Asmodeus (Aeshma-dev: spirit al judecatii)

Asmodeus (in persana Aeshma-dev: spirit al judecatii)

 spirit malefic al culturii persane, preluat de catre evrei ca diavol, deformand termenul in Ashmedai (distrugator). In cartea lui Tobias este prezentat ca un diavol ce actioneaza asupra uniunii conjugale, considerat fiind un demon al poftei. Sara s-a casatorit de sapte ori , dar spiritul cel rau Asmodeus i-ar fi omorat sotii , inainte de a se fi unit cu ei, dar pana la urma este ucis de ingerul Rafael. In Testamentul lui Solomon, el apare jumatate inger, jumatate om si se ocupa cu distrugerea armoniei matrimoniale sau cu distrugerea frumusetii tinerelor virgine. Armele lui sunt luxul si nebunia care le induce in orice creatura. In Ammud ha-Semali al cabalistului Mosè ben Solomon ben Shim’on di Burgos, el este al saptelea inger cazut, cel mai puternic al lumii infernale. In Goetia , prima carte Lemegeton a lui Arthur Edward Waite,  Asmodai este unul dintre cei 72 de comandanti de demoni, unul din cei 9 cu titlu de rege, comandand personal 72 de legiuni; atribuie Inelul Virtutiilor, invata aritmetica, geometria, astronomia si mestesugurile, raspunde la intrebari sincer, il face pe om invincibil, dezvaluie si pastreaza locatia comorilor. Atunci cand sunt invocati , apare ca un om cu trei capete (unul de vitel, unul de berbec, si unul de om), cu o coada de sarpe, picioare de gasca si respiratie de foc, stand pe un dragon si tinand in mana o sulita.

Festa della Primavera! Martisor/ La "Vecchia Dochia"/ Matronalia

Martisor/ Matronalia

Per il popolo romeno il giorno di primo marzo è legato all’usanza del “martisor” (diminutivo di “martie” - marzo). La tradizione dice che il tempo primaverile ed estivo sara proprio come quello del 1° marzo. Le credenze popolari dicono che chi indossa il “martisor” sarà fortunato e in salute. Il filo intrecciato simboleggia il legame tra l'uomo e la donna, l'unione di due forze opposte, ma complementari. Il “mărțișor” viene portato vicino al cuore, attaccato al vestito.

 La tradizione del Martisor risale dai tempi antichi. Gli scavi archeologici effettuati in Romania hanno evidenziato la presenza di antichi "mărțișor" risalenti a 8000 anni fa. Questi erano in realtà piccole pietre di fiume dipinti di bianco e rosso, legate insieme con un cordoncino e portate al collo. Più tardi, si appese una moneta d'oro o un medaglione, con una funzione protettiva. Nei tempi antichi, il “martisor” era fatto di due linee di lana, una bianca e una rossa o nera, come simbolo delle due stagioni principali – inverno ed estate; il 1° marzo era l'inizio di un anno nuovo, un momento in cui la gente aveva bisogno di proteggersi dagli spiriti maligni con l’aiuto di un amuleto.  

