viata ce tot imbraca o alta forma, se pliaza perfect pe simtamantul blestemului incremenirii printre spitele rotii;

“e oggi che ho imparato a morire e resuscitare più volte”…. eliberarea se face in spirala spre punctul propriei substante, iar constientizarea luptei  cu sine, realizarea faptului a  ceea ce nu esti, rezida in binecuvantarea diversitatii

“Fu allora che incontrai i ribelli,

mi tuffai nel mare benedetto della diversità,

e ingaggiai la mia battaglia contro l’impero dei mille morti”

De notat este si ce spune Eliade in Tratatul sau despre istoria religiilor, cu referinta la Dumnezeu: “Am lasat curcubeul printre nori, pentru a servi drept insemn al legaturii dintre Mine si pamant”

De aici incepe a doua etapa a parcursului initiatic, cel atemporal, al iesirii din Moarte si al desarvirii depline intru Eternitate , invatand Sa Fie , asemeni Copacului Vietii, planta ce cunoaste arta de a muri ; Omul Nou se naste prin Iubirea Cuvantului :

“adesso che amo in una lingua che non imparai da mia madre,

io imparo piano piano a essere pianta”

Sufletul individual (jiva atman) este unul si acelasi cu Brahman, supremul suflet si poseda nemurirea, omniprezenta etc., la fel ca Brahman. Aceste atribute divine sunt, insa, ascunse, asa cum focul sta ascuns in lemne, si se vor face simtite doar atunci cand omul ajunge la suprema eliberare din ignoranta fiintiala (avidya) si din lantul intruparilor.Prin recunoasterea impletirii radacinilor, a intoarcerii la origini, prin amintirea si invatarea totodata a unei limbi ce nu are nimic de a face cu lumea perena , “adesso che amo in una lingua che non imparai da mia madre;”, ea se recunoaste pe Sine.

Lumea empirica este o emanatie a lui Brahman intr-o succesiune infinita de acte producatoare si reabsorbtii. Aceasta producere eterna si ciclica este o necesitate morala si nu are loc ca act de glorificare a lui Dumnezeu. Lumea nu este decat o iluzie (maya), un miraj sau un vis necesar totusi devenirii noastre. Adevarata esenta a lumii poate fi cunoscuta prin intros­pectie, in contextul careia sufletul devine constient de realitatea infinita, atempo­rala, aspatiala si fara de schimbare a lui Brahman.

“le mie radici sono impronte

che ho lasciato, che furono lasciate in me,

e percorrono i nostri mondi.”

Povestea reintoarcerii, e de notat, spune autoarea,  nu poate fi expusa in cuvinte:

“ Ma questa è un’altra storia, amore mio”

ele avand limita lor in a reda exact puterea trairii; acel simtamant , ce tine de o intimitate greu de descris, ramane greu de penetrat de un profan ce nu a gustat inca din Pomul Vietii.

Autobiografia

Gridai e piansi sbattendo la porta

dietro cui imparai a essere straniera

per l’ultima volta, e via.

Una stazione affollata,

orari e biglietti, turisti, negozi e luci al neon.

Nessuno mi accolse, nessuno mi disse

che c’era un sottile veleno

nelle tossiche fluorescenze che respirai.

corpi modellati e sorrisi truccati

camminavano in sgargianti sudari

in perfetta finzione di umanità.

Un nodo in gola, una nausea rancida

serrarono in un blocco di cemento

Speranza e Paura.

Giorni e mesi affogarono e poi

in orari e biglietti, indirizzi, annunci,

conti e formulari,

che occuparono il mio nome e il mio corpo.

Una prigione di parole che non

significavano mai me

e tutto era uno scadente surrogato di tutto,

ma seppi dare dei nomi almeno

a ciò che non ero.

E così, lentamente, colori e sapori rivennero a me,

mi riconobbero uno per uno:

seppi di nuovo sorprendermi e ridere,

capire di nuovo le delicate avances

dei raggi di sole sulla mia pelle,

seppi di nuovo essere

un amore ancora non dato.

Allora cominciai a leggere le tracce,

le impronte invisibili che tra le troppe icone del mondo

ognuno lascia mentre insegue

la sua schiavitù o la sua libertà.

