Invierea Omului / “In-Semnul lui Iona”

“Hristos a Inviat!”

Iata, in cea mai importanta zi a crestinatatii, va trimit in dar cateva randuri patrunse de semnificatul “Cartii lui Iona” . Probabil va intrebati “de ce?” …. N-a fost o alegere, pur si simplu am simtit ca se pliaza cel mai bine pe ce se doreste a fi mesajul acestei sfinte sarbatori.

“Cartea lui Iona” este in felul sau unica, proclamand iubirea si milostivirea lui Dumnezeu.

Importanta fundamentala a acestei scrieri aparent neinsemnate, se constata din locul pe care Biserica i l-a incredintat, in cadrul cultului divin public. Ea este citita integral, ca paremie, in cadrul Sfintei Liturghii unite cu Vecernia, din Sambata Mare.

Mesajul Sambetei Mari, prin citirea profetiei lui Iona, reprezinta mesajul biruintei asupra mortii, prin Invierea lui Hristos.

Iona, prin cartea sa, reprezinta o figura didactica, care, in final, proclama iertarea lui Dumnezea asupra poporului pocait al ninivitenilor. Acesta pregateste astfel venirea lui Hristos, Mesia, care prin moartea si Invierea Sa avea sa aduca iertarea nu numai asupra poporului ales Israel, ci intregii lumi. Trimis de catre Dumnezeu sa propovaduiasca pocainta ninivitenilor (cetatea Ninive, capitala imperiului asirian, foarte decazuta-n moravuri, dar de care Dumnezeu, totusi, avea grija), acesta nesocoteste poruncile Lui. Incercand sa fuga pe mare, Iona a fost inghitit de un chit (peste urias) in pantecele caruia a stat trei zile si apoi a fost aruncat afara pe tarmul marii. Primeste apoi, aceeasi misiune de la Dumnezeu, de a le prevesti ninivitenilor prapadul iminent (Iona 3, 4). Ninivitenii asculta indemnul prorocului pocaindu-se, iar Dumnezeu nu mai distruge cetatea. Se arata astfel ca pocainta reala, sincera, are darul de a-L face pe Dumnezeu sa-Si schimbe sau revoce hotararile. Pentru Parintii Bisericii, Iona este "typos”, adica imaginea profetica ce il prevesteste pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Intrupat. Astfel sederea lui Iona in pantecele chitului, prefigureaza sederea lui Iisus trei zile in mormant si Invierea Sa cea de a treia zi. Fericitul Augustin spune ca "dupa cum Iona a fost aruncat de pe barca de lemn in pantecele chitului, tot asa, Hristos, a fost pogorat de pe lemn (cruce) in mormant, sau in adancul mormantului. (Epistola 102) Semnul lui Iona, de altfel, nu este limitat numai la prevestirea profetica a Invierii lui Hristos. Potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, Iona il inchipuieste deopotriva pe Adam sau firea umana, precum si harul prorocesc.

Cand il inchipuieste pe Hristos, "atunci prin plecarea Sa din Ioppe pe mare indica coborarea Domnului din cer in lumea aceasta, iar prin inghitirea sa de catre chit si prin aruncarea nevatamata dupa trei zile si trei nopti, prevesteste taina mortii, a ingroparii si a invierii.” (Filocalia II)

Sfantul Maxim ne spune ca "prorocul infatiseaza in chip tainic pe Adam, adica firea cea de obste a omenilor in fiecare din starile prin care a trecut: cum a fugit de la bunatatile dumnezeiesti, ca din Ioppe, si e tarata in mizeria vietii de aici, ca pe o mare, scufundandu-se in oceanul agitat si framantat al patimilor pamantesti; cum e inghitita apoi de chit, fiara cea spirituala si nesaturata, adica de diavol, si cum e covarsita din toate partile de apa ispitelor pana la suflet; apoi cum e impresurata de cel mai de urma adanc, cu alte cuvinte cum e infasurata mintea de nestiinta totala si cum e coplesita judecata de marea povara a pacatului [...] prorocul ajunge in toate aceste stari poate ca sa inchipuiasca prin sine patimile in care s-a rostogolit omenirea in chip jalnic, facandu-si ale sale cele ale firii comune oamenilor.” (Filocalia II)

Atunci cand inchipuieste harul prorociei, "prorocul paraseste in chip tainic Ioppe, ceea ce inseamna ca harul se departeaza de la slujirea legii si porneste pe marea potrivnicilor fara de voie si a luptelor cu ele, a ostenelilor si a primejdiilor, pana ce este inghitit de moarte ca de un chit, fara sa fie catusi de putin vatamat. Caci nimic de pe lume nu a putut impiedica mersul harului propovaduit nemurilor prin Evanghelie”.(Filocalia II)

