Abraxas- "Tatăl cel Nenăscut”

Jung spune: "Abraxas vorbeşte despre cuvântul sfinţit şi blestemat, care este viaţa şi moartea în acelaşi timp, Abraxas reprezinta adevărul şi minciuna, binele şi răul, lumină şi întuneric în acelaşi cuvânt şi în acelaşi fapt.. De aceea este vazut Abraxas teribil " “Numele lui Dumnezeu este Abraxas".. Din romanul Demian de Hermann Hesse.

Forma obişnuită de Abraxas este reprezentata printr- un corp uman, cu cap de cocoş ( Hermes sau Apollo) sau, ocazional, de un uliu (Horus) sau un rege, picioarele din şerpi, semnificand unirea cerului şi a pământului, cu omul in centru. El adesea poarta intr-o mana un scut (uneori marcat cu numele divin IAO), iar în cealalta un bici sau o sabie. Apare inscris pe amulete cu capul de cocoş (Phoebus) sau de leu (Ra sau Mithras), corpul de om, iar picioarele lui sunt şerpi care se termină în scorpioni. In mana stânga are un scut rotund sau oval, iar in cea dreapta are prins un bici "Din Amulete si talismane de către EA Wallis.

Pentru gnostici prin abraxas se reprezinta imaginea celor 365 de manifestări divine atribuite zeului suprem (Soarele cu şapte raze) Abrasax In traditia gnostica, Abraxas este considerat Principele Aeon (Eonilor), ciclurilor Creatiei. In sistemul gnostic al lui Basilide este "Tatăl cel Nenăscut”, Cel care a dat naştere unei serii de puteri, dintre care cea din urma a creat "primul cer". La randul lor, acestea au dat naştere la o a doua serie, care creează cel de al doilea cer. Procesul continuă in acelaşi mod pană ce vor fi create 365 de ceruri, ingerii ultimului cer sau cerul vizibil sunt autorii lumii noastre.Se mai spune ca ultimul cer, cel terestru, este guvernat de Dumnezeul din Vechiul Testament; dar Jahve nu ar fi adevaratul Dumnezeu, ci unul din acei “ingeri - creatori” care vor sa-si subordoneze  intreaga creatie asupra Sa. In Apocalipsa lui Adam se spune ca Abraxas va cobori pe pamant impreuna cu Sablo si Gamaliel, pentru a conduce oamenii deasupra Eonilor si sa-si faca sa devina asemeni ingerilor. Stăpanul sau arhontele celor 365 de ceruri este Abrasax. De altfel, literele cuprinse in acest nume formează, după alfabetul grec numerotat, cifra de 365. Tot el a dat naştere lui Nous (Minţii), prima entitate din seriile puterilor primare. Hristos nu a fost trimis in lume de Creatorul lumii, ci de Abrasax. “Numele Abrasax sau Abraxas este asociat cu diverse figuri composite, avand capul de cocoş sau şoim, braţele de om (ţinand un bici sau pumnal şi un scut mic rotund), pieptul tot de om intr-o platoşă, iar picioarele sunt sub formă de şarpe.”