Fu allora che incontrai i ribelli,

mi tuffai nel mare benedetto della diversità,

e ingaggiai la mia battaglia contro l’impero dei mille morti

che soggioga il mondo in perfetta finzione di umanità…

Ma questa è un’altra storia, amore mio,

e oggi che ho imparato a morire e resuscitare più volte un po’

volevo solo dirti che adesso

che amo in una lingua che non imparai da mia madre,

io imparo piano piano a essere pianta,

stupendo, generoso modo di essere, che accoglie ogni giorno un nuovo sole

sorto al posto di quello di ieri,

e porgere frutti maturati senza violenza

per guadagnarmi così un minuscolo pezzo d’eternità,

io imparo a essere pianta,

e le mie radici sono impronte

che ho lasciato, che furono lasciate in me,

e percorrono i nostri mondi.

Livia Claudia Bazu (Romania)

Invierea Omului / “In-Semnul lui Iona”

“Hristos a Inviat!”

Iata, in cea mai importanta zi a crestinatatii, va trimit in dar cateva randuri patrunse de semnificatul “Cartii lui Iona” . Probabil va intrebati “de ce?” …. N-a fost o alegere, pur si simplu am simtit ca se pliaza cel mai bine pe ce se doreste a fi mesajul acestei sfinte sarbatori.

“Cartea lui Iona” este in felul sau unica, proclamand iubirea si milostivirea lui Dumnezeu.

Importanta fundamentala a acestei scrieri aparent neinsemnate, se constata din locul pe care Biserica i l-a incredintat, in cadrul cultului divin public. Ea este citita integral, ca paremie, in cadrul Sfintei Liturghii unite cu Vecernia, din Sambata Mare.

Mesajul Sambetei Mari, prin citirea profetiei lui Iona, reprezinta mesajul biruintei asupra mortii, prin Invierea lui Hristos.

Iona, prin cartea sa, reprezinta o figura didactica, care, in final, proclama iertarea lui Dumnezea asupra poporului pocait al ninivitenilor. Acesta pregateste astfel venirea lui Hristos, Mesia, care prin moartea si Invierea Sa avea sa aduca iertarea nu numai asupra poporului ales Israel, ci intregii lumi. Trimis de catre Dumnezeu sa propovaduiasca pocainta ninivitenilor (cetatea Ninive, capitala imperiului asirian, foarte decazuta-n moravuri, dar de care Dumnezeu, totusi, avea grija), acesta nesocoteste poruncile Lui. Incercand sa fuga pe mare, Iona a fost inghitit de un chit (peste urias) in pantecele caruia a stat trei zile si apoi a fost aruncat afara pe tarmul marii. Primeste apoi, aceeasi misiune de la Dumnezeu, de a le prevesti ninivitenilor prapadul iminent (Iona 3, 4). Ninivitenii asculta indemnul prorocului pocaindu-se, iar Dumnezeu nu mai distruge cetatea. Se arata astfel ca pocainta reala, sincera, are darul de a-L face pe Dumnezeu sa-Si schimbe sau revoce hotararile. Pentru Parintii Bisericii, Iona este "typos”, adica imaginea profetica ce il prevesteste pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Intrupat. Astfel sederea lui Iona in pantecele chitului, prefigureaza sederea lui Iisus trei zile in mormant si Invierea Sa cea de a treia zi. Fericitul Augustin spune ca "dupa cum Iona a fost aruncat de pe barca de lemn in pantecele chitului, tot asa, Hristos, a fost pogorat de pe lemn (cruce) in mormant, sau in adancul mormantului. (Epistola 102) Semnul lui Iona, de altfel, nu este limitat numai la prevestirea profetica a Invierii lui Hristos. Potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, Iona il inchipuieste deopotriva pe Adam sau firea umana, precum si harul prorocesc.