Il “martisor” si porta fino alla fioritura delle rose o dei ciliegi, ai cui rami sono poi appesi.  Questo simbolo della primavera, si confeziona con dei fili bianchi e rossi, di cotone o setta, intrecciati in un cordoncino che si lega a forma di otto. A questo cordoncino si appende un ciondolo portafortuna, notevole perché può assumere le più diverse forme simboliche (un tempo monetine d´oro o d´argento, ma anche fili di erba, germogli o fiori; oggi fiori, animaletti, cuoricini, eccetera). Oggi l´usanza consiste nel donare questo ciondolino con il suo fiocco bianco e rosso a tutte le donne, dalle nipoti alle nonne, come augurio di buona fortuna, amore e di buon inizio di primavera. Nel nord della Romania, in Moldavia e in Bucovina, la tradizione vuole che anche gli uomini ricevano questo simbolo primaverile. Chi l’ ha ricevuto lo deve portare attaccato al petto vicino al cuore. Il bello di questa festa è la gioia che si sente in tutte le vie delle città, che per l´occasione, già dai primi giorni di febbraio si riempiono di bancarelle, dove è messa in vendita una svariata scelta di martisoare di diverse forme e colori. Il colore rosso, quello del fuoco, del sangue e del sole, era attribuito alla vita, quindi alla donna. Invece il colore bianco, che richiama la trasparenza dell´acqua e il bianco delle nuvole, era specifico alla saggezza dell´uomo. Questi colori, che adesso ritroviamo nel cordoncino del martisor, esprimono il legame inseparabile dei due principi, come il continuo movimento della materia, il ciclo della natura, con tutte le sue forze vitali. Alcune ragazze giovani le indossavano fino alla fine di marzo, quando legavano ai rami il filo con una moneta rossa sperando che tutti i loro desideri si avverassero.  Sotto l’albero si metteva formaggio fresco, pane bianco e vino rosso. Si credeva che in questo modo la ragazza avrebbe avuto una faccia bianca come il latte e liscia come la rossa.

La tradizione ricorda dell’antica Matronalia, la festa romana celebrata dalle donne in onore del Principio di fecondita' e prosperita'. La ceremonia iniziava nel bosco sacro dove le matrone (nell'antica Roma, donna maritata di alto rango) facevano offrande al sacro tempio di Giunone Lucina. I festeggiamenti terminavano con i doni che i marito facevano alle loro moglie, doni di fiori selvatici che crescevano nei boschi e campi.

 In antica religione romana , il Matronalia (o Matronales Feriae ) era una festa celebra. Giunone Lucina , la dea del parto (" Juno che porta i bambini alla luce "), e della maternità ( mater è "madre" in latino ) e le donne in generale. Nell'originale calendario romano tradizionalmente pensato per essere stata stabilita da Romolo, era il primo giorno dell'anno. Come il primo giorno di marzo ( Martius ), il mese di Marte , era anche il Feriae Martis .

La data della festa è stata associata con la dedicazione di un tempio a Giunone Lucina sul colle Esquilino intorno al 268 aC, ed eventualmente anche una commemorazione della pace tra Romani e Sabini . In quel giorno, le donne partecipavano ai riti al tempio, anche se i dettagli non sono stati conservati; poi, a casa, le donne riceverono diversi doni dai loro mariti e figlie; gli uomini dovevano offrire preghiere per le loro mogli. Inoltre, le donne erano tenute a preparare un pasto per gli schiavi domestici (che avevano un giorno di assenza dal lavoro), come gli uomini romani fecevano quando festeggiavano i Saturnalia .

La "Vecchia Dochia"

La Santa Martire Evdochia è festeggiata il primo Marzo nel calendario ortodosso.  Lei è stata una donna che ha visuto durante l’imperatore Traiano, in Libano, e dopo una vita pienna di peccati, si è pentita di tutto quello che aveva fatto e ha deciso di cambiare il suo modo di essere ; ha lasciato tutta la sua fortuna ai povveri e  ha continuato a vivere in una monastero commettendo diversi miracoli. Alla fine è stata ucisa per la sua credenza  in Cristo con la spada.

Secondo una leggenda proveniente dai nostri antenati, i Traci , che abbitavano nella regione della Romania e in tutta la regione dei Balcani,   le giornate dal 1 al 9 marzo sono conosciute come "babe" cioè "vecchie" e rappresentano l'arrivo della primavera perché in questi 9 giorni la Baba Dochia, la "Vecchia Dochia", che porta l'inverno, inizia a togliersi i 9 cappotti, uno al giorno, cosi lasciando spazio al caldo primaverile.La tradizione dice che ogni persona può scegliere un giorno tra questi 9 e come sarà il tempo in quel giorno cosi sarà il suo modo di essere durante l'anno, altri dicono che addirittura il tempo del giorno scelto preveda la prosperità o la mancanza di essa.Cioè, se il tempo è bello, la persona sarà solare e di buon umore e tutto le andrà bene, invece se sarà una giornata nuvolosa, la persona sarà meno allegra e non tutto andrà a meraviglia. La neve e la piogia prevedono ricchezza.Ora ci sono 2 modi per scegliere il giorno, o a caso, o in base alla data di nascita.