 In secolul al II-lea existau mai multe curente spirituale, printre acestea fiind si cel al basilidienilor. Acestia credeau in Dumnezeu ca intr-o fiinta suprema ce a creat totul, si al carui nume, ascuns oamenilor, era Abraxas. Mai mult, considerau ca Iisus fusese creat de Dumnezeu din El Insusi si ca nu se inaltase la ceruri, continuind sa mearga pe Pamant si sa-i ajute pe cei ce cred in el. Cum numele Abraxas continea sapte litere grecesti a caror analiza numerica echivala cu numarul 365, numar echivalent al zilelor dintr-un an, s-a considerat ca 365 reprezinta numarul de zei pe care-i conducea Abraxas, fiecare zeu stapanind cite o virtute. Unii istorici in mitologie il considera pe Abraxas ca fiind un zeu egiptean, in timp ce altii spun ca de fapt e vorba de un demon cu cap de om si serpi in loc de picioare – sa nu uitam ca demonii sunt fiinte supranaturale nu neaparat negative. Talismanele protejate de Abraxas contineau imaginea acestuia cu un bici in mina, pentru a alunga spiritele negative si aveau inscriptionat numarul 365 pe ele. Insusi cuvantul magic abracadabra a derivat din numele lui Abraxas, cu el fiind chemata puterea suprema, iar raspindirea numelui in toate limbile, arata importanta talismanului. Abracadabra reprezinta cel mai raspandit cuvant magic ,considerat de unii fara vreo semnificatie semanatica ,dar interpretat de altii ca provenind din contractia cuvintelor blestemului "abrek ad habra"-Trimite trasnetul tau pana la moarte! sau din numele zeului Abraxas sau Abrasax. O altă interpretare a lui Abracadabra este aceea oferită de lexicoanele ebraice moderne care văd în grupul de cuvinte ABR, iniţialele cuvintelor AB – בא – Tată; BEN – ךב – Fiu şi RUAH – הזר – Duh Sfânt, fapt care pur şi simplu ne fixează în faţa unei treimi: un tată (Dumnezeu - Abrasax), un fiu (credinciosul) şi Duhul Sfânt –prin puterea Celor Trei boala este exorcizată din om.Folosindu-se de transcrierea gemantrică s-a ajuns la citirea abra kad bara = boala /febra/ să diminueze, chestiune care se leagă din nou de exorcizarea bolii. Sub acelaşi raport numeric, numele divin Abrasax este strâns legat de Abracadabra. Numerologia ne arată că Abracadabra (= 1+2+100+1+60+1+200) are aceeaşi valoare numerică cu Abrasax şi Mithra: 365 (numărul coincide cu zilele unui an). Rămâne aproape o certitudine faptul că Abracadabra a pătruns prin intermediul reprezentărilor Abrasax, unde în chip ocult “treimea” despre care am mai amintit este prezentată în felul următor:

1.Tatăl – unde capul este cocoşul;

2.Fiul – unde bustul este de om (întrupare?);

3.Duhul - unde picioarele sunt reprezentate de doi  şerpi.

Se crede că Basilides l-a utilizat în principal cu sensul de talisman, de formulă magică şi mantră prin intermediul căreia se puneau în ordine manifestările dezordonate ale materiei. În mare este cunoscut faptul că “formulele magice de talismane existente din Evul Mediu şi până astăzi s-au inspirat din tradiţia egipteană antică şi din procedeele arabe”. Basilides a trăit la Alexandria, deci era un cunoscător perfect al teoriei şi practicii fabricării unui talisman. De asemenea procedeele arabe nu trebuiesc subestimate, ele fiind cel puţin la fel de vechi precum cele egiptene.Basilidienii sustineau ca au la baza invataturile lui Claucias, un discipol al Sfintului Petru si afirmau ca ei sunt singurii pastratori ai adevaratei credinte, toti ceilalti deformind realitatea deci, implicit, imaginea Creatorului si a creatiei sale.

Simbolul focului

Simbolul focului este prin excelenţă unul din cele mai contradictorii. Gaston Bachelard afirma în Psihanaliza focului că „Tot ce se schimbă repede se explică prin foc. Acest element privilegiat poate fi «intim şi universal»” (Bachelard. G, Psihanaliza focului, Ed. Univers, Bucureşti. p. 35), focul „trăieşte” şi poate fi păstrat în adâncul sufletului. Îl imaginăm în ceea ce sălăşuieşte în profunzimile fiinţei prin sentimentul de iubire, se ascunde în materie şi se manifestă sub formă de ură sau răzbunare, fascinează şi domină. Este o plăcere sau o tortură, trezeşte frica sau respectul. Fiind un element complex, focul poate fi valorizat într-un dublu sens, de bine şi de rău, având atât origine divină cât şi demoniacă. „Este un zeu tutelar şi teribil, bun şi rău” Acest element primordial exprimă atât emoţia eliberatoare cât şi patima distructivă. Astfel, focul poate fi considerat o binecuvântare pentru oameni dar şi o pedeapsă a apocalipsului; reprezentând un simbol ambivalent, ni-l putem imagina că luminează în Paradis şi arde în Infern.

