“Riturile de trecere” Arnold van Gennep–initiere si semnificatie

„Riturile de separare" de lumea anterioară, spune Arnold van Gennep ,fac parte din categoria riturilor preliminare ale unei coregrafii de initiere.

Intregul scenariu al initierii cuprinde, în esentă, trei momente:

- separarea neofitului de identitatea naturală în care vietuise până atunci (riturile de dezagregare);

- revenirea în spatiul comunitătii (riturile de agregare, de reintegrare) prin proba sângelui - atunci când neofitul, „renăscut" ca identitate culturală, participă la uciderea animalului totemic al tribului

Initierea propriu-zisă, suportată într-un spatiu extracomunitar, comportă, cinci subfaze:

1) probele de andurantă, foarte dureroase, pe care le suportă neofitii;

2) „îngurgitarea" lor de către animalul totemic, adică trecerea prin „originile" comunitătii si regurgitarea lor ca „nou-născuti" ; moartea lor ca „om natural" si renasterea ca „individ cultural";

3) aflarea miturilor de origine ale comunitătii, care sunt de regulă adevăruri ezoterice, comunicate în conditii restrictive speciale;

4) imitarea mitului constitutiv al comunitătii, de obicei sub forma unei vânători a animalului totemic, la care iau parte toti initiatii, fiecare dintre ei trebuind să treacă „proba sângelui", a uciderii;

5) consumarea cărnii animalului vânat, sub forma unei mese ritualice ale cărei resturi se distrug – de obicei prin ardere -, pe motivul că ele sunt „contaminate" cu suprasarcini sacrale, care dacă ar fi duse în spatiul comunitar, ar dezechilibra sacral comunitatea respectivă;

Toate acestea - subliniază Freud - se petrec într-o fază premorală a umanitătii, si traduc raportul cel mai înspăimântător pe care îl poate avea cineva cu sacrul.. Cum se ajunge la morală, din unicitatea unui fapt premoral (crima totemică) ? Prin - arată Freud - serializarea retorică (sau ideologică, am spune noi azi) a crimei dintâi: zeii tineri, reuniti într-un „clan fratern" al cărui secret covârsitor este uciderea în comun a „Tatălui", prezintă crima ca fiind necesară pentru buna functionare ulterioară a lumii. In acest fel, crima totemică se transformă în rit, adică într-un fenomen de serializare exorcizantă: prezentând crima ca fiind „necesară", ba mai mult, sugerând că ea va fi periodic reiterată de acum încolo, pentru ca universul să „functioneze" cum se cuvine, fratii tineri exorcizează, spulberă spaima exercitată de către omor prin - spune Freud -«supunere retroactivă"; prin intermediul sacrificiului primordial, al fiilor răsculati împotriva tatălui, se înlocuieste paradigma paternă cu una fraternă, compusă din zeii generatiei secunde care iau parte la „crimă": „hoarda paternă - scrie Freud  - a fost înlocuită de clanul fratern, întemeiat pe legăturile de sânge.

Consecinta e că sacrul, în indiferent ce formă s-ar manifesta el, are o acceptiune duală în antropologie, în dezacord cu unilateralizarea cu care ne-a obisnuit mentalitate crestină: sacrul e benefic si malefic totodată, energetizează si maculează simultan, ceea ce îl obligă pe omul comunitătii arhaice să stea mereu la mijloc: nici prea departe de sursa sacrală ca atare, dar nici prea aproape, pentru a evita contaminarea negativă. Plecarea ca atare a vânătorului este precedată, de regulă, de rituri de „îmblânzire" a portantei sacrale a animalului care urmează să fie sacrificat. De regulă, acest lucru se produce prin intermediul unui simulacru anticipativ: conturul animalului este desenat pe nisip (în alte locuri se aduce o efigie a animalului respectiv, un dublet): acestea sunt în prealabil „îmblânzite" de către participantii la rit; se rostesc formule de „iertare", i se „explică" victimei motivele pentru care va fi sacrificată, etc. Apoi efigia sau conturul sunt întepate cu sulita, lovite cu săgeti sau incizate cu săbii, pentru ca puterea ostilă a animalului să fie neutralizată. După vânătoare, dacă aceasta s-a soldat cu un succes, ritul de lustrare (neutralizare a portantei sacrale excedentare) se petrece la granita exterioară a comunitătii, înainte ca lesul să fie introdus în perimetrul comunitar: el este „spălat" de energia sacrală suplimentară, si în acest fel dobândeste drept de liberă intrare în spatiul comunitar.

Orice asemenea rit - chiar si vânătoarea în aparentă anodină - e un fapt public: el este cunoscut de către toată lumea, se comunică în prealabil comunitătii. Nici un membru al vreunei comunităti arhaice nu pleacă „pe ascuns" la vânat, la adăpost de privirile eventual „invidioase" sau „frustrate" ale celorlalti; dimpotrivă,, el transformă actiunea sa într-un gest public, pentru ca în acest fel portanta sacrală excedentară a actiunii cinegetice să se neutralizeze. La celălalt capăt al actiunii, carnea animalului vânat se distribuie, în parte, zeilor, căpeteniei si unor familii din proximitate, de regulă rude: niciodată ea nu este consumată exclusiv de către cel care vânează. Toate acestea au ca substrat decretarea actiunii ca fapt public; dacă nu s-ar întâmpla asa, câtiva membri ai comunitătii -sau chiar comunitatea ca atare, luată în întregimea sa - ar resimti o anxietate sacrală: echilibrul de sacralitate a fost amenintat, perturbat, ceea ce impune gesturi compensative de neutralizzare.