Cand il inchipuieste pe Hristos, "atunci prin plecarea Sa din Ioppe pe mare indica coborarea Domnului din cer in lumea aceasta, iar prin inghitirea sa de catre chit si prin aruncarea nevatamata dupa trei zile si trei nopti, prevesteste taina mortii, a ingroparii si a invierii.” (Filocalia II)

Sfantul Maxim ne spune ca "prorocul infatiseaza in chip tainic pe Adam, adica firea cea de obste a omenilor in fiecare din starile prin care a trecut: cum a fugit de la bunatatile dumnezeiesti, ca din Ioppe, si e tarata in mizeria vietii de aici, ca pe o mare, scufundandu-se in oceanul agitat si framantat al patimilor pamantesti; cum e inghitita apoi de chit, fiara cea spirituala si nesaturata, adica de diavol, si cum e covarsita din toate partile de apa ispitelor pana la suflet; apoi cum e impresurata de cel mai de urma adanc, cu alte cuvinte cum e infasurata mintea de nestiinta totala si cum e coplesita judecata de marea povara a pacatului [...] prorocul ajunge in toate aceste stari poate ca sa inchipuiasca prin sine patimile in care s-a rostogolit omenirea in chip jalnic, facandu-si ale sale cele ale firii comune oamenilor.” (Filocalia II)

Atunci cand inchipuieste harul prorociei, "prorocul paraseste in chip tainic Ioppe, ceea ce inseamna ca harul se departeaza de la slujirea legii si porneste pe marea potrivnicilor fara de voie si a luptelor cu ele, a ostenelilor si a primejdiilor, pana ce este inghitit de moarte ca de un chit, fara sa fie catusi de putin vatamat. Caci nimic de pe lume nu a putut impiedica mersul harului propovaduit nemurilor prin Evanghelie”.(Filocalia II)

Chiar daca aflam din Cartea lui Iona ca Dumnezeu i-a iertat pe niniviteni, Sfantul Maxim Marturisitorul afirma ca Dumnezeu isi tine fagaduinta, distrugand si mantuind cetatea: "primul lucru il face prin faptul ca aceia se leapada de ratacire, al doilea prin faptul ca primesc cunostinta adevarului. Mai bine zis omoara ratacirea din ei prin credinta inviorata din nou si le infaptuieste mantuirea prin moartea ratacirii”. (Filocalia II)

Daca insa ninivitenii au urmat lui Iona pocaindu-se, cu atat mai mult trebuie sa urmam noi  lui Hristos. Sfantul Ioan Gura de Aur, scrie in acest sens in Omilile sale la Matei: "Iona, spune Hristos, era rob, Eu Stapan; el a iesit din chit, Eu am inviat din moarte; Iona a predicat pieirea, Eu am venit binevestind imparatia; ninivitenii n-au auzit mai mult decat cuvintele lui Iona, Eu am predicat o filosofie care biruie orice filosofie; Iona a venit ca slujitor, Eu am venit fiind Insusi Stapanul si Domnul universului. N-am venit amenintand, nici cerand socoteala, ci aducand iertare; ninivitenii erau niste barbari, iudeii au ascultat cuvintele a nenumarati profeti; despre Iona nimeni n-a profetit; despre Mine, toti; iar faptele adeveresc cuvintele; Iona a luat-o la fuga, voind sa plece, ca sa nu fie batjocorit de niniviteni; Eu am venit stiind ca am sa fiu rastignit si batjocorit; Iona n-a suferit sa fie ocarat pentru cei mantuiti, Eu am suferit moartea, si moartea cea mai rusinoasa, iar mai tarziu am trimis pe altii; Iona era un strain, un om de alt neam, un necunoascut; Eu inrudit cu ei dupa trup, cu aceiasi stramosi ca si ei.” Semnul lui Iona s-a implinit deja in  Hristos, si se plineste cu fiecare dintre noi in Taina Sfantului Botez. Comentand primul stih al Psalmului 129, "Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne; / Doamne, auzi glasul meu", Fericitul Augustin il evoca pe profetul Iona, care se afla intr-o dubla cufundare: in apa marii si-n pantecele chitului. Tot asa, in timpul intreitei cufundari, cel ce se boteaza se afla in "marea vietii" acesteia  si  in mormantul lui Hristos.

