sabato 14 maggio 2011

Simbolul focului



Simbolul focului este prin excelenţă unul din cele mai contradictorii. Gaston Bachelard afirma în Psihanaliza focului că „Tot ce se schimbă repede se explică prin foc. Acest element privilegiat poate fi «intim şi universal»” (Bachelard. G, Psihanaliza focului, Ed. Univers, Bucureşti. p. 35), focul „trăieşte” şi poate fi păstrat în adâncul sufletului. Îl imaginăm în ceea ce sălăşuieşte în profunzimile fiinţei prin sentimentul de iubire, se ascunde în materie şi se manifestă sub formă de ură sau răzbunare, fascinează şi domină. Este o plăcere sau o tortură, trezeşte frica sau respectul. Fiind un element complex, focul poate fi valorizat într-un dublu sens, de bine şi de rău, având atât origine divină cât şi demoniacă. „Este un zeu tutelar şi teribil, bun şi rău” Acest element primordial exprimă atât emoţia eliberatoare cât şi patima distructivă. Astfel, focul poate fi considerat o binecuvântare pentru oameni dar şi o pedeapsă a apocalipsului; reprezentând un simbol ambivalent, ni-l putem imagina că luminează în Paradis şi arde în Infern.
În literatura creştină, simbolul focului ocupă un loc privilegiat. Fiind considerat un pandant solar, focul, a fost asociat de-a lungul timpului cu imaginea demiurgului divin şi a fost des folosit ca simbol în scrierile religioase. Teologia situează alegoriile care fac referire la acest element mai presus de toate celelalte. Focul simbolizează unirea cu Dumnezeu şi transcendenţa naturii umane. Prin intermediul acestui element primordial îşi arătă Dumnezeu slava şi mărirea; atunci când i s-a aratat lui Moise, Yahve era înconjurat de foc. Vechiul Testament vorbeşte despre acest moment în care Dumnezeu i s-a aratat lui Moise pe muntele Sinai într-un tufiş arzând. Arhanghelul care i-a alungat pe Adam şi Eva din Paradis avea o sabie de foc. Duhul Sfânt s-a pogorât asupra apostolilor sub forma unor limbi de foc, limbile de foc ale Rusaliilor. Liturghia catolică a focului nou este celebrată în noaptea de Paşte. Domnul Iisus Hristos vorbeşte despre focul care nu se stinge, simbolul protecţiei divine, al bucuriei şi al fericirii, al adevăratei înţelepciuni. Focul reprezintă un element sacru, având ca principale atribute purificarea şi regenerarea, dar poate constitui şi instrumentul pedepsei şi al judecăţii lui Dumnezeu. Adeseori în scrierile creştine incendiile mistuie pedepsitor locurile necurate şi oamenii blestemaţi. Sodoma şi Gomora au fost acoperite de o ploaie de foc.
Focul este unul din semnele premergătoare care vestesc sosirea Domnului. In Evanghelia după Sfântul Ioan se spune că la sfârşitul lumii o ploaie de foc va coborî din cer distrugând totul.
Valenţa distructivă a focului comportă şi aspecte negative iar stăpânirea focului este echivalentă cu o practică diabolică. În Evul Mediu, pedepsirea divină a păcatelor cu blestemul focului veşnic şi simbolul Iadului reprezintă motive frecvent întâlnite în operele literare. Căderea de sus îi aparţine lui Lucifer, purtător al luminii cereşti aruncat în flăcările Iadului unde sălăşuieşte un foc care arde fără să se consume, un foc care exclude pentru totdeauna regenerarea. Din cauza fumului său, acest foc întunecă şi sufocă, arde şi mistuie, este un foc neîmblânzit, al mâiniei, al lăcomiei, trimis ca pedeapsă sau ca răzbunare. Acest foc neîmblânzit, nestăvilit care fumegă şi arde este diametral opus flăcării luminoase, simbol al purificării şi al iluminării spirituale. Focul din Infern a fost interpretat de psihanaliză ca fiind echivalentul intelectului aflat în stare de revoltă, reprezentând toate formele de regresiune psihică.
Se fac speculaţii diferite în funcţie de caracteristica polivalentă a focului, masculin-feminin. În general focul ceresc este considerat masculin deoarece este produs de fulger, în timp ce focul pământesc provenit din lava incandescentă este feminin.
Doctrina hindusă îi oferă focului o importanţa fundamentală, cuprinzând aspecte variate. Semnificaţia supranaturală a focului se întinde de la sufletele rătăcitoare până la spiritul divin Brahma care este asociat cu simbolul focului.
Anumite incinerări rituale au drept fundament acceptarea focului în calitate de mesager dinspre lumea celor vii către cea a morţilor. În ritualurile iniţiatice ale morţii şi reînvierii, focul se asociază cu principiul său antagonic, apa. Purificarea prin foc este considerată ca fiind complementară purificării prin apă. Purificarea prin foc reprezintă o purificare prin lumină şi adevăr, în timp ce purificarea prin apă este echivalentul purificării prin bunătate. Focul este motorul regenerării periodice. În limba sanscrită pur şi foc sunt un singur cuvânt. Sintagma „apă arsă” redă cel mai bine şi exprimă uniunea contrariilor care se efectuează în sânul pământului.