Secondo alcuni fonti, Dochia era la figlia di Decebalo, il re dei Daci -  i nostri antenati – provenienti dai Traci come etruschi nel nord dell’ Italia. Quando l’Imperatore romano, Traiano era stato in Romania per conquistarla, ha visto Dochia e s’innamoro’. Mentre le dava la caccia, Dochia cercò rifugio sui monti Carpati insieme al suo gregge per evitare di sposarlo. Li’ , la Donna della montagna, impietosita dalla fanciula la trasformo insieme al suo gregge in un gruppo di rocce, che esistono ancora nelle montagne.

Inoltre, il primo Marzo non è solo la festa del martisor, ma anche di Dochia, un´antica divinità che muore il primo e rivive il 9 marzo (l´equinozio di primavera nel vecchio calendario popolare). Dochia ricorda la Grande madre Terra e può essere associata con Diana e Giunone dei Romani e con Era e Artemide dei Greci.

La leggenda dice che la vecchia Dochia fosse una cattiva suocera, che il primo giorno di marzo mandò sua nuora in montagna a raccogliere fragole. Per strada, la ragazza incontrò un vecchio che le diede un mucchio di fragole. Nel vedere i frutti, la vecchia Dochia credette che fosse arrivata la primavera. Così indossò le sue nove pellicce (dodici in Moldavia e Bucovina), prese le pecore e andò sulla montagna. Il tempo tiepido le fece togliere le pellicce, una ad una. Ma il freddo e la pioggia arrivarono d´improvviso e la vecchia, insieme alle sue pecore, fu trasformata in ghiaccio, che divenne poi roccia. Così si sarebbe formata la roccia chiamata Babele (le Vecchie) delle montagne Bucegi. La tradizione dice che la vecchia Dochia, che scuote le sue pellicce piene di pioggia o neve, sia tuttora responsabile del tempo pazzerello dell´inizio di marzo.

Si dice che Baba Dochia è stata punita da Gesù perché si portava male con la sua nuora.Per farle un dispetto,l'ha mandata al fiume,in un giorno molto freddo d'inverno,per lavare,fino a diventare bianco,un gomitolo di lana nero.Poiché la lana non diventava bianca e le sue mani sanguinavano dal freddo, Gesù o un angelo ha visto la sua sofferenza.Così gli ha offerto un fiore rosso per aiutarla a svolgere il compito dato.Tornata a casa con il gomitolo bianco,disse alla madre di suo marito quello che era successo.Dochia era scettica per la storia ascoltata. Pensava che i fiori vengono da un amante,e non da Gesù.Inoltre,la comparsa dei fiori in pieno inverno la face pensare alla primavera,la stagione favorevole per portare le pecore al pascolo.Per questo motivo, Baba Dochia ha lasciato la montagna, rinunciò ai suoi cappotti e divenne pietra.

In passato, in quel giorno non si lavorava, tutto questo perche  i nostri antenati avevano fiducia nei poteri soprannaturali della Dochia , che permetteva a tutti un anno pienno di gioia , senza malattie e molta fortuna. Il periodo tra il 1 ° e il 9 marzo è il momento in cui si celebra il cammino della vecchia.   Dochia sta compiendo il suo destino con il suo gregge, per andare verso la rinascita. L’aspetto instabile del tempo di questo periodo si ritiene essere dovuto alla sua natura capricciosa.

