Edda – cosmogonia din N. Europei

Edda povesteste că, la începutul lumii, exista o pustietate devoratoare hivernală, Ginnungagap, din care a apărut uriasul de gheată Ymir, hrănit de vaca primordială Audhumbla. Aceasta, neavând ce mânca, lingea suprafata de gheată, dând la iveală într-o primă instantă suvite de păr, apoi un cap si un corp, si în acest fel s-a născut Buri, cel dintâi dintre zei. Acesta a avut un fiu, Bor, căsătorit cu uriasa Bestia, din acest mariaj născându-se cei trei frati Odhin (Woden, Wodan, Wotan), Vili si Ve. Ymir confirmă paradigma divinitătilor primordiale abuzive, amenintătoare, el dedându-se mereu la stricăciuni împreună cu ceata din ce în ce mai mare a uriasilor de gheată, pe care îi zămislise din sudoarea de la subsuori. Satuli de răutatea lui Ymir, Odhin, Vili si Ve se decid să îl înfrunte, îl ciopârtesc, si se folosesc de sângele lui pentru a-i îneca pe toti uriasii de gheată, cu exceptia lui Bergelmir si a sotiei sale, care izbutesc să fugă într-un trunchi de copac găurit, pentru a continua linia genetică a uriasilor hivernali; ei se asează la marginea lumii, continuă să împărtăsească ura împotriva zeilor grupati în jurul lui Odhin, si vor reapărea la sfârsitul lumii, Ragnarok, pentru a se răzbuna pentru dezmembrarea lui Ymir. In jurul uriasilor de gheată se strâng si o multime de pitici, a căror putere e coplesitoare; inamicitia lor pentru zei e notorie, adevărat fiind si faptul că acestia nu se prea aventurează în tinuturile locuite de către uriasi si pitici, preferând locuri mai sigure (dar nu întotdeauna foarte plăcute)... Cadavrul dezmembrat al lui Ymir este aruncat de către cei trei zei mari în Ginnungagap: carnea lui Ymir devine pământ, oasele lui devin munti, dintii si fălcile lui se transformă în stânci, sângele lui în râuri, mări si oceane, si teasta lui devine cerul, suspendat pe firmament de către patru pitici foarte puternici. Odată cu dezmembrarea lui Ymir, în lume creste copacul axial Yggdrasil (Yggdrasill, ambele ortografii apărând în Edda), un imens frasin cosmic. Frasinul este unul dintre cei doi copaci de foc ai mitologiei europene, celălalt fiind stejarul, care produce vâscul tăiat ceremonios de către druizi. Un alt frasin găsim în mitul vârstelor din Munci si Zile (Hesiod), unde semintia a treia, a luptătorilor stihiali din vârsta de aramă, care se căsăpesc între ei, este făurită tot din lemn de frasin, indiciu care trimite spre un străvechi cult dendrolatric. în partea de nord a Europei, la germani, celti si scandinavi, stejarul si frasinul intră într-un complex initiatic de transsubstantiere, analogia fiind dată de vâscul druizilor, conceput drept sufletul etern, „alb", vegetal al stejarului, ascuns de frunzisul opulent al acestuia atât timp cât stejarul este verde; odată ce „moare", însă, atunci când i se scutură frunzele, în pragul iernii, sufletul etern iese la iveală, conceptie care duce la un dualism pe care l-am găsit deja în dubletul soma - sema din orfism. în cazul Nordului, la mijloc se află focul, combustia ignică. Caesar (De Bello Gallico) adauga: trecând prin foc, fiind consumat de el, corpul dezmembrat al nordicului dă la iveală sufletul etern, atemporal, alb, pe care trupul doar îl „găzduieste", ecuatia apoteozei thanatice fiind vizibilă în două dezvoltări particulare: în observatia - făcută si în privinta dacilor (v. M. Eliade, De la Zaîmoxis la Genghis- Han, ed. rom. 1980), că nordicii nu se tem de moarte, aruncându-se exuberant în rugurile de sacrificiu, si în cultura funerară a dolmenelor din N-V Europei, unde oasele defunctului sunt consacrate – învelite fiind într-un lintoliu alb -abia după ce stau 7 ani sub pământ, timp în care învelisul de carne dispare cu totul.