Asadar, semnul lui Iona a prevestit nu numai Patimile si Invierea Mantuitorului, ci si Pastile noastre, moartea si invierea tainica impreuna cu Hristos, in apa Botezului.

o reflectare asupra Vietii - Sf Augustin

Voi căutaţi viaţa fericită întru împărăţia morţii? Ea nu este acolo. Căci, în ce fel ar putea să existe viaţă fericită acolo unde nici măcar viaţă nu este? Dar El, Care este însăşi Viaţa noastră, a coborît aici, întru împărăţia morţii, şi a luat asupră-şi moartea noastră şi a biruit-o cu bogăţia Vieţii Sale, şi a tunat strigînd să ne întoarcem de aici la El, în acel loc tainic, din care El a purces la noi, venind pentru prima dată în însuşi pîntecele Fecioarei, acolo unde firea umană s-a unit cu El, pentru ca trupul cel muritor să nu mai fie mereu muritor; şi de aici, asemenea unui mire care iese din camera sa de nuntă, s-a bucurat ca un atlet pentru cursa pe care trebuia să o străbată. Căci n-a mai zăbovit, ci a alergat strigînd: cu vorbele, cu faptele, cu moartea, cu viaţa, cu coborîrea şi cu înălţarea Sa, strigînd către noi să ne reîntoarcem la El. Şi s-a făcut nevăzut pentru ochii noştri, pentru ca noi să ne reîntoarcem la inima noastră şi acolo să-L aflăm pe El. Căci s-a retras de la noi, dar iată că El este aici. Nu a voit să mai fie cu noi multă vreme, dar nici nu ne-a părăsit. Fiindcă s-a retras acolo de unde nu s-a retras, deoarece lumea a fost zidită prin El şi El era întru această lume şi a venit în lumea aceasta ca să-i mîntuiască pe cei păcătoşi; El, Căruia i se mărturiseşte acum sufletul meu, pentru ca El să-l însănătoşească, întrucît faţă de El a păcătuit.

 O, voi, fii ai oamenilor, pînă cînd veţi fi tot grei la inimă? Oare nici după coborîrea vieţii la noi nu voiţi să urcaţi spre ea şi să trăiţi? Dar în ce loc vă urcaţi, atunci cînd sînteţi în înalt şi cînd aţi dus pînă la cer gura voastră?

Coborîţi, dacă vreţi să urcaţi la Dumnezeu. Fiindcă, urcînd împotriva lui Dumnezeu, aţi căzut. Spune-le lor acestea, pentru ca ei să plîngă în valea plîngerii, şi astfel ia-i pe aceştia cu tine la Dumnezeu, deoarece de la Duh le spui pe acestea, dacă le spui arzînd în focul iubirii

Tripartitia suflet-minte-trup expusa prin mituri si simboluri in traditia celtica si germana

"My Druid is Christ, the son of God,
Christ, Son of Mary, the Great Abbot,
The Father, the Son and the Holy Ghost".

Pentru a intelege mai bine aceasta tripartitie, suflet-minte-trup, putem sa ne-o imaginam ca fiind reprezentata prin trei figuri de stil si anume: sufletul ca un vizitiu, mintea precum caii vizitiului si trupul - caruta condusa de acesti cai. Ca drumul sa fie cat mai drept in scopul iesirii din samsara,  sau cu alte cuvinte, ca menirea noastra sa se infaptuiasca, e nevoie sa existe acea stransa coraborare intre vizitiu, cai si caruta, iar acestea trei, in parte, sa fie inzestrate cu toate calitatile necesare care pot asigura un “bun mers al lucrurilor”. Gandirea pozitiva, orientata spre binele comun, un corp sanatos si in putere, si un suflet iubitor si cald creaza cadrul prielnic al implinirii destinului (dharma).

In traditia celtica, se vorbeste despre Orin, ca vizitiul Sfantului Patrick, cel care si-a dat viata in timpul misiunii sale de convertire a asa-numitilor pagani la crestinism in Irlanda. Ca atare, se subintelege ca in sufletul omului exista inradacinat spiritul  de sacrificiu, ce e manifestat ori de cate ori e nevoie pentru o cauza nobila. Numai purtati de acest val, sufletul se poate inalta asa precum s-a intamplat si cu Odhra (Orin, Oran), vizitiul,  care dupa ce a murit subit in urma insotirii Sf-ului Columba spre Iona (insula din Scotia prima crestinata), Sf Columba a vazut cum sufletul insotitorului sau urca spre Cer. El a fost printre cei 12 devotati care l-au insotit pe acest sfant spre insula Iona. 