Obiceiuri de “neutralizare a echilibrului sacral”

Vestigiile acestei neutralizări a portantei sacrale excedentare le găsim peste tot în antropologie; James George Frazer (Creanga de aur) a dedicat un capitol separat Tabuurilor privind femeile în perioada menstruatiei si a nasterii: menstruatia, dar si nasterea, sunt resimtite ca „deschideri de porti", prin care intră în comunitate surse de suprasacralizare, motiv pentru care femeile ajunse în situatiile respective sunt izolate, de-teritorializate în raport cu spatiul comunitar si supuse unor interdictii care presupun dezagregare. După nastere, sau la terminarea ciclului, ele sunt reagregate, prin intermediul unor rituri de egalizare a functiei sacrale. în privinta nasterii, lucrurile par a fi, totusi, putin mai complicate, fiindcă prin eliberarea de sarcină, femeia aduce în comunitate o „suprasarcină sacrală", sub forma, evident, a unui copil.

Asocierea gemenilor cu negativitatea este prezentă în multe comunităti arhaice, unde nasterea gemenilor este resimtită ca un dezechilibru sacral care nu poate fi neutralizat, motiv pentru care, în multe comunităti arhaice, unul dintre cei doi gemeni este sacrificat. Un caz cu totul special apare în sacrificiile de primogenitură, episodul din Geneza 22, când Yahwe îi cere lui Avraam să-l sacrifice pe unicul său fiu, Isaac, fiind cel mai cunoscut. Morfologic, ritul corespunde unei coregrafii de exteritorializare: la indicatia lui Yahwe, Avraam călătoreste trei zile până la muntele unde se va săvârsi „arderea de tot", motivatia imediată fiind - asa cum bine se stie - verificarea tăriei de credintă pe care o are tatăl. Sub aspect ritualic, însă, sacrificiul de primogenitură -cunoscut la multe popoare - se explică prin credinta că suprasarcina  sacrală pe care o reprezintă primul născut nu poate fi neutralizată; el trebuie să dispară, în conditii de regulă ceremoniale, pentru ca familia - si, prin intermediul ei, întreaga comunitate - să se reechilibreze sacral. Inversul formulei este valabil pentru cutumele de succesiune: mostenirea îi revine, de regulă, tot primului născut (în timpuri mai noi, desigur, când el nu mai este eliminat sacrificial), fiindcă în fiinta lui se concentrează doza majoră de sacralitate a familiei. rostul primordial al sacrificiului, la nivelul unei comunităti arhaice, nu este acela de a tranzactiona o relatie cu divinul - prin intermediul unei ofrande, în schimbul căreia te astepti ca zeul să îti întoarcă anumite beneficii  , ci de a neutraliza dezechilibrul sacral al comunitătii respective. Ne aflăm, aici, în fata unei modificări de nuantă: miza sacrificiului nu se mai explică prin relatia de aservire fată de divin, ci prin economia intrinsecă de sacralitate a comunitătii respective. Formulând mai frapant lucrurile: prin intermediul unui sacrificiu, o comunitate se apără pe sine de un exces de sacralitate.