Chiar daca aflam din Cartea lui Iona ca Dumnezeu i-a iertat pe niniviteni, Sfantul Maxim Marturisitorul afirma ca Dumnezeu isi tine fagaduinta, distrugand si mantuind cetatea: "primul lucru il face prin faptul ca aceia se leapada de ratacire, al doilea prin faptul ca primesc cunostinta adevarului. Mai bine zis omoara ratacirea din ei prin credinta inviorata din nou si le infaptuieste mantuirea prin moartea ratacirii”. (Filocalia II)

Daca insa ninivitenii au urmat lui Iona pocaindu-se, cu atat mai mult trebuie sa urmam noi  lui Hristos. Sfantul Ioan Gura de Aur, scrie in acest sens in Omilile sale la Matei: "Iona, spune Hristos, era rob, Eu Stapan; el a iesit din chit, Eu am inviat din moarte; Iona a predicat pieirea, Eu am venit binevestind imparatia; ninivitenii n-au auzit mai mult decat cuvintele lui Iona, Eu am predicat o filosofie care biruie orice filosofie; Iona a venit ca slujitor, Eu am venit fiind Insusi Stapanul si Domnul universului. N-am venit amenintand, nici cerand socoteala, ci aducand iertare; ninivitenii erau niste barbari, iudeii au ascultat cuvintele a nenumarati profeti; despre Iona nimeni n-a profetit; despre Mine, toti; iar faptele adeveresc cuvintele; Iona a luat-o la fuga, voind sa plece, ca sa nu fie batjocorit de niniviteni; Eu am venit stiind ca am sa fiu rastignit si batjocorit; Iona n-a suferit sa fie ocarat pentru cei mantuiti, Eu am suferit moartea, si moartea cea mai rusinoasa, iar mai tarziu am trimis pe altii; Iona era un strain, un om de alt neam, un necunoascut; Eu inrudit cu ei dupa trup, cu aceiasi stramosi ca si ei.” Semnul lui Iona s-a implinit deja in  Hristos, si se plineste cu fiecare dintre noi in Taina Sfantului Botez. Comentand primul stih al Psalmului 129, "Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne; / Doamne, auzi glasul meu", Fericitul Augustin il evoca pe profetul Iona, care se afla intr-o dubla cufundare: in apa marii si-n pantecele chitului. Tot asa, in timpul intreitei cufundari, cel ce se boteaza se afla in "marea vietii" acesteia  si  in mormantul lui Hristos.

Asadar, semnul lui Iona a prevestit nu numai Patimile si Invierea Mantuitorului, ci si Pastile noastre, moartea si invierea tainica impreuna cu Hristos, in apa Botezului.

o reflectare asupra Vietii - Sf Augustin

Voi căutaţi viaţa fericită întru împărăţia morţii? Ea nu este acolo. Căci, în ce fel ar putea să existe viaţă fericită acolo unde nici măcar viaţă nu este? Dar El, Care este însăşi Viaţa noastră, a coborît aici, întru împărăţia morţii, şi a luat asupră-şi moartea noastră şi a biruit-o cu bogăţia Vieţii Sale, şi a tunat strigînd să ne întoarcem de aici la El, în acel loc tainic, din care El a purces la noi, venind pentru prima dată în însuşi pîntecele Fecioarei, acolo unde firea umană s-a unit cu El, pentru ca trupul cel muritor să nu mai fie mereu muritor; şi de aici, asemenea unui mire care iese din camera sa de nuntă, s-a bucurat ca un atlet pentru cursa pe care trebuia să o străbată. Căci n-a mai zăbovit, ci a alergat strigînd: cu vorbele, cu faptele, cu moartea, cu viaţa, cu coborîrea şi cu înălţarea Sa, strigînd către noi să ne reîntoarcem la El. Şi s-a făcut nevăzut pentru ochii noştri, pentru ca noi să ne reîntoarcem la inima noastră şi acolo să-L aflăm pe El. Căci s-a retras de la noi, dar iată că El este aici. Nu a voit să mai fie cu noi multă vreme, dar nici nu ne-a părăsit. Fiindcă s-a retras acolo de unde nu s-a retras, deoarece lumea a fost zidită prin El şi El era întru această lume şi a venit în lumea aceasta ca să-i mîntuiască pe cei păcătoşi; El, Căruia i se mărturiseşte acum sufletul meu, pentru ca El să-l însănătoşească, întrucît faţă de El a păcătuit.