Este propusă o clasificare a tipurilor de foc: focul natural, nenatural şi focul împotriva naturii. Focul natural este corespondentul principiului masculin iar pentru a-l poseda este nevoie de multă abilitate pentru că acest foc este atât de concentrat încât fără o muncă stăruitoare nu poate fi pus în acţiune. Cel de-al doilea tip de foc, cel nenatural, este asociat cu principiul feminin pentru că nu este nevoie decât de un efort minor pentru a-l poseda. Principiul feminin al lucrurilor constituie un aspect de suprafaţă şi de învăluire, în timp ce principiul masculin este considerat a fi un centru de putere, activ şi brusc. Dintre cele două tipuri de foc, ipostaza elementului intim masculin reprezintă focul cel mai puternic. „Căldura feminină atacă lucrurile din afară, focul masculin le atacă dinăuntru, din inima esenţei.” (Bachelard G., op. cit., p. 98). Cel de-al treilea tip de foc, în viziunea lui Bachelard, este reprezentat de focul împotriva naturii, având astfel puterea de a distruge ceea ce natura a legat foarte puternic. Interesantă este şi remarca făcută de Bachelard în studiul său: „ceea ce a fost luminat de foc păstrează o culoare de neşters; ceea ce focul a mângâiat, iubit, adorat capată amintire, îşi pierde inocenţa.” (Ibidem, p. 30). Astfel, focul lasă în urma lui ceva corosiv care îi poartă urma atât de vie. Complementare acestui element primordial sunt şi simbolurile luminii, căldurii, salamandrei (expresie vie a focului), fumului, cenuşii, scânteilor şi flăcărilor. Lumina constituie un produs al focului, pentru că este degajată de acesta, precum dragostea se degajă din voinţa lui Dumnezeu. Ea este asociată cu naşterea vieţii însăşi. „Fiat lux!” Viaţa focului este compusă şi întreţinută de scântei, în timp ce flacăra reprezintă simbolul purificării prin foc şi al iluminării spirituale. Focul care fumegă este opusul flăcării luminoase. În China şi în Tibet fumul înalţă sufletul spre tărâmul celălalt iar aburul, ca un fum care se înalţă dintr-un corp neînsufleţit, reprezintă pentru alchimişti ieşirea sufletului din trup.
Simbolismul cenuşii rezultă în primul rând din faptul că ea are o valoare reziduală, aceasta reprezentând ceea ce rămâne în urma focului şi după stingerea lui. Din punct de vedere spiritual valoarea ei este nulă iar în viziunea escatologică cenuşa simbolizează lipsa de valoare, nulitatea asociată vieţii omeneşti: „Eu sunt pulbere şi cenuşă” (Facerea 18.27).
Salamandra a fost considerată focul însuşi, reprezentând ipostaza vie a acestuia. Anticii credeau că poate să trăiască în mijlocul focului fără să fie mistuită de el. Astfel simbolul salamandrei a fost prezent în iconografia medievală şi în alchimie. Pentru alchimişti ea este pandantul pietrei oprite la stadiul de roşu iar numele ei a fost dat focului care nu arde. Salamandra a fost blazonul regelui François I al Franţei, ca simbol al focului purificator, motoul acestuia fiind „Nutrisco et estingo” – Nutresc (binele) şi nărui (răul).

Nessun commento:

Posta un commento