Putem întelege acest fenomen prin separarea - strict metodologică, bună doar pentru uzul demonstratiei de fată - a riturilor închise si a riturilor deschise care apar în economia de viată a unei comunităti. întelegem prin „rit închis" ansamblul riturilor de integrare a portantelor sacrale; dimpotrivă, „riturile deschise" sunt fenomene de decompresie, de eliberare de suprasarcină sacrală. plecarea cuiva la vânătoare, sosirea străinilor în comunitate, menstruatii, nasteri, decese etc.  produce la nivelul fiecărei comunităti - demonstrează Rene Girard - o continuă acumulare de sarcini sacrale excedentare („criza. sacrificială"), pentru a căror eliberare societatea „nu are timp" să astepte o dată anume, fiindcă până atunci functionarea sa sacrală s-ar perturba periculos. În consecintă, comunitatea respectivă improvizează, cu frenezie chiar, sacrificii si în afara perioadelor obisnuite de ofrande, pentru a se reechilibra sacral. Conditia acestor sacrificii neregulate este neutralitatea sacrală a victimei: de regulă, aceasta este aleatoriu aleasă, chiar prinsă la drumul mare, si încredintată mortii fără să fi purtat vreo vină anume. Ajungem în acest fel la morfologia „tapului ispăsitor", căreia acelasi Rene Girard îi va dedica - în afara paginilor din Violenta si sacrul - o carte separată: tapul ispăsitor . Ritul apare, de altfel, si în Vechiul Testament, în Leviticul 16, unde beneficiarul sacrificiului periodic de lustratie este demonul desertului, Azazel, într-un context cosmologic în care se sugerează că buna functionare a universului este „împărtită" între Divinitate si Azazel;  „Nenorocirea e fiica cutezărilor neîngăduite, la oamenii cuprinsi de o trufie vinovată, după ce casele lor s-au umplut de bunuri. Mai presus de toate stă măsura. Ceea ce trebuie să dorim e o bogătie neprimejdioasă, destulă pentru o minte înteleaptă."

“sărbătoarea inmormantarii”

O comunitate arhaică generează astfel de sărbători nu pentru a-i „bucura" pe membri săi, sau pentru a le întretine buna-dispozitie, ci pentru a izola simbolic - spatial si temporal - un exces de sacralitate care o amenintă si pentru a neutraliza acest surplus. Să luăm, de pildă, cazul unei înmormântări, asa cum ocunoastem noi din zilele noastre: oamenii se îmbracă frumos, mortul este si el pregătit, cu hainele sale cele mai bune, sunt orânduite bucatele, băutura, casa mortului devine, vremelnic, centrul comunitătii, toate acestea sugerând ex-temporalizare si exteritorializare. în Bucovina, , la Dorna Candrenilor, se intalnesc si alte aspecte, care tin tot de logica unei izolări intracomunitare prin intermediul „sărbătorii". în primul rând, chiar dacă decesul ajunge să fie cunoscut rapid în sat - lucru care, de obicei, se întâmplă -, nimeni nu merge la casa mortului până când familia acestuia nu termină preparativele de ex-teritorializare. La priveghi, un suflător în bucium anuntă, din afara gospodăriei, toate sosirile, pentru ca portanta sacrală a contactului cu casa mortului să se neutralizeze în patru zări. In biserică, există un moment dramatic - si, în mod paradoxal, violent sau chiar gălăgios - când copiii sunt îndemnati să desfacă pomul celui decedat, care e purtat tot timpul pe lângă sicriu. Se creează o busculadă, „sălbatică" în raport cu locul în care se desfăsoară actiunea - o biserică -, si „roadele" pomului - în cazul de fată bomboane, prăjituri, în general dulciuri - sunt smulse cu frenezie. Momentul demonstrează că orice rit funerar este, simultan, si un sacrificiu.