 O, voi, fii ai oamenilor, pînă cînd veţi fi tot grei la inimă? Oare nici după coborîrea vieţii la noi nu voiţi să urcaţi spre ea şi să trăiţi? Dar în ce loc vă urcaţi, atunci cînd sînteţi în înalt şi cînd aţi dus pînă la cer gura voastră?

Coborîţi, dacă vreţi să urcaţi la Dumnezeu. Fiindcă, urcînd împotriva lui Dumnezeu, aţi căzut. Spune-le lor acestea, pentru ca ei să plîngă în valea plîngerii, şi astfel ia-i pe aceştia cu tine la Dumnezeu, deoarece de la Duh le spui pe acestea, dacă le spui arzînd în focul iubirii

Tripartitia suflet-minte-trup expusa prin mituri si simboluri in traditia celtica si germana

"My Druid is Christ, the son of God,
Christ, Son of Mary, the Great Abbot,
The Father, the Son and the Holy Ghost".

Pentru a intelege mai bine aceasta tripartitie, suflet-minte-trup, putem sa ne-o imaginam ca fiind reprezentata prin trei figuri de stil si anume: sufletul ca un vizitiu, mintea precum caii vizitiului si trupul - caruta condusa de acesti cai. Ca drumul sa fie cat mai drept in scopul iesirii din samsara,  sau cu alte cuvinte, ca menirea noastra sa se infaptuiasca, e nevoie sa existe acea stransa coraborare intre vizitiu, cai si caruta, iar acestea trei, in parte, sa fie inzestrate cu toate calitatile necesare care pot asigura un “bun mers al lucrurilor”. Gandirea pozitiva, orientata spre binele comun, un corp sanatos si in putere, si un suflet iubitor si cald creaza cadrul prielnic al implinirii destinului (dharma).

In traditia celtica, se vorbeste despre Orin, ca vizitiul Sfantului Patrick, cel care si-a dat viata in timpul misiunii sale de convertire a asa-numitilor pagani la crestinism in Irlanda. Ca atare, se subintelege ca in sufletul omului exista inradacinat spiritul  de sacrificiu, ce e manifestat ori de cate ori e nevoie pentru o cauza nobila. Numai purtati de acest val, sufletul se poate inalta asa precum s-a intamplat si cu Odhra (Orin, Oran), vizitiul,  care dupa ce a murit subit in urma insotirii Sf-ului Columba spre Iona (insula din Scotia prima crestinata), Sf Columba a vazut cum sufletul insotitorului sau urca spre Cer. El a fost printre cei 12 devotati care l-au insotit pe acest sfant spre insula Iona. 

Sf. Patrick este deseori înfăţişat ţinând în mână un trifoi, sau “insotit” de şerpi care fug de la el, simbol al iesirii din Timp-ul acestei exitente. Simbolul trifoiului ilustreaza doctrina Sfintei Treimi. Cele trei frunze care cresc dintr-o tulpină explica conceptul unui singur Dumnezeu în trei persoane. "Datorez totul lui Dumnezeu pentru că din mila Lui atâţia oameni s-au născut din nou întru El." spune Sf. Patrick. Sfântul Columba (Luminatorul Scotiei) este prăznuit în 9 iunie, iar împreună cu Sfântul Patrick al Irlandei (17 martie) şi cu Sfânta Brigid de Kildaire (1 februarie) este unul din cei trei sfinţi ocrotitori ai Irlandei.

Acum intelegem mai bine rostul divinatiei cailor la germani, expus de Tacit :

„Un obicei numai al acestui popor este să incerce si presimtirile si prevestirile cailor. Acesti cai, albi si nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni, sunt hrăniti pe socoteala obstii tot în pădurile si dumbrăvile acelea; după ce îi înhamă la un car sfânt, preotul si regele sau mai-marele obstii merg pe lângă ei si iau aminte la nechezatul si sforăitul lor. Si nici o altă prevestire n-are mai mult crezământ decât aceasta, nu numai la popor, ci si la fruntasi: în adevăr, si unii si altii socotesc că preotii sunt servitorii zeilor, dar caii stiutori ai gândurilor acestora." Se remarcă aici că trăpasii crescuti pentru divinatie sunt „nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni", spre deosebire de alti cai, folositi în treburile zilnice sau la războaie. Pe de altă parte, ei sunt albi, spre deosebire de ceilalti, la care cromatica interesează mai putin; se reproduce aici printr-un accesoriu de rit, ca albul este perceput ca superior tuturor celorlalte culori. Gandurile omului asadar e nevoie a fi curate de orice pacat pentru a deveni pure asemenea “maestrului alb” prezentat aici.