În literatura creştină, simbolul focului ocupă un loc privilegiat. Fiind considerat un pandant solar, focul, a fost asociat de-a lungul timpului cu imaginea demiurgului divin şi a fost des folosit ca simbol în scrierile religioase. Teologia situează alegoriile care fac referire la acest element mai presus de toate celelalte. Focul simbolizează unirea cu Dumnezeu şi transcendenţa naturii umane. Prin intermediul acestui element primordial îşi arătă Dumnezeu slava şi mărirea; atunci când i s-a aratat lui Moise, Yahve era înconjurat de foc. Vechiul Testament vorbeşte despre acest moment în care Dumnezeu i s-a aratat lui Moise pe muntele Sinai într-un tufiş arzând. Arhanghelul care i-a alungat pe Adam şi Eva din Paradis avea o sabie de foc. Duhul Sfânt s-a pogorât asupra apostolilor sub forma unor limbi de foc, limbile de foc ale Rusaliilor. Liturghia catolică a focului nou este celebrată în noaptea de Paşte. Domnul Iisus Hristos vorbeşte despre focul care nu se stinge, simbolul protecţiei divine, al bucuriei şi al fericirii, al adevăratei înţelepciuni. Focul reprezintă un element sacru, având ca principale atribute purificarea şi regenerarea, dar poate constitui şi instrumentul pedepsei şi al judecăţii lui Dumnezeu. Adeseori în scrierile creştine incendiile mistuie pedepsitor locurile necurate şi oamenii blestemaţi. Sodoma şi Gomora au fost acoperite de o ploaie de foc.
Focul este unul din semnele premergătoare care vestesc sosirea Domnului. In Evanghelia după Sfântul Ioan se spune că la sfârşitul lumii o ploaie de foc va coborî din cer distrugând totul.

Valenţa distructivă a focului comportă şi aspecte negative iar stăpânirea focului este echivalentă cu o practică diabolică. În Evul Mediu, pedepsirea divină a păcatelor cu blestemul focului veşnic şi simbolul Iadului reprezintă motive frecvent întâlnite în operele literare. Căderea de sus îi aparţine lui Lucifer, purtător al luminii cereşti aruncat în flăcările Iadului unde sălăşuieşte un foc care arde fără să se consume, un foc care exclude pentru totdeauna regenerarea. Din cauza fumului său, acest foc întunecă şi sufocă, arde şi mistuie, este un foc neîmblânzit, al mâiniei, al lăcomiei, trimis ca pedeapsă sau ca răzbunare. Acest foc neîmblânzit, nestăvilit care fumegă şi arde este diametral opus flăcării luminoase, simbol al purificării şi al iluminării spirituale. Focul din Infern a fost interpretat de psihanaliză ca fiind echivalentul intelectului aflat în stare de revoltă, reprezentând toate formele de regresiune psihică.

Se fac speculaţii diferite în funcţie de caracteristica polivalentă a focului, masculin-feminin. În general focul ceresc este considerat masculin deoarece este produs de fulger, în timp ce focul pământesc provenit din lava incandescentă este feminin.

Doctrina hindusă îi oferă focului o importanţa fundamentală, cuprinzând aspecte variate. Semnificaţia supranaturală a focului se întinde de la sufletele rătăcitoare până la spiritul divin Brahma care este asociat cu simbolul focului.

Anumite incinerări rituale au drept fundament acceptarea focului în calitate de mesager dinspre lumea celor vii către cea a morţilor. În ritualurile iniţiatice ale morţii şi reînvierii, focul se asociază cu principiul său antagonic, apa. Purificarea prin foc este considerată ca fiind complementară purificării prin apă. Purificarea prin foc reprezintă o purificare prin lumină şi adevăr, în timp ce purificarea prin apă este echivalentul purificării prin bunătate. Focul este motorul regenerării periodice. În limba sanscrită pur şi foc sunt un singur cuvânt. Sintagma „apă arsă” redă cel mai bine şi exprimă uniunea contrariilor care se efectuează în sânul pământului.