Sf. Patrick este deseori înfăţişat ţinând în mână un trifoi, sau “insotit” de şerpi care fug de la el, simbol al iesirii din Timp-ul acestei exitente. Simbolul trifoiului ilustreaza doctrina Sfintei Treimi. Cele trei frunze care cresc dintr-o tulpină explica conceptul unui singur Dumnezeu în trei persoane. "Datorez totul lui Dumnezeu pentru că din mila Lui atâţia oameni s-au născut din nou întru El." spune Sf. Patrick. Sfântul Columba (Luminatorul Scotiei) este prăznuit în 9 iunie, iar împreună cu Sfântul Patrick al Irlandei (17 martie) şi cu Sfânta Brigid de Kildaire (1 februarie) este unul din cei trei sfinţi ocrotitori ai Irlandei.

Acum intelegem mai bine rostul divinatiei cailor la germani, expus de Tacit :

„Un obicei numai al acestui popor este să incerce si presimtirile si prevestirile cailor. Acesti cai, albi si nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni, sunt hrăniti pe socoteala obstii tot în pădurile si dumbrăvile acelea; după ce îi înhamă la un car sfânt, preotul si regele sau mai-marele obstii merg pe lângă ei si iau aminte la nechezatul si sforăitul lor. Si nici o altă prevestire n-are mai mult crezământ decât aceasta, nu numai la popor, ci si la fruntasi: în adevăr, si unii si altii socotesc că preotii sunt servitorii zeilor, dar caii stiutori ai gândurilor acestora." Se remarcă aici că trăpasii crescuti pentru divinatie sunt „nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni", spre deosebire de alti cai, folositi în treburile zilnice sau la războaie. Pe de altă parte, ei sunt albi, spre deosebire de ceilalti, la care cromatica interesează mai putin; se reproduce aici printr-un accesoriu de rit, ca albul este perceput ca superior tuturor celorlalte culori. Gandurile omului asadar e nevoie a fi curate de orice pacat pentru a deveni pure asemenea “maestrului alb” prezentat aici.

sărbători si obiceiuri celtice

Dis Pater, asa cum am specificat  in articolul precedent, este Bile, a carui rădăcina bel, înseamnă „a muri". De bel se leagă marea sărbătoare celtică Beltain, de la 1 mai, sărbătoare dominată de o simbolistică ritualică a transsubstantierii prin foc. Cu acest prilej, druizii aprindeau două mari focuri, trecând toate vitele prin pasajul dintre ele, din convingerea că astfel ele vor fi fertile în anul „verde" care vine, si vor scăpa de boli.  în esentă, e vorba de o sărbătoare resurectionară, de întâmpinare a vegetatiei, legată de forta de lustratie a focului: „toate sărbătorile din calendarul celtic erau în esentă sărbători ale focului, druizii fiind puternic legati de o magie a focului." nu poate fi uitat că Beltain marca sfârsitul semestrului nocturn la celti, unde calendarul era împărtit în două, o jumătate de an fiind dedicată zilei, luminii, iar cealaltă jumătate, noptii, întunericului.

Prin traditie, exegeza celtică admite două sărbători calendaristice mari, Lughnasa (dedicată marelui zeu Lug) la 1 august, ca sărbătoare a primei recolte, si Beltain, la 1 mai, ca sărbătoare ignică a emergentei vegetatiei. Făcând un simplu calcul, ajungem la concluzia că între ele nu sunt 6 luni, ceea ce duce la o asimetrie calendaristică. Prin urmare, trebuie să facem calculul pornind de la sărbătoarea Samain, la 1 noiembrie, considerată începutul Noului An la celti. Era momentul în care zeii „se jucau cu oamenii", întinzându-le diferite curse, dar era si momentul în care oamenii puteau trece în lumea de dincolo, prin portile vremelnic deschise, întreprinderea fiind extrem de periculoasă si cu consecinte nefaste. Dincolo de toate aceste detalii, ceea ce trebuie să remarcăm este că începutul Anului Nou (Samain, 1 nov.) marchează la celti intrarea în întunericul solar, intrarea în noapte. Continuând logic ecuatia, ajungem la concluzia că sărbătoarea orgiilor de foc, Beltain, de la 1 mai (6 luni după Samain) indică nasterea luminii, a zilei din noapte, prin intermediul „pragului" de purificare pe care îl reprezintă focul. Astfel, ajungem la triada sintetică si anume că ceea ce avem în ritul initiatic celtic este progresia negru -foc - alb, corespunzătoare transmigratiei sufletelor, în care, după Caesar, druizii credeau: „în primul rând, druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul; după ei, această credintă e un foarte bun stimulent , deoarece înlătură teama de moarte." (De Bello Gallico) Ritul trecerii prin foc a fost consemnat foarte devreme, de către Caesar: „întregul neam al gallilor este foarte superstitios. De aceea, cei atinsi de boli prea grave sau cei care trăiesc în mijlocul luptelor si al primejdiilor jertfesc sau promit că vor jertfi oameni. La aceste sacrificii se servesc de ajutorul druizilor. Ei cred că nu pot îndupleca vointa zeilor decât dacă oferă o viată omenească în schimbul altei vieti omenesti. Si pentru binele obstesc obisnuiesc asemenea sacrificii. Unele triburi au un fel de manechine de o mărime colosală, împletite din nuiele, în interiorul cărora pun oameni vii; manechinelor li se dă foc si oamenii mor învăluiti în flăcări."