sărbători si obiceiuri celtice

Dis Pater, asa cum am specificat  in articolul precedent, este Bile, a carui rădăcina bel, înseamnă „a muri". De bel se leagă marea sărbătoare celtică Beltain, de la 1 mai, sărbătoare dominată de o simbolistică ritualică a transsubstantierii prin foc. Cu acest prilej, druizii aprindeau două mari focuri, trecând toate vitele prin pasajul dintre ele, din convingerea că astfel ele vor fi fertile în anul „verde" care vine, si vor scăpa de boli.  în esentă, e vorba de o sărbătoare resurectionară, de întâmpinare a vegetatiei, legată de forta de lustratie a focului: „toate sărbătorile din calendarul celtic erau în esentă sărbători ale focului, druizii fiind puternic legati de o magie a focului." nu poate fi uitat că Beltain marca sfârsitul semestrului nocturn la celti, unde calendarul era împărtit în două, o jumătate de an fiind dedicată zilei, luminii, iar cealaltă jumătate, noptii, întunericului.

Prin traditie, exegeza celtică admite două sărbători calendaristice mari, Lughnasa (dedicată marelui zeu Lug) la 1 august, ca sărbătoare a primei recolte, si Beltain, la 1 mai, ca sărbătoare ignică a emergentei vegetatiei. Făcând un simplu calcul, ajungem la concluzia că între ele nu sunt 6 luni, ceea ce duce la o asimetrie calendaristică. Prin urmare, trebuie să facem calculul pornind de la sărbătoarea Samain, la 1 noiembrie, considerată începutul Noului An la celti. Era momentul în care zeii „se jucau cu oamenii", întinzându-le diferite curse, dar era si momentul în care oamenii puteau trece în lumea de dincolo, prin portile vremelnic deschise, întreprinderea fiind extrem de periculoasă si cu consecinte nefaste. Dincolo de toate aceste detalii, ceea ce trebuie să remarcăm este că începutul Anului Nou (Samain, 1 nov.) marchează la celti intrarea în întunericul solar, intrarea în noapte. Continuând logic ecuatia, ajungem la concluzia că sărbătoarea orgiilor de foc, Beltain, de la 1 mai (6 luni după Samain) indică nasterea luminii, a zilei din noapte, prin intermediul „pragului" de purificare pe care îl reprezintă focul. Astfel, ajungem la triada sintetică si anume că ceea ce avem în ritul initiatic celtic este progresia negru -foc - alb, corespunzătoare transmigratiei sufletelor, în care, după Caesar, druizii credeau: „în primul rând, druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul; după ei, această credintă e un foarte bun stimulent , deoarece înlătură teama de moarte." (De Bello Gallico) Ritul trecerii prin foc a fost consemnat foarte devreme, de către Caesar: „întregul neam al gallilor este foarte superstitios. De aceea, cei atinsi de boli prea grave sau cei care trăiesc în mijlocul luptelor si al primejdiilor jertfesc sau promit că vor jertfi oameni. La aceste sacrificii se servesc de ajutorul druizilor. Ei cred că nu pot îndupleca vointa zeilor decât dacă oferă o viată omenească în schimbul altei vieti omenesti. Si pentru binele obstesc obisnuiesc asemenea sacrificii. Unele triburi au un fel de manechine de o mărime colosală, împletite din nuiele, în interiorul cărora pun oameni vii; manechinelor li se dă foc si oamenii mor învăluiti în flăcări."

Admiratia lui Tacit pentru femeile germane e binecunoscută. „... femeile germane  trăiesc îngrădite-n curătia lor, nestricate de momelile petrecerilor si de atâtările ospetelor. Să-si trimită-ntaină scrisori de dragoste, nu stiu  nici bărbatii, nici femeile." Ca o consecintă, femeile de aici nu prea calcă pe de lături, si atunci când îndrăznesc s-o facă, se compromit comunitar pentru totdeauna: „La un popor asa mare, preacurviile sunt foarte putine si pedeapsa lor, lăsată-n seama bărbatului, se dă pe loc: cu părul tăiat si-n pielea goală bărbatul o alungă pe femeie din casă, sub ochii rudelor, si-o poartă-n bătăi prin tot satul. Căci femeia desfrânată n-are nici o iertare; ea nu-si poate găsi bărbat nici cu frumusetea, nici cu tineretea, nici cu averea. Acolo nimeni nu ia în glumă păcatele si a strica pe altul ori a se lăsa stricat nu se cheamă a se da după lume."adauga: fetele se căsătoresc târziu, dar temeinic, căsătoria e sacrosantă, bărbatii sunt strict monogami, iar sotiile îsi urmează bărbatii peste tot, chiar si în războaie, socotind că e dedatoria lor să împărtăsească cu ei atât  bucuriile clipelor mărunte ale vietii, cât si drama sau teama celor cu adevărat importante. Motivele nu sunt doar sociale, ci sacrale: „Germanii mai cred că femeile au în ele ceva sfânt si profetic si nici nu le dispretuiesc sfaturile, nici le nesocotesc răspunsurile."