Este propusă o clasificare a tipurilor de foc: focul natural, nenatural şi focul împotriva naturii. Focul natural este corespondentul principiului masculin iar pentru a-l poseda este nevoie de multă abilitate pentru că acest foc este atât de concentrat încât fără o muncă stăruitoare nu poate fi pus în acţiune. Cel de-al doilea tip de foc, cel nenatural, este asociat cu principiul feminin pentru că nu este nevoie decât de un efort minor pentru a-l poseda. Principiul feminin al lucrurilor constituie un aspect de suprafaţă şi de învăluire, în timp ce principiul masculin este considerat a fi un centru de putere, activ şi brusc. Dintre cele două tipuri de foc, ipostaza elementului intim masculin reprezintă focul cel mai puternic. „Căldura feminină atacă lucrurile din afară, focul masculin le atacă dinăuntru, din inima esenţei.” (Bachelard G., op. cit., p. 98). Cel de-al treilea tip de foc, în viziunea lui Bachelard, este reprezentat de focul împotriva naturii, având astfel puterea de a distruge ceea ce natura a legat foarte puternic. Interesantă este şi remarca făcută de Bachelard în studiul său: „ceea ce a fost luminat de foc păstrează o culoare de neşters; ceea ce focul a mângâiat, iubit, adorat capată amintire, îşi pierde inocenţa.” (Ibidem, p. 30). Astfel, focul lasă în urma lui ceva corosiv care îi poartă urma atât de vie. Complementare acestui element primordial sunt şi simbolurile luminii, căldurii, salamandrei (expresie vie a focului), fumului, cenuşii, scânteilor şi flăcărilor. Lumina constituie un produs al focului, pentru că este degajată de acesta, precum dragostea se degajă din voinţa lui Dumnezeu. Ea este asociată cu naşterea vieţii însăşi. „Fiat lux!” Viaţa focului este compusă şi întreţinută de scântei, în timp ce flacăra reprezintă simbolul purificării prin foc şi al iluminării spirituale. Focul care fumegă este opusul flăcării luminoase. În China şi în Tibet fumul înalţă sufletul spre tărâmul celălalt iar aburul, ca un fum care se înalţă dintr-un corp neînsufleţit, reprezintă pentru alchimişti ieşirea sufletului din trup.
Simbolismul cenuşii rezultă în primul rând din faptul că ea are o valoare reziduală, aceasta reprezentând ceea ce rămâne în urma focului şi după stingerea lui. Din punct de vedere spiritual valoarea ei este nulă iar în viziunea escatologică cenuşa simbolizează lipsa de valoare, nulitatea asociată vieţii omeneşti: „Eu sunt pulbere şi cenuşă” (Facerea 18.27).
Salamandra a fost considerată focul însuşi, reprezentând ipostaza vie a acestuia. Anticii credeau că poate să trăiască în mijlocul focului fără să fie mistuită de el. Astfel simbolul salamandrei a fost prezent în iconografia medievală şi în alchimie. Pentru alchimişti ea este pandantul pietrei oprite la stadiul de roşu iar numele ei a fost dat focului care nu arde. Salamandra a fost blazonul regelui François I al Franţei, ca simbol al focului purificator, motoul acestuia fiind „Nutrisco et estingo” – Nutresc (binele) şi nărui (răul).

Experienta orfica in crestinism

Pavel, iniţiat in orfism, a adaptat experienţa orfică faptului creştin. Christ era mult mai preţios ca Zagreus iar realitatea lui Christ era mai palpabilă decat a zeului grec. Pavel a simţit imensele posibilităţi misterice ale lui Christ. De aceea a inlocuit, in cadrul misterului, pe Zagreus prin Christ. Mitul lui Orfeu este interpretat ca dovadă a existenței a unei religii arhaice în Grecia, poate de origine tracă, caracterizată de mistere și de credința în nemurirea sufletului.Sectanții orfici l-au văzut de fapt pe Orfeu ca preot și inițiator al cultului lui Dionysos Zagreus și nu în postura de cântăreț.Dionysos Zagreus este zeitatea centrală a cultului orfic, protectorul agriculturii și al femeilor care nasc. Zagreus provine ca teonim din Tracia, unde era cunoscut drept fiul zeiței solare Heptis. Cultul acesteia a influențat la rândul său orfismul, în special practicile lui inițiatice. Potrivit textelor orfice Dionysos Zagreus, fiul lui Zeus și al Persefonei-Demetra, a fost ucis și mâncat de către titani. Doar inima i-a fost salvată de către Atena. Cu ajutorul ei, Zeus l-a zămislit din nou pe zeu, sub avatarul de Dionysos Lyseus (sau Lyaeus), zeul vinului și al orgiilor. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu misterele din antichitate. Cauza acestor mistere a fost cultul agrarian local. Spectacolul morţii şi naşterii vegetaţiei a fost asimilat cu cel al morţii şi naşterii zeului vegetaţiei (Osiris, Attis, Dionysos, Adonis, Tammuz, etc), apoi cu al morţii şi renaşterii omului. Treptat, s-a ajuns la concepţia că individul iniţiat in misterele morţii şi renaşterii zeului (misterele de la Eleusis, etc.) se mantuie de moarte, renăscând odată cu invierea zeului. Misterele din Eleusis au fost sărbători bianuale ținute în Grecia antică în templul din Eleusis dedicate zeiței Demetra și fiicei ei Persefona din recunoștință pentru darul agriculturii. Conform legendei, eleusinii erau protejați de Demetra fiindcă se arătaseră primitori față de ea când luase înfățișarea unei bătrâne sărmane, atunci când o căuta pe fiica ei Persefona. Asemeni misterelor orfice, alături de care probabil s-a dezvoltat în mod paralel, festivitățile misterelor din Eleusis aveau parțial un caracter esoteric, care presupunea inițierea și prin mitul Persefonei denotau credința în nemurirea sufletului. Conform surselor, misterele eleusice se celebrau încă din sec. al VII-lea î.Hr. "Micile Mistere" (Myesis) se țineau primăvara, în aparență numai în onoarea lui Heracle, care, ca străin, nu a putut fi inițiat în "Marile Mistere" (Teletai). Acestea aveau loc toamna, timp de nouă zile, începând cu cea de-a 15-a zi a lunii Boedromion (la începutul lui octombrie) și comemorau coborârea Persefonei în infern pentru perioada pe care era obligată să fie alături de Hades.Participanții trebuiau să-și anunțe cu mult timp înainte venirea, își asumau cheltuieli însemnate din cauza animalelor destinate sacrificiilor și erau obligați să postească înaintea procesiunii timp de nouă zile.Persefona (Περσεφόνη, adică "Cea care curmă lumina") este în mitologia greacă zeița care stăpânește în timpul iernii, alături de Hades, lumea umbrelor, fiind însă în timpul verii și zeița fertilității. Demetra (greacă: Δημήτηρ) era în mitologia greacă zeița agriculturii și a roadelor pământului. Demetra a avut cu Zeus o singură fiică, pe Persefona.

