In prag de sarbatoare sa ne amintim si de „Crăciunul Ursei”

 Dintre toate colindele noastre „Ursul” şi-a pierdut primul fastul original şi sensurile autentice, una din cauze constituind-o substituirea cu jocul de urşi dresaţi de către ţiganii ursari care a alterat până la distrugere datina străbună. Ceea ce este interesant şi demn de consemnat în satele în care s-a practicat colindul cu „Ursul”, începând din ziua de Crăciun până în ziua Anului Nou, este existenţa unui obicei unic în spaţiul carpato-dunărean. În noaptea de Crăciun se punea pe vatră o butură mare sau un trunchi gros, pentru „Crăciunul Ursei”; acest buştean era numit Creciun şi Crăciun şi provenea obligatoriu dintr-un stejar scorburos, cu credinţa că se arde stratul ursoaicei. Obiceiul ne aminteşte că la aromâni „În ajunul Colindei se pune la foc şi vestita butură numită babnic, care arde în fiecare zi până în ziua Bobotezei, când se stinge, ca şi tăciunii de la Ignat, cu apă botezată”, iar în legătură cu acest foc din noaptea de Crăciun, aromânii zic următoarele: „arde fóclu, că feată úrsa”.În satele în care s-a practicat ritualul arderii buşteanului numit Crăciunul Ursei sau Creciun ori Crăciun, s-a păstrat şi un mit străvechi al creaţiei: „După ce Dumnezeu a făcut ursul, acesta a furat o femeie pe care a dus-o în bârlogul lui din scorbura unui stejar uriaş, iar ea a fătat doi pui: un ursuleţ şi o fetiţă din care s-a înmulţit lumea”. La prima vedere mitul pare anacronic; Dumnezeu a creat lumea, a creat şi ursul; dar lumea s-a înmulţit după ce ursul a furat o femeie care a născut un ursuleţ şi o fetiţă din care s-a înmulţit omenirea; deci nu din Adam şi Eva. Cu siguranţă mitul zoolatric este mult mai vechi decât cel biblic, fiind alterat de creştinism, după ce Naşterea Domnului a fost suprapusă Crăciunului. Până atunci cu siguranţă crearea lumii era pusă pe seama Ursului-Dumnezeu care a trimis pe pământ un ursuleţ, pui după chipul şi asemănarea lui (sau chiar Dumnezeul-Urs, ca stăpân al pământului), făcându-i (sau făcându-şi) şi o femeie care să înmulţească lumea; oricum, lumea era creaţie a Dumnezeului-Urs.
Mitul creaţiei din pragul copilăriei umane a vânătorilor a fost combinat, în epoca nouă a pietrei, cu Magna Mater, noua zeitate a cultului fecundităţii şi fertilităţii; buşteanul pus pe foc în noaptea Crăciunului este numit Crăciunul Ursei, nu al Ursului. După ştiinţa noastră rămâne un mit unic în spaţiul indo-european; mitul indică şi faptul că limba veche din spaţiul românesc poate fi înţeleasă ca bază a limbilor indo-europene prin cuvântul mama. „Mater, . Cu siguranţă mama, format din prima silabă rostită repetat de prunc ma - ma, este cel mai vechi cuvânt pentru cea care dă viaţă din tot spaţiul indo-european.

„Zalmos” înseamnă la traci piele, blană, nu cum încearcă unii istorici să ne faca sa credem, că Zalmoxis s-ar traduce prin „urs”. Până aproape de zilele noastre ursul, a determinat pe moaşe ca imediat după naştere să aşeze pruncul pe o blană de urs sau să-l acopere cu aceasta; obiceiul a fost foarte răspândit în Ţara Moţilor, dar şi prin unele sate din nordul Argeşului şi Muşcelului; ori să-l ungă pe la încheieturi cu untură de urs. Aşa căpăta pruncul sănătate veşnică şi puterea Ursului-Dumnezeu. „Este adevărat că pielea diferitelor animale a fost un obiect de ritual în multe culte străvechi. S-ar putea ca la origine animalul însuşi să fie considerat un totem pe care credincioşii îl sacrificau cu scopul de a împărtăşi din divinitatea lui... S-ar putea astfel ca numele zeului «Zalmoxis» să fie în legătură cu practica străveche a vreunui ritual în care întrebuinţarea pielii de urs să fi fost un fapt obişnuit” Nu este exclus ca Moş Crăciun să fi fost o sărbătoare getică prilejuită de solstiţiul de iarnă, bineînţeles fără nici o legătură cu Saturnalia romană ori cu Sol Invictus. Aici avem în vedere nu numai vechimea autohtonului moş, moştenit doar de română şi albaneză, ci şi numele Crăciun a cărui etimologie a fost pusă aberant pe seama lat. creatio, -onis „naştere”. Originea getică se desprinde din ritualul arderii trunchiului numit Creciun sau Crăciun pentru Crăciunul Ursei care era ars, purificat prin foc, şi care nu lasă loc la nici un dubiu privind originea din fondul străvechi traco-illir păstrat în română, dar şi în albaneză: kërçuni „trunchi, buştean, butuc, butură”.

Sursa:

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=341&Itemid=118