Vestigiile acestei neutralizări a portantei sacrale excedentare le găsim peste tot în antropologie; James George Frazer
(Creanga de aur) a dedicat un capitol
separat Tabuurilor privind femeile în perioada menstruatiei si a nasterii: menstruatia,
dar si nasterea, sunt resimtite ca „deschideri de porti", prin care intră în comunitate surse de suprasacralizare, motiv pentru care femeile
ajunse în situatiile respective sunt
izolate, de-teritorializate în raport cu spatiul
comunitar si supuse unor interdictii care presupun dezagregare. După nastere, sau la terminarea ciclului, ele sunt reagregate,
prin intermediul unor rituri de egalizare a functiei sacrale. în privinta nasterii, lucrurile par a fi, totusi, putin mai complicate, fiindcă prin eliberarea de sarcină, femeia aduce în comunitate o „suprasarcină sacrală", sub forma,
evident, a unui copil.
Asocierea gemenilor cu negativitatea este prezentă în multe comunităti
arhaice, unde nasterea gemenilor este
resimtită ca un dezechilibru
sacral care nu poate fi neutralizat, motiv pentru care, în multe comunităti arhaice, unul dintre cei doi gemeni este sacrificat.
Un caz cu totul special apare în sacrificiile de primogenitură, episodul din Geneza 22, când Yahwe îi cere lui
Avraam să-l sacrifice pe unicul său fiu, Isaac, fiind cel mai cunoscut. Morfologic, ritul corespunde unei
coregrafii de exteritorializare: la indicatia
lui Yahwe, Avraam călătoreste trei zile până la muntele unde se va săvârsi „arderea de tot", motivatia imediată fiind
- asa cum bine se stie
- verificarea tăriei de credintă pe care o are tatăl.
Sub aspect ritualic, însă, sacrificiul de
primogenitură
-cunoscut la multe popoare - se explică prin credinta
că suprasarcina sacrală pe care o reprezintă primul
născut nu poate fi neutralizată; el trebuie să dispară, în conditii
de regulă
ceremoniale, pentru ca familia - si, prin intermediul ei, întreaga comunitate - să se reechilibreze sacral. Inversul formulei este
valabil pentru cutumele de succesiune: mostenirea
îi revine, de regulă, tot primului născut (în timpuri mai noi, desigur, când el nu mai este
eliminat sacrificial), fiindcă în fiinta lui se concentrează doza majoră de sacralitate a
familiei. rostul primordial al sacrificiului, la nivelul unei comunităti arhaice, nu este acela de a tranzactiona o relatie
cu divinul - prin intermediul unei ofrande, în schimbul căreia te astepti ca zeul să îti întoarcă anumite
beneficii , ci de a neutraliza dezechilibrul sacral al comunitătii respective. Ne aflăm, aici, în fata unei modificări de nuantă:
miza sacrificiului nu se mai explică prin
relatia de aservire fată de
divin, ci prin economia intrinsecă de
sacralitate a comunitătii respective. Formulând
mai frapant lucrurile: prin intermediul unui sacrificiu, o comunitate se apără pe sine de un exces de
sacralitate.
Putem întelege
acest fenomen prin separarea - strict metodologică, bună
doar pentru uzul demonstratiei de fată -
a riturilor închise si a riturilor deschise care
apar în economia de viată a unei comunităti. întelegem prin „rit închis"
ansamblul riturilor de integrare a portantelor sacrale; dimpotrivă, „riturile deschise" sunt fenomene de
decompresie, de eliberare de suprasarcină sacrală. plecarea cuiva la vânătoare, sosirea străinilor în comunitate, menstruatii, nasteri, decese etc. produce la nivelul fiecărei comunităti - demonstrează Rene
Girard - o continuă acumulare de sarcini
sacrale excedentare („criza. sacrificială"),
pentru a căror eliberare societatea „nu are timp" să astepte o dată anume, fiindcă până atunci functionarea
sa sacrală
s-ar perturba periculos. În consecintă, comunitatea respectivă improvizează, cu frenezie chiar, sacrificii
si în afara perioadelor obisnuite de ofrande, pentru a se reechilibra sacral.
Conditia acestor sacrificii neregulate este neutralitatea
sacrală
a victimei: de regulă, aceasta este aleatoriu aleasă, chiar prinsă la
drumul mare, si încredintată mortii fără să fi purtat vreo vină anume.
Ajungem în acest fel la morfologia „tapului
ispăsitor", căreia
acelasi Rene Girard îi va dedica - în afara paginilor din Violenta si sacrul - o carte
separată: tapul ispăsitor . Ritul apare, de altfel, si în Vechiul Testament, în Leviticul 16, unde beneficiarul
sacrificiului periodic de lustratie
este demonul desertului, Azazel, într-un
context cosmologic în care se sugerează că buna functionare
a universului este „împărtită" între Divinitate si Azazel; „Nenorocirea e fiica cutezărilor neîngăduite,
la oamenii cuprinsi de o trufie vinovată, după ce casele lor s-au
umplut de bunuri. Mai presus de toate stă măsura. Ceea ce trebuie să dorim e o bogătie neprimejdioasă, destulă pentru
o minte înteleaptă."
Nessun commento:
Posta un commento