Ezoterism si nebunie in timpurile naziste

Ritualul de initiere avea loc in castelul din inima Germaniei naziste, Wewelsburg, ales de H.Himmler (al doilea om ca putere in Germania nazista) , ca sediu al ritualurilor celor de la SS.; in fata altarului se prezenta un colonel de la SS si un cuplu de adepti nazisti caruia i se inmana o spada de catre „preotul pagan”-simbol necesar pentru adeziunea la confraternitatea SS, apoi painea si sarea simbol al rasei germane pe care toti isi luau angajamentul s-o protejeze; se primea in timpul ritualului si o copie a „bibliei naziste”. Casatoria lor reprezenta un act implinit al dogmei naziste; prin astfel de ritualuri se credea ca se putea avea acces la acea energie ariana. In turnul nord al castelului Wewelsburg era asa numita “sala a generalilor” de la SS unde se desfasurau o  serie de practici specifice. Scopul general era sa se creeze un fel de Vatican , un centru spiritual al celui de-al 3-lea reich. Podeaua este inscriptionata cu simbolul „soarelui negru”- simbol cosmic al unei forte ce porneste explozia din centru. In subteran se gaseste insa  o sala si mai plina de mistere...o sala numita walhala (in mitologie era locul unde erau ingropati razboinicii morti in batalii ) unde aveau loc o serie de ritualuri funerare ale oficialilor SS morti in bombardamente, dar si ceremonii mai “deosebite”; corpurile celor morti erau arse si cenusa era pastrata in cripta castelului; 12 persoane imbracate in negru se intalneau cu Himmler aici. In momentul adeziunii, fiecaruia i se dadea si un inel, simbol al ordinii cavaleresti. Aceste ritualuri aveau ca scop sa induca supunerea, actiuni suportate de catre participant,  cu o limitare bine sugestionata in a  pune intrebari asupra a ce avea de executat; se credea ca datorita acestora se punea in functiune o energie ce era canalizata spre partea de nord, loc primordial al vietii pentru nazisti. Pentru Himmler., a fi neamt insemna "sa incarnezi " spiritul antic german.

Membri principali SS-Schule Haus Wewelsburg 

Heinrich Himmler

Manfred von Knobelsdorff (Comandant)

Siegfried Taubert (Comandant)

Karl Elstermann von Elster, Stabsführer ( inlocuit apoi de Paul Hübner)

Walter Muller, Hauptsturmführer

Josef "Pepi" Schneid, Hauptsturmführer

Walter Franzius, architect

Karl Lasch

dr. Hans-Peter de Courdes

dr. Berhard Frank, SS-Comandant Obersalzburg

dr. Heinrich Hagel, medic si Obersturmbannführer

Wilhelm Jordan

Elfriede Wippermann

Ideologia nazista crede in existenta in trecut a gigantilor arieni, astfel intoarcerea la paganism se facea prin intermediul diverselor acte ritualice pentru a accede acele forte din trecut.

Teoria ghetii cosmice a lui Hans Hoerbiger, fizician nazist, devine teoria cosmologica a statului si e dezvoltata ca urmare a rasismului manifestat fata de Einsten care se stia, era evreu. Ea sustinea ideea ca intreg universul a luat nastere in urma unui bloc de gheata ce s-a lovit de soare, creind in acest mod big-bang-ul.

 Se pun in act controlul asupra sexualitatii, casatoriei si a banilor cu scopul implementarii si dezvoltarii credintei in rasa ariana. Asfel se iau in vizor aspectele psiho-fizice ce se pliaza cel mai bine pe deontologia nazista si ce tin cont de faptul ca  noua rasa sa exprime aspectul cat mai apropiat zeilor tata arieni; nasterile au ca scop purificarea propriei rase. Acesta urma sa fie rezultatul a ceea ce se numea a fi “impreunarea selectiva.”

In mijlocul padurii din inima Germaniei se gasesc “pietrele externe”, asa numitele “stonehenge” ale nemtilor. Este vorba de o serie de 5 megaliti cu forma stranie, ce pentru nazisti alcatuiau un loc sacru folosit in scopul actelor ritualice pagane. Din 1935 incep practicile ritualice  prin aportul autointitulatului expert in paganismul arian Carl Maria von Vilihut, ex oficial al armatei cu multe sedinte in spitalul de psihiatrie. Era un nebun cu idei cu totul iesite din comun, acesta autoconsiderandu-se a fi reincarnarea regilor arieni, spunandu-i lui Himmler ca se poate intoarce in timp cu 10000 de ani si chiar cu 228.000 de ani astfel incat sa-si aminteasca reincarnarile sale cat si credintele din era paleoliticului, perioada guvernata de stravechii arieni si creaturile specifice acelor epoci. Astfel s-a pus in act prin ajutorul acestuia paganismul nazist cu diverse formule magice, ritualuri, rugaciuni…

Salutul  “Heil Hitler!”  avea ca semnificatie pentru nazisti atat  inlaturarea raului din Germania, cat si unul de vindecare.