Inmormântarea este interpretată ca o regresie în Marea Zeită Mamă, de unde începe si fericirea „albă" de după moarte, celebrată prin incinerare târzie (trecere prin foc). Obiceiul funerar al celtilor presupune - povesteste Brekilien -„consumarea" integrală a trupului de după moarte, prin putrezire: initial, cadavrul este închis într-un dolmen, unde este tinut sapte ani, pentru a putrezi integral. Apoi oasele sunt decopertate, purificate prin foc, „albite" prin pisare, moment în care se consideră că balastul corporal a fost distrus în suficientă măsură pentru ca sufletul să se poată desprinde de el. în acest ritual de regresie thanatică, o semnificatie aparte are numele marii zeite, Danu (Ana sau Commana), echivalată cu uterul feminin care permite o regresie inversă nasterii: ea va da, în timp, zeita Gwen („cea albă"), cu trei sâni, pentru a-si alăpta copiii, cei trei „corbi albi".De simbolistica specială, initiatică a „corbului alb" se leagă – remarcă si druidicul Jean Markale - numele marelui zeu Lug, asociat luminii albe si corbului alb. Yann Brekilien explică si logica teogonică prin care „corbul negru" se transformă aici în „corb alb", deoarece corbul era, la celti, pasărea consacrată zeului luminii Lug. Bunicul dinspre mamă al lui Lug fusese Balor, „corbul" (zeul) negru al adâncurilor din tinutul Fomoîre, pe care „oamenii zeitei Dana" (Tuatha De Dannan) au trebuit să îl înfrunte, trecându-l printr-un pârjol de foc. Balor va da Balaurul din credintele noastre (pe o linie genetică de provenientă celtică). Toată logica initiatică a transformării „corbului negru" în „corb alb" prin intermediul trecerii prin foc îsi găseste explicatia în eschatologia celtică, moartea fiind asociată unui tărâm insular paradisiac, sustras suferintei si mortii (Sidh), unde oamenii erau asteptati după ce-si vor fi consumat „lantul" de pământ al întrupării. Sidh e format din Tir na n-Og (Tărâmul tineretii vesnice), Mag Melă (Câmpia plăcerii) si Tir na m-Ban (Tărâmul femeilor frumoase). Se întelege de la sine de ce râdeau descătusat celtii, atunci când erau urcati în manechinele de lemn, pentru a fi încredintati focului.

DIVINATIA CAILOR

Tacit vorbeste de divinatia cailor pe care o practică germanii: „Un obicei numai al acestui popor este să cerce si presimtirile si prevestirile cailor. Acesti cai, albi si nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni, sunt hrăniti pe socoteala obstii tot în pădurile si dumbrăvile acelea; după ce îi înhamă la un car sfânt, preotul si regele sau mai-marele obstii merg pe lângă ei si iau aminte la nechezatul si sforăitul lor. Si nici o altă prevestire n-are mai mult crezământ decât aceasta, nu numai la popor, ci si la fruntasi: în adevăr, si unii si altii socotesc că preotii sunt servitorii zeilor, dar caii stiutori ai gândurilor acestora." Se remarcă aici că trăpasii crescuti pentru divinatie sunt „nepângăriti de nici o muncă făcută pentru oameni", spre deosebire de alti cai, folositi în treburile zilnice sau la războaie. Pe de altă parte, ei sunt albi, spre deosebire de ceilalti, la care cromatica interesează mai putin. albul apare astfel superior valorificat tuturor celorlalte culori. Tacit vorbeste despre obiceiul germanilor de a tine sfat în pădure, pentru a decide soarta lor viitoare. 