Naşterea, nunta şi moartea, de fapt, sunt forme de iniţiere; in ceremoniile iniţiatice, simbolismele morţii şi ale renaşterii (= noua naştere) şi adesea ale nunţii (= sexualitatea) joacă un rol considerabil.

O cunoastere mai amanuntita a "naturii" umane

Omul cunoaşte două morţi, scrie Plutarh; prima are loc pe pămant, sub auspiciile Demetrei, cand trupul se separă de grupul psyche-nous şi redevine ţărană (de aceea atenienii numeau morţii 'demetreioi"); a doua are loc in lună, sub auspiciile Perscfonei, cand psyche se detaşează de nous şi se resoarbe in substanţa lunară. Sufletul (psyche) rămane in lună, păstrand pentru un timp visele si amintirile vieţii. Drepţii se "usucă" repede; sufletele celor ambiţioşi şi indărătnici, precum şi ale celor indrăgostiţi de propriul lor trup sunt neincetat atrase spre Pămant şi resorbirea lor presupune o perioadă foarte lungă. Nous-ul este atras şi reţinut de soare, raţiunea corespunzand substanţei acestuia. Procesul naşterii se realizează in chip invers; luna primeşte de la soare nous-u\, care, germinand in ea, dă naştere unui nou suflet (psyche). Pămantul oferă corpul. Se remarca simbolismul fecundării lunii de către soare, in vederea regenerării cuplului nous-psyche, primă integrare a personalităţii umane. F. Cumont  crede despre cuplul spiritual psyche-nous că este de origine orientală, respectiv semitică, şi aminteşte că evreii recunoşteau un "suflet vegetativ" (nephesh), care continua să rămană pe pămant un anumit timp, şi un  “suflet spiritual" (rouati), care se separa de trup indată după moarte.

"Cantarea Cantarilor"-poem biblic de sorginte egipteana

După Neuschotz, "Cântarea Cântărilor" e o traducere făcută de un scrib evreu din Alexandria după mai multe izvoare din literatura religioasă egipteană; Sat-per-emhru (aşa-numita Carte a morţilor), textele gravate pe zidurile templelor surprind identitatea dintre poemul biblic şi acele cateva manifestări ale mitului osirian, acest aspect fiind dovedit de autor prin apropieri de nume, de fapte, de idei. Isis duce dorul iubitului, Sulamita de asemenea; Isis işi caută iubitul, fratele şi soţul (pe Osiris), acelaşi lucru face şi Sulamita; numele lui Osiris-cel-tanăr e Ju-em-hetep, adică "cel care vine aducand pacea", - numele Salom inseamnă' cel care este pacea"; Isis e numită Hetepith (cea care aduce pacea), iar Sulamith inseamnă "cea care este pacea". Ierusalim inseamnă "oraşul păcii"; adică al morţii. in el domneşte Salomon, adică Osiris, zeul morţii. El imploră sărutul mantuitor al zeiţei Isis, care ii va aduce viaţa. Nenumărate texte şi picturi egiptene ne arată mumia lui Osiris, plansă şi sărutată de sora şi soţia sa, Isis. Primul vers din Cântarea Cântărilor -"sărută-mă cu sărutarea gurii tale" - e spus de Salomon, adică Osiris, care aşteaptă sărutul sacerdotal ce ii va inapoia "sufletul, viaţa, vigoarea fizică şi morală". Versul acesta e "chemarea mumiei, implorand sărutul invietor al preotului regal Kherheb, care reprezintă pe rege". Osiris, ca mumie, e uns cu arome: Salomon, de asemenea. Osins strigă: "Să mă sărute!", ceea ce strigă şi Salomon. "Neagră sunt", spune Sulamita, ceea ce nu are inţeles la o evreică. Dar Isis este zugrăvită in culoare neagră. Sulamita spune: ''Sunt crinul din vale", iar Isis: "Sunt crinul care infloreşte in campie"; Salomon e comparat cu o gazelă: Hor (fiul lui Osiris, identificat cu el) e figurat sub forma unei gazele