“Riturile de trecere” Arnold van Gennep–initiere si semnificatie

„Riturile de separare" de lumea anterioară, spune Arnold van Gennep ,fac parte din categoria riturilor preliminare ale unei coregrafii de initiere.

Intregul scenariu al initierii cuprinde, în esentă, trei momente:

- separarea neofitului de identitatea naturală în care vietuise până atunci (riturile de dezagregare);

- revenirea în spatiul comunitătii (riturile de agregare, de reintegrare) prin proba sângelui - atunci când neofitul, „renăscut" ca identitate culturală, participă la uciderea animalului totemic al tribului

Initierea propriu-zisă, suportată într-un spatiu extracomunitar, comportă, cinci subfaze:

1) probele de andurantă, foarte dureroase, pe care le suportă neofitii;

2) „îngurgitarea" lor de către animalul totemic, adică trecerea prin „originile" comunitătii si regurgitarea lor ca „nou-născuti" ; moartea lor ca „om natural" si renasterea ca „individ cultural";

3) aflarea miturilor de origine ale comunitătii, care sunt de regulă adevăruri ezoterice, comunicate în conditii restrictive speciale;

4) imitarea mitului constitutiv al comunitătii, de obicei sub forma unei vânători a animalului totemic, la care iau parte toti initiatii, fiecare dintre ei trebuind să treacă „proba sângelui", a uciderii;

5) consumarea cărnii animalului vânat, sub forma unei mese ritualice ale cărei resturi se distrug – de obicei prin ardere -, pe motivul că ele sunt „contaminate" cu suprasarcini sacrale, care dacă ar fi duse în spatiul comunitar, ar dezechilibra sacral comunitatea respectivă;

Toate acestea - subliniază Freud - se petrec într-o fază premorală a umanitătii, si traduc raportul cel mai înspăimântător pe care îl poate avea cineva cu sacrul.. Cum se ajunge la morală, din unicitatea unui fapt premoral (crima totemică) ? Prin - arată Freud - serializarea retorică (sau ideologică, am spune noi azi) a crimei dintâi: zeii tineri, reuniti într-un „clan fratern" al cărui secret covârsitor este uciderea în comun a „Tatălui", prezintă crima ca fiind necesară pentru buna functionare ulterioară a lumii. In acest fel, crima totemică se transformă în rit, adică într-un fenomen de serializare exorcizantă: prezentând crima ca fiind „necesară", ba mai mult, sugerând că ea va fi periodic reiterată de acum încolo, pentru ca universul să „functioneze" cum se cuvine, fratii tineri exorcizează, spulberă spaima exercitată de către omor prin - spune Freud -«supunere retroactivă"; prin intermediul sacrificiului primordial, al fiilor răsculati împotriva tatălui, se înlocuieste paradigma paternă cu una fraternă, compusă din zeii generatiei secunde care iau parte la „crimă": „hoarda paternă - scrie Freud  - a fost înlocuită de clanul fratern, întemeiat pe legăturile de sânge.

Consecinta e că sacrul, în indiferent ce formă s-ar manifesta el, are o acceptiune duală în antropologie, în dezacord cu unilateralizarea cu care ne-a obisnuit mentalitate crestină: sacrul e benefic si malefic totodată, energetizează si maculează simultan, ceea ce îl obligă pe omul comunitătii arhaice să stea mereu la mijloc: nici prea departe de sursa sacrală ca atare, dar nici prea aproape, pentru a evita contaminarea negativă. Plecarea ca atare a vânătorului este precedată, de regulă, de rituri de „îmblânzire" a portantei sacrale a animalului care urmează să fie sacrificat. De regulă, acest lucru se produce prin intermediul unui simulacru anticipativ: conturul animalului este desenat pe nisip (în alte locuri se aduce o efigie a animalului respectiv, un dublet): acestea sunt în prealabil „îmblânzite" de către participantii la rit; se rostesc formule de „iertare", i se „explică" victimei motivele pentru care va fi sacrificată, etc. Apoi efigia sau conturul sunt întepate cu sulita, lovite cu săgeti sau incizate cu săbii, pentru ca puterea ostilă a animalului să fie neutralizată. După vânătoare, dacă aceasta s-a soldat cu un succes, ritul de lustrare (neutralizare a portantei sacrale excedentare) se petrece la granita exterioară a comunitătii, înainte ca lesul să fie introdus în perimetrul comunitar: el este „spălat" de energia sacrală suplimentară, si în acest fel dobândeste drept de liberă intrare în spatiul comunitar.