Calendarul lor comunitar este selenar: „Ei s-adună laolaltă (afară numai de nu se întâmplă ceva neprevăzut si fără veste) în zile hotărâte, ori când e lună nouă, ori când e lună plină, căci atunci cred ei că este începutul cel mai cu noroc pentru orice treabă." Cu acest prilej, Tacit precizează, că germanii numără timpul nu după succesiunea zilelor, ci după cel al noptilor, când Soarele se află ascuns în bezna cea neagră: „... ei nu socotesc, ca noi, numărul zilelor, ci pe-al noptilor, asa pun soroacele, asa cad la învoială; parcă noaptea ar trage ziua după sine." Ciudătenia calendarului nocturn o remarcase deja Caesar, în De Bello Gallico, legând-o de un obicei druidic si de prezenta unui zeu cosmocrator, care nu este al zilei, ci al noptii: „Toti galii afirmă că se trag din Dis Pater, si spun că stiu aceasta de la druizi. De aceea determină durata nu după numărul zilelor, ci după cel al noptilor. Calculează zilele de nastere si începutul lunilor si al anilor în asa fel, încât noaptea precedă zilei." Pentru Charles Squire, Dis Pater trebuie să fi fost Bile, sotul psihopomp al marii zeite plăsmuitoare Danu, din care se naste generatia zeilor Tuatha De Dannan. Etimologic, numele lui Bile vine din silaba bel, „însemnând a muri", notează acelasi Squire. Dacă asociem acestei rădăcini ceea ce spune în realitate Caesar, si anume că galii „se trag din Dis Pater", atunci ajungem la singura concluzie posibilă, si anume că galii împărtăseau convingerea că ei „se trag" sau se nasc din moarte, din întuneric, ceea ce explică, probabil, si obiceiul lor de a număra trecerea timpului după numărul noptilor, nu al zilelor. Făcând analogie cu toate riturile similare de purificare pe care le cunoastem (orfismul, în primul rând), putem încheia ecuatia spunând că, în obiceiurile germanilor, ei trebuie să moară mai întâi, pentru a se naste, tot asa cum si stejarul din traditia druidică „moare" în momentul aparitiei iernii, pentru a da nastere excrescentei pure a vâscului.

Asmodeus (Aeshma-dev: spirit al judecatii)

Asmodeus (in persana Aeshma-dev: spirit al judecatii)

 spirit malefic al culturii persane, preluat de catre evrei ca diavol, deformand termenul in Ashmedai (distrugator). In cartea lui Tobias este prezentat ca un diavol ce actioneaza asupra uniunii conjugale, considerat fiind un demon al poftei. Sara s-a casatorit de sapte ori , dar spiritul cel rau Asmodeus i-ar fi omorat sotii , inainte de a se fi unit cu ei, dar pana la urma este ucis de ingerul Rafael. In Testamentul lui Solomon, el apare jumatate inger, jumatate om si se ocupa cu distrugerea armoniei matrimoniale sau cu distrugerea frumusetii tinerelor virgine. Armele lui sunt luxul si nebunia care le induce in orice creatura. In Ammud ha-Semali al cabalistului Mosè ben Solomon ben Shim’on di Burgos, el este al saptelea inger cazut, cel mai puternic al lumii infernale. In Goetia , prima carte Lemegeton a lui Arthur Edward Waite,  Asmodai este unul dintre cei 72 de comandanti de demoni, unul din cei 9 cu titlu de rege, comandand personal 72 de legiuni; atribuie Inelul Virtutiilor, invata aritmetica, geometria, astronomia si mestesugurile, raspunde la intrebari sincer, il face pe om invincibil, dezvaluie si pastreaza locatia comorilor. Atunci cand sunt invocati , apare ca un om cu trei capete (unul de vitel, unul de berbec, si unul de om), cu o coada de sarpe, picioare de gasca si respiratie de foc, stand pe un dragon si tinand in mana o sulita.

Festa della Primavera! Martisor/ La "Vecchia Dochia"/ Matronalia

Martisor/ Matronalia

Per il popolo romeno il giorno di primo marzo è legato all’usanza del “martisor” (diminutivo di “martie” - marzo). La tradizione dice che il tempo primaverile ed estivo sara proprio come quello del 1° marzo. Le credenze popolari dicono che chi indossa il “martisor” sarà fortunato e in salute. Il filo intrecciato simboleggia il legame tra l'uomo e la donna, l'unione di due forze opposte, ma complementari. Il “mărțișor” viene portato vicino al cuore, attaccato al vestito.