Simbolistica "morti in viata"

Ceremonia funerară din Annam şi ritualul indian sampradâna, sunt atestari ale credintelor stravechi de "morţi in viaţă", adica de oameni care nu mai aparţin societăţii din care au făcut parte.

In Annam este obiceiul ca bătranii, indată ce-şi simt sfarşitul, să dea un banchet funerar familiei, ca şi cum ar fi murit deja. In cazul cand bătranul işi revine şi continuă să trăiască, e considerat, din punct de vedere juridic şi social, mort. Soţia lui e văduvă, copiii lui sunt acceptaţi orfani; nu poate lua parte la rituale decat in măsura in care morţii sunt acceptaţi să fie prezenţi in anumite ceremonii. In India se intalneşte o credinţă similară. Este asa numita sampradâna; bătranul, simţindu-şi sfarşitul apropiat, işi transmite fiului intreaga lui "persoană" psiho-mentală. In Upanishade se găseşte admirabil descrisă această ceremonie. Bătranul aşază pe fiul său in aşa fel incat mana lui să-i atingă mana, piciorul lui să-i atingă piciorul, etc. Apoi incepe ritualul propriu-zis: "imi pun ochiul in tine", spune bătranul. "iţi dau ochiul tău", răspunde fiul. Şi aşa mai departe. In caz că bătranul scapă cu viaţă, el este juridic considerat mort, stă sub autoritatea fiului său (căci fiul lui este, de fapt, adevăratul el însuşi) şi, de cele mai multe ori, pleacă de acasă, trăindu-şi restul zilelor in singurătate, practicand asceza in pădure. Bătranul in pragul morţii este, intr-un anumit fel, un desăvârşit, tot ce a putut invăţa de la viaţă a invăţat. In cazul Indiei, el transmite fiului funcţiile "impersonale" ale fiinţei lui. Tot ce era desăvarşit in el a "pus" (in sens magic, concret) in fiul său.

Izvorul Potopului Biblic

O naraţiune diluviană apare in ultimele secole ale brahmanismului (VII-VI in. Chr.), in aşa-numita Sâtapatha Brahmană :“Iată că lui Manu i se aduse apă pentru spălarea de dimineaţă…pe cand se spăla, un peşte ii ajunse in mană. Peştele ii spuse: -Creşte-mă, eu te voi mantui. - De ce mă vei mantui tu? - Va veni intr-o zi apă mare care va mătura toate fiinţele; de această apă te voi mantui. - Dar cum să te cresc? - Cat timp suntem mărunţi, spuse peştele, nu prea avem norocul să trăim, pentru că peştii se mănancă intre ei. Hrăneşte-mă mai intai intr-un vas; cand voi fi devenit prea mare pentru acest vas, vei face o groapă şi mă vei creşte; cand voi fi ajuns prea mare pentru groapă, mă vei duce in mare; voi fi atunci la adăpostul tuturor primejdiilor. (Căci era unul din acei peşti care ajung adevăraţi monştri in tinereţe). Aşadar, in cutare an, va veni şuvoiul de apă; tu vei fauri o cobabie şi mă vei chema: o dată venită apa, tu te vei sui in corabie şi eu te voi scoate de acolo".Versiunea diluviana din Bhagavata-Purăţia e mult mai specifica. Către sfarşitul primei zile a lui Brahma (aşa-numita Kalpa, care cuprinde, după credinţa indiană, 4.32O.OOO.OOO ani solari), insuşi Brahma era adormit. Demonul Hayagriva profită de ocazie şi fură sfintele Vede ieşite din gura Marelui Zeu. Vişnu observă aceasta şi, ca sa-1 poată urmări, se preface in peşte; dar cade in mainile lui Rishi-Satyavrata, care se comportă faţă de el intocmai ca şi Mânu in Sâtapatha Brahmana. Urmează potopul, in care timp Satyavrata e mantuit intr-o corabie. Aceasta era legată de cornul peştelui (Vişnu), printr-un şarpe numit Ananta.In tot timpul potopului - care ţine o noapte de a lui Brahma -Vişnu iniţiază pe Satyavrata in misterele sufletului universal. Cand se deşteaptă Brahma, Vişnu ii inapoiază Vedele, apoi ucide pe Hayagriva, prinţul demonilor (după Daadson).Ipoteza unei influenţe semite asupra legendelor diluviene indiene pare indreptăţită prin faptele cercetate si prezentate pană acum.