Orice asemenea rit - chiar si vânătoarea în aparentă anodină - e un fapt public: el este cunoscut de către toată lumea, se comunică în prealabil comunitătii. Nici un membru al vreunei comunităti arhaice nu pleacă „pe ascuns" la vânat, la adăpost de privirile eventual „invidioase" sau „frustrate" ale celorlalti; dimpotrivă,, el transformă actiunea sa într-un gest public, pentru ca în acest fel portanta sacrală excedentară a actiunii cinegetice să se neutralizeze. La celălalt capăt al actiunii, carnea animalului vânat se distribuie, în parte, zeilor, căpeteniei si unor familii din proximitate, de regulă rude: niciodată ea nu este consumată exclusiv de către cel care vânează. Toate acestea au ca substrat decretarea actiunii ca fapt public; dacă nu s-ar întâmpla asa, câtiva membri ai comunitătii -sau chiar comunitatea ca atare, luată în întregimea sa - ar resimti o anxietate sacrală: echilibrul de sacralitate a fost amenintat, perturbat, ceea ce impune gesturi compensative de neutralizzare.

Motivul copacului gemelar in cosmogonia scandinava

Spre deosebire de celelalte cosmogonii, cea din Edda pregăteste Creatia pentru moarte, care este adevărata ei finalitate, motiv pentru care cosmogonia scandinavă este aceea care le dă cititorilor cele mai multe „frisoane" metafizice. Yann Brekilien (La mythologie celtique. Editions Jean Picollec) aminteste în acest sens că în Mabinogi de Peredur (care va deveni Percevall), există un motiv al copacului gemelar, tăiat în două pe verticală, asociat lumii de dincolo, Sid: o parte a copacului arde până la temelii în timpul anului, devenind cenusă, pe când al doilea rămâne verde, analogia cu omul si cu vâscul, fiinta „eternă", post-ignică a stejarului, fiind evidentă.

miturile cosmogonice si sacrificiile sunt intercalate în structura integrativă a unui rit de initiere. Miturile cosmogonice le sunt relatate neofitilor după ce acestia trec cu succes probele de andurantă si depăsesc „proba întunericului" (sunt îngurgitati de către animalul totemic al tribului si regurgitati, ceea ce înseamnă, la nivelul primei secvente, distrugerea ca atare a corpului): abia în această fază ei dobândesc drepturi sacrale depline în cadrul comunitătii, fiind „consacrati" prin ascultarea miturilor. Sacrificiul intră în logica ritului de initiere prin actul de repetare a vânătorii primordiale, ceea ce presupune că fiecare nou initiat trebuie să ucidă, pentru a trece personal proba sângelui.Separarea de mamă a neofitului este înscenată în unele comunităti arhaice printr-un gest pe care nu îl găsim peste tot, dar este de o relevantă simbolică deosebită. învesmântată în haine cernite, mama îsi desface picioarele, neofitul plecând spre locul de initiere printre picioarele ei, în sensul invers nasterii. „Trecerea prin mamă" are rolul de prag, de loc de trecere între două identităti, cea naturală si cea culturală, ceea ce ne duce la cartea clasică a ritualisticii de initiere: lucrarea lui Arnold van Gennep, Riturile de trecere.