Admiratia lui Tacit pentru femeile germane e binecunoscută. „... femeile germane  trăiesc îngrădite-n curătia lor, nestricate de momelile petrecerilor si de atâtările ospetelor. Să-si trimită-ntaină scrisori de dragoste, nu stiu  nici bărbatii, nici femeile." Ca o consecintă, femeile de aici nu prea calcă pe de lături, si atunci când îndrăznesc s-o facă, se compromit comunitar pentru totdeauna: „La un popor asa mare, preacurviile sunt foarte putine si pedeapsa lor, lăsată-n seama bărbatului, se dă pe loc: cu părul tăiat si-n pielea goală bărbatul o alungă pe femeie din casă, sub ochii rudelor, si-o poartă-n bătăi prin tot satul. Căci femeia desfrânată n-are nici o iertare; ea nu-si poate găsi bărbat nici cu frumusetea, nici cu tineretea, nici cu averea. Acolo nimeni nu ia în glumă păcatele si a strica pe altul ori a se lăsa stricat nu se cheamă a se da după lume."adauga: fetele se căsătoresc târziu, dar temeinic, căsătoria e sacrosantă, bărbatii sunt strict monogami, iar sotiile îsi urmează bărbatii peste tot, chiar si în războaie, socotind că e dedatoria lor să împărtăsească cu ei atât  bucuriile clipelor mărunte ale vietii, cât si drama sau teama celor cu adevărat importante. Motivele nu sunt doar sociale, ci sacrale: „Germanii mai cred că femeile au în ele ceva sfânt si profetic si nici nu le dispretuiesc sfaturile, nici le nesocotesc răspunsurile."

Inmormântarea este interpretată ca o regresie în Marea Zeită Mamă, de unde începe si fericirea „albă" de după moarte, celebrată prin incinerare târzie (trecere prin foc). Obiceiul funerar al celtilor presupune - povesteste Brekilien -„consumarea" integrală a trupului de după moarte, prin putrezire: initial, cadavrul este închis într-un dolmen, unde este tinut sapte ani, pentru a putrezi integral. Apoi oasele sunt decopertate, purificate prin foc, „albite" prin pisare, moment în care se consideră că balastul corporal a fost distrus în suficientă măsură pentru ca sufletul să se poată desprinde de el. în acest ritual de regresie thanatică, o semnificatie aparte are numele marii zeite, Danu (Ana sau Commana), echivalată cu uterul feminin care permite o regresie inversă nasterii: ea va da, în timp, zeita Gwen („cea albă"), cu trei sâni, pentru a-si alăpta copiii, cei trei „corbi albi".De simbolistica specială, initiatică a „corbului alb" se leagă – remarcă si druidicul Jean Markale - numele marelui zeu Lug, asociat luminii albe si corbului alb. Yann Brekilien explică si logica teogonică prin care „corbul negru" se transformă aici în „corb alb", deoarece corbul era, la celti, pasărea consacrată zeului luminii Lug. Bunicul dinspre mamă al lui Lug fusese Balor, „corbul" (zeul) negru al adâncurilor din tinutul Fomoîre, pe care „oamenii zeitei Dana" (Tuatha De Dannan) au trebuit să îl înfrunte, trecându-l printr-un pârjol de foc. Balor va da Balaurul din credintele noastre (pe o linie genetică de provenientă celtică). Toată logica initiatică a transformării „corbului negru" în „corb alb" prin intermediul trecerii prin foc îsi găseste explicatia în eschatologia celtică, moartea fiind asociată unui tărâm insular paradisiac, sustras suferintei si mortii (Sidh), unde oamenii erau asteptati după ce-si vor fi consumat „lantul" de pământ al întrupării. Sidh e format din Tir na n-Og (Tărâmul tineretii vesnice), Mag Melă (Câmpia plăcerii) si Tir na m-Ban (Tărâmul femeilor frumoase). Se întelege de la sine de ce râdeau descătusat celtii, atunci când erau urcati în manechinele de lemn, pentru a fi încredintati focului.

