În cadrul mentalităţii tradiţionale româneşti, numeroase surse ne
dau o imagine bogată atât asupra morţii cât şi a traseului sufletului şi a
lumii de dincolo.
Moartea este văzută, de regulă, ca o „babă hâdă şi urâtă şi
slabă”. Totuşi, moartea este o etapă prin care trece orice fiinţă vie, şi, prin
urmare, trebuie acceptată. Fenomenul morţii este prefigurat de o serie de
„semne”: trosnetul grinzilor, căderea icoanelor din perete, cântecul „cocoşesc”
al găinii, etc. Uşurinţa sau, dimpotrivă, greutatea cu care sufletul iese din
trup depinde de gradul de moralitate al muribundului. Un copil, de pildă, fără păcate, poate
vedea chiar Paradisul pe patul de moarte, iar trecerea lui în lumea cealaltă
este uşoară:
„Moartea la om vine în toate felurile; la copii vine aşa senină,
cu frumusaţă. Uite, când a murit un frate mai mic al mamei, copilu’ să tot uita
în sus, pă părete. Şi l-a întrebat atunci ce vede? Da el a răspuns: uite mamă
un porumb al frumos şi o grădină cu flori. Mama bătrână nu vedea nimic, da copilu’
vedea”
Pentru ca trecerea să fie benefică sufletului, este nevoie ca
imediat după deces să se aprindă o lumânare, pentru ca sufletul să aibă lumină
pe drumul spre Rai:
„Poporul dă celui ce moare o lumină de ceară în mână, aprinsă,
care se crede că dacă i-ar lipsi din mână, la ieşirea sufletului, ar fi o mare
nenorocire, căci sufletul ar rămânea pe întuneric şi nu şi-ar putea afla calea
ce duce spre rai”.
Alături de lumânare, în mâna sau gura decedatului se pune unul sau
mai mulţi bani, pentru a putea plăti vămile ce le are de trecut spre lumea de
dincolo:
„La români, banul pentru plata luntraşului se pune în gură sau
între degete. Luntraşul trece sufletul peste un râu lat, care desparte cele
două lumi”;
„La mort se leagă o para la degetul mijlociu, ca să aibă cu ce
plăti cele nouă vămi”
Odată ieşit din trup, se credea că sufletul se aşează lângă uşa
casei, la streaşină, la fereastră, sau se plimbă prin locurile în care a trăit.
Perioada acesta de stare ambiguă, între lumea morţilor şi lumea viilor, dura,
de obicei trei zile, până la înmormântare, unele surse mergând, însă, până la
40 de zile:
„Sufletul mortului şade în uşa casei până pleacă la biserică, şi
de aceea se pune pânza în streaşina casei”;
„Sufletul mortului şade în streaşina casei până la trei zile, când
se mătură”
„Sufletul omului mort şade 40 de zile în streaşina casei”;
„Se crede că sufletul mortului, până ce n-a tras clopotele, stă
încă pe pământ şi mortul aude toate câte vorbesc în casă”
„În locul unde a murit
cineva, în trei nopţi se pune o strachină cu apă, pentru ca să beie sufletul
mortului, care vine acolo până la trei zile după îngropare”;
„Sufletul mortului umblă 6 săptămâni prin toate locurile pe unde a
umblat el cât a trăit şi apoi se duce la locul unde e ursat”
„Sufletul, după ce a ieşit din om, şade într-un ungher al casei şi
acolo aşteaptă până ce scoate mortul afară, apoi iese şi el cu acesta din casă
şi, după ce-l petrece la mormânt şi vede cum îl pun în groapă, se înalţă la
cer”
„Omul, după ce moare, îngerul îi poartă sufletul prin toate
locurile pe unde a umblat cu trupul; după aceea se întoarce acasă şi se pune pe
streaşină, unde şade trei zile; în timpul acesta venindu-i sete, zice
îngerului: ”Vai, îngere, mult îmi este sete”. Îngerul îi răspunde: „Du-te în
casă şi bea apă”. Sufletul se duce, dar îndată iese afară şi spune îngerului:
„N-am băut, căci mi s-a făcut mare scârbă văzând acolo un hoit mare”. (Acel
hoit e corpul lui) Atunci îngerul îi zice: „Vezi, în trupul acela ţi-ai făcut
tu veacul, şi abia acum ai ieşit din el”. De acest răspuns, sufletul este mai
mult mâhnit”.
Nessun commento:
Posta un commento