l.in Vede, cel mai vechi monument al literaturii indiene, nu se pomeneşte nimic de potop.

2. Vişnu, care scapă pe om sub chipul unui peşte, se aseamănă prea mult cu zeul chaldeean Ea (Enkidu), al cărui simbol e un peşte. in treacăt, aminteam că şi simbolul creştin primitiv, un peşte cu o ancoră (la origine e o corabie, corabia lui Manu) e o moştenire indiană sau chaldeeană.

3.Şi in legenda chaldeeană, ca şi in cea indiană e scăpat omul prin intervenţia unui protector divin şi scapă cu el animale, plante şi cărţile sfinte.

4.Sacrificiile de mulţumire urmează in ambele legende-curcubeul şi pasarile care se reintorc la corabie.

5.in Hari-Purana, fraza ultimă se aseamănă cu pasajul din Geneză

6.in toată această carte (Hari-Purana) se observă o influenţă chaldeeană sau biblică.

Se poate afirma că atat Sâtapatha-Brăhmana, cat şi celelalte versiuni - mai cu deosebire Hari-Purana - au fost influentate in dezvoltarea lor de elemente semitice. Aceasta nu dovedeşte insă că n-au existat in India tradiţii autohtone diluviene.

Imaginea diluviana universala isi trage izvorul din perioada sumeriană, s-a transmis apoi la chaldeeni şi evrei şi a influenţat pe indieni. Majoritatea legendelor diluviene din cele cinci continente sunt autohtone. Sub forma in care le avem astăzi, insă, cateva-din ele nu mai păstrează puritatea originară, ci au fost influenţate de un izvor semit: cel biblic. Versiunile scrise pe care le cunoaştem, pun in valoare influentele semite: atat prin legenda biblică a lui Noe, cat şi prin mitul chaldeean al lui Ut-Napiştim şi al zeului Ea.

Această influenţă s-ar fi petrecut astfel:

Sumerienii au imprumutat tradiţia diluviului cuceritorilor lor semiţi, care se cunosc cu numele de accadieni. Cand aceştia i-au asimilat complet, dand naştere poporului chaldeean, şi cand cetatea Babilon a caştigat totala preponderenţă, legendele luate de la sumerieni nu s-au pierdut, ci au contribuit in bună parte la alcătuirea religiei chaldeene. Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică. Este cea mai veche scriere literară a umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. aparținând culturii sumero-babiloniene. S-a păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive și povestește faptele eroice ale legendarului rege al cetății Uruk. Poemul a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea. Potrivit mitului, la solicitările cetățenilor oprimați din Uruk, zeii le-au trimis acestora o creatură uriașă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca la luptă corp la corp pe regele Ghilgameș, care îi tiraniza și le necinstea fiicele. Dar Ghilgameș și Enkidu au devenit intr-un tarziu prieteni nedespărțiți. Cei doi au călătorit, au fost părtași la nenumărate aventuri, și-au dovedit eroismul și curajul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au adus faima peste mări și țări. Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu era atât de strânsă încât a deranjat divinitățile. Zeița Iștar, protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i despartă, ispitindu-l pe Ghilgameș cu declarații de iubire. Când însa acesta o respinge cu agresivitate și trufie, zeița se răzbună ucigându-i prietenul iubit. Regele se confruntă pentru întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei mai dragi ființe și cu implacabilul destin al oamenilor, supuși inevitabil morții. Neconsolat, puternicul Ghilgameș pleacă în căutarea nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de zei, în mod exceptional, unui singur om, înțeleptului Uta-napiștim, supraviețuitorul Marelui Potop, cu care divinitățile pedepsiseră omenirea. Tradiția despre Uta-napiștim se va regăsi mai târziu în Biblie în relatările despre Noe. Uta-napiștim îi dă lui Ghilgameș cheia accesului la nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nu va obține nemurirea, el eșuând la testul inițiatic la care fusese supus de zei. Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent este, resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el însuși. Cand Ghilgameş il intrebă care-i cauza vieţii sale veşnice, Ut- Napiştim ii răspunse povestind potopul. Cu toate că, in versiunea actuală a epopeii, această povestire işi are rostul ei, orientaliştii cred că la origine, ea era independentă de istorisirea vitejiilor lui Ghilgameş. Lucrul acesta nu e de mirare, cand cunoaştem cate elemente disparate au fost topite la un loc, pană să alcătuiască actuala epopee a lui Ghilgameş; şi, mai ales, de cand s-au descoperit versiunile sumeriene ale potopului, care n-au nici o legătură cu povestea lui Ghilgameş. Iată cele ce se povestesc lui Ghilgames de catre Ut-Napiştim, eroul cel nemuritor- poveste despre care se crede ca este adevaratul izvor al Potopului Biblic. “Sfatul zeilor hotărase să faca sa piara cetatea Şurippak, impreună cu tot neamul omenesc şi toate vieţuitoarele pămantului. Ea (sau Enkidu) nu putea călca făgăduinţa dată celorlalţi zei că nu va impărtăşi taina nici unui muritor şi, de aceea, mărturisi toate hotărarile unei trestii, indărătul căreia avusese grijă să cheme mai dinainte pe Ut-Napiştim. -Om din Şurippak, fiu al lui Ubara-Tutu, croieşte o casă, fă o corabie, lasă la o parte bogăţia, caută viaţa, dispreţuieşte bogăţia, mantuie viaţa, ia in corabie tot felul de seminţe de viaţă. Corabia ce trebuie să faci... dimensiunile ei să fie exact măsurate; trebuie să corespundă intre ele lungimea şi lăţimea... apă de băut, fă-i acoperiş-. Ea il mai sfătui să spună celorlalţi locuitori că părăseşte cetatea pentru că e urat de zeul Entil. Cinci zile plănui Ut-Napiştim şi apoi se apucă de lucru. Corabia era inaltă de 120 de coţi, avea şase etaje, fiecare cu cate nouă incăperi. Puse calţi intre scanduri şi apoi unse cu asfalt şi cu catran. Iar după ce a dat un ospăţ şi jertfe zeilor pentru bunul sfarşit al corăbiei, Ut-Napiştim incepu să şi-o populeze. -Luai in corabie toată familia şi neamul meu, animalele campului, fiarele campului...- Şase zile şi şase nopţi bătu potopul, iar in a şaptea zi ploaia incetă şi marea se linişti. Viaţa pierise pe pămant, iar Ut-Napiştim ingenunche şi mulţumi plangand zeilor de indurarea lor. După 12 zile un ostrov apăru, iar corabia se opri pe muntele Nisir. Ut-Napiştim aşteptă aici 7 zile: Cand veni a şaptea zi, lăsai afară o porumbiţă, ii dădui drumul: porumbiţa zbură şi veni inapoi. Lăsai afară o randunică, ii dădui drumul; randunica zbură şi veni inapoi; pentru că nu găsea unde să stea, se intoarse inapoi. Lăsai afară un corb, ii dădui drumul: corbul zbură, văzu că apa scade, găsi de mancare, racai, croncăni, nu se mai intoarse. Atunci lăsai afară tot ce era in corabie, către cele patru vanturi şi adusei jertfă de stropire pe varful muntelui. Şapte şi incă o dată şapte vase de... pusei, sub ele impraştiai trestie, lemn de cedru şi mirt. Ea intră in corabie, aduse pe Ut-Napiştim şi soţia sa, ii făcu să ingenunche, le atinse fruntea şi ii binecuvanta: "Mai inainte a fost Ut-Napiştim numai om, acum să fie Ut-Napiştim şi soţia sa asemenea nouă, zeilor. Să locuiască Ut-Napiştim departe, la revărsarea raurilor". Şi astfel ajunge Ut-Napiştim nemuritor şi vieţui in depărtare, la gura raurilor.” Asemănările cu potopul biblic sunt izbitoare şi ele conform datarii pot fi luate in consideratii a alcatui pe drept adevaratul izvor al imaginii diluviene traditionale.