DIVINATIA CAILOR

Tacit vorbeste de divinatia cailor pe care o practică germanii: „Un obicei numai al acestui popor este să cerce si presimtirile si prevestirile cailor. Acesti cai, albi si nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni, sunt hrăniti pe socoteala obstii tot în pădurile si dumbrăvile acelea; după ce îi înhamă la un car sfânt, preotul si regele sau mai-marele obstii merg pe lângă ei si iau aminte la nechezatul si sforăitul lor. Si nici o altă prevestire n-are mai mult crezământ decât aceasta, nu numai la popor, ci si la fruntasi: în adevăr, si unii si altii socotesc că preotii sunt servitorii zeilor, dar caii stiutori ai gândurilor acestora." Se remarcă aici că trăpasii crescuti pentru divinatie sunt „nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni", spre deosebire de alti cai, folositi în treburile zilnice sau la războaie. Pe de altă parte, ei sunt albi, spre deosebire de ceilalti, la care cromatica interesează mai putin. albul apare astfel superior valorificat tuturor celorlalte culori. Tacit vorbeste despre obiceiul germanilor de a tine sfat în pădure, pentru a decide soarta lor viitoare. 

Calendarul lor comunitar este selenar: „Ei s-adună laolaltă (afară numai de nu se întâmplă ceva neprevăzut si fără veste) în zile hotărâte, ori când e lună nouă, ori când e lună plină, căci atunci cred ei că este începutul cel mai cu noroc pentru orice treabă." Cu acest prilej, Tacit precizează, că germanii numără timpul nu după succesiunea zilelor, ci după cel al noptilor, când Soarele se află ascuns în bezna cea neagră: „... ei nu socotesc, ca noi, numărul zilelor, ci pe-al noptilor, asa pun soroacele, asa cad la învoială; parcă noaptea ar trage ziua după sine." Ciudătenia calendarului nocturn o remarcase deja Caesar, în De Bello Gallico, legând-o de un obicei druidic si de prezenta unui zeu cosmocrator, care nu este al zilei, ci al noptii: „Toti galii afirmă că se trag din Dis Pater, si spun că stiu aceasta de la druizi. De aceea determină durata nu după numărul zilelor, ci după cel al noptilor. Calculează zilele de nastere si începutul lunilor si al anilor în asa fel, încât noaptea precedă zilei." Pentru Charles Squire, Dis Pater trebuie să fi fost Bile, sotul psihopomp al marii zeite plăsmuitoare Danu, din care se naste generatia zeilor Tuatha De Dannan. Etimologic, numele lui Bile vine din silaba bel, „însemnând a muri", notează acelasi Squire. Dacă asociem acestei rădăcini ceea ce spune în realitate Caesar, si anume că galii „se trag din Dis Pater", atunci ajungem la singura concluzie posibilă, si anume că galii împărtăseau convingerea că ei „se trag" sau se nasc din moarte, din întuneric, ceea ce explică, probabil, si obiceiul lor de a număra trecerea timpului după numărul noptilor, nu al zilelor. Făcând analogie cu toate riturile similare de purificare pe care le cunoastem (orfismul, în primul rând), putem încheia ecuatia spunând că, în obiceiurile germanilor, ei trebuie să moară mai întâi, pentru a se naste, tot asa cum si stejarul din traditia druidică „moare" în momentul aparitiei iernii, pentru a da nastere excrescentei pure a vâscului.