 La tradizione del Martisor risale dai tempi antichi. Gli scavi archeologici effettuati in Romania hanno evidenziato la presenza di antichi "mărțișor" risalenti a 8000 anni fa. Questi erano in realtà piccole pietre di fiume dipinti di bianco e rosso, legate insieme con un cordoncino e portate al collo. Più tardi, si appese una moneta d'oro o un medaglione, con una funzione protettiva. Nei tempi antichi, il “martisor” era fatto di due linee di lana, una bianca e una rossa o nera, come simbolo delle due stagioni principali – inverno ed estate; il 1° marzo era l'inizio di un anno nuovo, un momento in cui la gente aveva bisogno di proteggersi dagli spiriti maligni con l’aiuto di un amuleto.  

Il “martisor” si porta fino alla fioritura delle rose o dei ciliegi, ai cui rami sono poi appesi.  Questo simbolo della primavera, si confeziona con dei fili bianchi e rossi, di cotone o setta, intrecciati in un cordoncino che si lega a forma di otto. A questo cordoncino si appende un ciondolo portafortuna, notevole perché può assumere le più diverse forme simboliche (un tempo monetine d´oro o d´argento, ma anche fili di erba, germogli o fiori; oggi fiori, animaletti, cuoricini, eccetera). Oggi l´usanza consiste nel donare questo ciondolino con il suo fiocco bianco e rosso a tutte le donne, dalle nipoti alle nonne, come augurio di buona fortuna, amore e di buon inizio di primavera. Nel nord della Romania, in Moldavia e in Bucovina, la tradizione vuole che anche gli uomini ricevano questo simbolo primaverile. Chi l’ ha ricevuto lo deve portare attaccato al petto vicino al cuore. Il bello di questa festa è la gioia che si sente in tutte le vie delle città, che per l´occasione, già dai primi giorni di febbraio si riempiono di bancarelle, dove è messa in vendita una svariata scelta di martisoare di diverse forme e colori. Il colore rosso, quello del fuoco, del sangue e del sole, era attribuito alla vita, quindi alla donna. Invece il colore bianco, che richiama la trasparenza dell´acqua e il bianco delle nuvole, era specifico alla saggezza dell´uomo. Questi colori, che adesso ritroviamo nel cordoncino del martisor, esprimono il legame inseparabile dei due principi, come il continuo movimento della materia, il ciclo della natura, con tutte le sue forze vitali. Alcune ragazze giovani le indossavano fino alla fine di marzo, quando legavano ai rami il filo con una moneta rossa sperando che tutti i loro desideri si avverassero.  Sotto l’albero si metteva formaggio fresco, pane bianco e vino rosso. Si credeva che in questo modo la ragazza avrebbe avuto una faccia bianca come il latte e liscia come la rossa.

La tradizione ricorda dell’antica Matronalia, la festa romana celebrata dalle donne in onore del Principio di fecondita' e prosperita'. La ceremonia iniziava nel bosco sacro dove le matrone (nell'antica Roma, donna maritata di alto rango) facevano offrande al sacro tempio di Giunone Lucina. I festeggiamenti terminavano con i doni che i marito facevano alle loro moglie, doni di fiori selvatici che crescevano nei boschi e campi.

 In antica religione romana , il Matronalia (o Matronales Feriae ) era una festa celebra. Giunone Lucina , la dea del parto (" Juno che porta i bambini alla luce "), e della maternità ( mater è "madre" in latino ) e le donne in generale. Nell'originale calendario romano tradizionalmente pensato per essere stata stabilita da Romolo, era il primo giorno dell'anno. Come il primo giorno di marzo ( Martius ), il mese di Marte , era anche il Feriae Martis .

La data della festa è stata associata con la dedicazione di un tempio a Giunone Lucina sul colle Esquilino intorno al 268 aC, ed eventualmente anche una commemorazione della pace tra Romani e Sabini . In quel giorno, le donne partecipavano ai riti al tempio, anche se i dettagli non sono stati conservati; poi, a casa, le donne riceverono diversi doni dai loro mariti e figlie; gli uomini dovevano offrire preghiere per le loro mogli. Inoltre, le donne erano tenute a preparare un pasto per gli schiavi domestici (che avevano un giorno di assenza dal lavoro), come gli uomini romani fecevano quando festeggiavano i Saturnalia .

La "Vecchia Dochia"

La Santa Martire Evdochia è festeggiata il primo Marzo nel calendario ortodosso.  Lei è stata una donna che ha visuto durante l’imperatore Traiano, in Libano, e dopo una vita pienna di peccati, si è pentita di tutto quello che aveva fatto e ha deciso di cambiare il suo modo di essere ; ha lasciato tutta la sua fortuna ai povveri e  ha continuato a vivere in una monastero commettendo diversi miracoli. Alla fine è stata ucisa per la sua credenza  in Cristo con la spada.

Secondo una leggenda proveniente dai nostri antenati, i Traci , che abbitavano nella regione della Romania e in tutta la regione dei Balcani,   le giornate dal 1 al 9 marzo sono conosciute come "babe" cioè "vecchie" e rappresentano l'arrivo della primavera perché in questi 9 giorni la Baba Dochia, la "Vecchia Dochia", che porta l'inverno, inizia a togliersi i 9 cappotti, uno al giorno, cosi lasciando spazio al caldo primaverile.La tradizione dice che ogni persona può scegliere un giorno tra questi 9 e come sarà il tempo in quel giorno cosi sarà il suo modo di essere durante l'anno, altri dicono che addirittura il tempo del giorno scelto preveda la prosperità o la mancanza di essa.Cioè, se il tempo è bello, la persona sarà solare e di buon umore e tutto le andrà bene, invece se sarà una giornata nuvolosa, la persona sarà meno allegra e non tutto andrà a meraviglia. La neve e la piogia prevedono ricchezza.Ora ci sono 2 modi per scegliere il giorno, o a caso, o in base alla data di nascita.

Secondo alcuni fonti, Dochia era la figlia di Decebalo, il re dei Daci -  i nostri antenati – provenienti dai Traci come etruschi nel nord dell’ Italia. Quando l’Imperatore romano, Traiano era stato in Romania per conquistarla, ha visto Dochia e s’innamoro’. Mentre le dava la caccia, Dochia cercò rifugio sui monti Carpati insieme al suo gregge per evitare di sposarlo. Li’ , la Donna della montagna, impietosita dalla fanciula la trasformo insieme al suo gregge in un gruppo di rocce, che esistono ancora nelle montagne.

Inoltre, il primo Marzo non è solo la festa del martisor, ma anche di Dochia, un´antica divinità che muore il primo e rivive il 9 marzo (l´equinozio di primavera nel vecchio calendario popolare). Dochia ricorda la Grande madre Terra e può essere associata con Diana e Giunone dei Romani e con Era e Artemide dei Greci.

La leggenda dice che la vecchia Dochia fosse una cattiva suocera, che il primo giorno di marzo mandò sua nuora in montagna a raccogliere fragole. Per strada, la ragazza incontrò un vecchio che le diede un mucchio di fragole. Nel vedere i frutti, la vecchia Dochia credette che fosse arrivata la primavera. Così indossò le sue nove pellicce (dodici in Moldavia e Bucovina), prese le pecore e andò sulla montagna. Il tempo tiepido le fece togliere le pellicce, una ad una. Ma il freddo e la pioggia arrivarono d´improvviso e la vecchia, insieme alle sue pecore, fu trasformata in ghiaccio, che divenne poi roccia. Così si sarebbe formata la roccia chiamata Babele (le Vecchie) delle montagne Bucegi. La tradizione dice che la vecchia Dochia, che scuote le sue pellicce piene di pioggia o neve, sia tuttora responsabile del tempo pazzerello dell´inizio di marzo.

Si dice che Baba Dochia è stata punita da Gesù perché si portava male con la sua nuora.Per farle un dispetto,l'ha mandata al fiume,in un giorno molto freddo d'inverno,per lavare,fino a diventare bianco,un gomitolo di lana nero.Poiché la lana non diventava bianca e le sue mani sanguinavano dal freddo, Gesù o un angelo ha visto la sua sofferenza.Così gli ha offerto un fiore rosso per aiutarla a svolgere il compito dato.Tornata a casa con il gomitolo bianco,disse alla madre di suo marito quello che era successo.Dochia era scettica per la storia ascoltata. Pensava che i fiori vengono da un amante,e non da Gesù.Inoltre,la comparsa dei fiori in pieno inverno la face pensare alla primavera,la stagione favorevole per portare le pecore al pascolo.Per questo motivo, Baba Dochia ha lasciato la montagna, rinunciò ai suoi cappotti e divenne pietra.

In passato, in quel giorno non si lavorava, tutto questo perche  i nostri antenati avevano fiducia nei poteri soprannaturali della Dochia , che permetteva a tutti un anno pienno di gioia , senza malattie e molta fortuna. Il periodo tra il 1 ° e il 9 marzo è il momento in cui si celebra il cammino della vecchia.   Dochia sta compiendo il suo destino con il suo gregge, per andare verso la rinascita. L’aspetto instabile del tempo di questo periodo si ritiene essere dovuto alla sua natura capricciosa.