sărbători si obiceiuri celtice

Dis Pater, asa cum am specificat  in articolul precedent, este Bile, a carui rădăcina bel, înseamnă „a muri". De bel se leagă marea sărbătoare celtică Beltain, de la 1 mai, sărbătoare dominată de o simbolistică ritualică a transsubstantierii prin foc. Cu acest prilej, druizii aprindeau două mari focuri, trecând toate vitele prin pasajul dintre ele, din convingerea că astfel ele vor fi fertile în anul „verde" care vine, si vor scăpa de boli.  în esentă, e vorba de o sărbătoare resurectionară, de întâmpinare a vegetatiei, legată de forta de lustratie a focului: „toate sărbătorile din calendarul celtic erau în esentă sărbători ale focului, druizii fiind puternic legati de o magie a focului." nu poate fi uitat că Beltain marca sfârsitul semestrului nocturn la celti, unde calendarul era împărtit în două, o jumătate de an fiind dedicată zilei, luminii, iar cealaltă jumătate, noptii, întunericului.

Prin traditie, exegeza celtică admite două sărbători calendaristice mari, Lughnasa (dedicată marelui zeu Lug) la 1 august, ca sărbătoare a primei recolte, si Beltain, la 1 mai, ca sărbătoare ignică a emergentei vegetatiei. Făcând un simplu calcul, ajungem la concluzia că între ele nu sunt 6 luni, ceea ce duce la o asimetrie calendaristică. Prin urmare, trebuie să facem calculul pornind de la sărbătoarea Samain, la 1 noiembrie, considerată începutul Noului An la celti. Era momentul în care zeii „se jucau cu oamenii", întinzându-le diferite curse, dar era si momentul în care oamenii puteau trece în lumea de dincolo, prin portile vremelnic deschise, întreprinderea fiind extrem de periculoasă si cu consecinte nefaste. Dincolo de toate aceste detalii, ceea ce trebuie să remarcăm este că începutul Anului Nou (Samain, 1 nov.) marchează la celti intrarea în întunericul solar, intrarea în noapte. Continuând logic ecuatia, ajungem la concluzia că sărbătoarea orgiilor de foc, Beltain, de la 1 mai (6 luni după Samain) indică nasterea luminii, a zilei din noapte, prin intermediul „pragului" de purificare pe care îl reprezintă focul. Astfel, ajungem la triada sintetică si anume că ceea ce avem în ritul initiatic celtic este progresia negru -foc - alb, corespunzătoare transmigratiei sufletelor, în care, după Caesar, druizii credeau: „în primul rând, druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul; după ei, această credintă e un foarte bun stimulent , deoarece înlătură teama de moarte." (De Bello Gallico) Ritul trecerii prin foc a fost consemnat foarte devreme, de către Caesar: „întregul neam al gallilor este foarte superstitios. De aceea, cei atinsi de boli prea grave sau cei care trăiesc în mijlocul luptelor si al primejdiilor jertfesc sau promit că vor jertfi oameni. La aceste sacrificii se servesc de ajutorul druizilor. Ei cred că nu pot îndupleca vointa zeilor decât dacă oferă o viată omenească în schimbul altei vieti omenesti. Si pentru binele obstesc obisnuiesc asemenea sacrificii. Unele triburi au un fel de manechine de o mărime colosală, împletite din nuiele, în interiorul cărora pun oameni vii; manechinelor li se dă foc si oamenii mor învăluiti în flăcări."

Admiratia lui Tacit pentru femeile germane e binecunoscută. „... femeile germane  trăiesc îngrădite-n curătia lor, nestricate de momelile petrecerilor si de atâtările ospetelor. Să-si trimită-ntaină scrisori de dragoste, nu stiu  nici bărbatii, nici femeile." Ca o consecintă, femeile de aici nu prea calcă pe de lături, si atunci când îndrăznesc s-o facă, se compromit comunitar pentru totdeauna: „La un popor asa mare, preacurviile sunt foarte putine si pedeapsa lor, lăsată-n seama bărbatului, se dă pe loc: cu părul tăiat si-n pielea goală bărbatul o alungă pe femeie din casă, sub ochii rudelor, si-o poartă-n bătăi prin tot satul. Căci femeia desfrânată n-are nici o iertare; ea nu-si poate găsi bărbat nici cu frumusetea, nici cu tineretea, nici cu averea. Acolo nimeni nu ia în glumă păcatele si a strica pe altul ori a se lăsa stricat nu se cheamă a se da după lume."adauga: fetele se căsătoresc târziu, dar temeinic, căsătoria e sacrosantă, bărbatii sunt strict monogami, iar sotiile îsi urmează bărbatii peste tot, chiar si în războaie, socotind că e dedatoria lor să împărtăsească cu ei atât  bucuriile clipelor mărunte ale vietii, cât si drama sau teama celor cu adevărat importante. Motivele nu sunt doar sociale, ci sacrale: „Germanii mai cred că femeile au în ele ceva sfânt si profetic si nici nu le dispretuiesc sfaturile, nici le nesocotesc răspunsurile."

Inmormântarea este interpretată ca o regresie în Marea Zeită Mamă, de unde începe si fericirea „albă" de după moarte, celebrată prin incinerare târzie (trecere prin foc). Obiceiul funerar al celtilor presupune - povesteste Brekilien -„consumarea" integrală a trupului de după moarte, prin putrezire: initial, cadavrul este închis într-un dolmen, unde este tinut sapte ani, pentru a putrezi integral. Apoi oasele sunt decopertate, purificate prin foc, „albite" prin pisare, moment în care se consideră că balastul corporal a fost distrus în suficientă măsură pentru ca sufletul să se poată desprinde de el. în acest ritual de regresie thanatică, o semnificatie aparte are numele marii zeite, Danu (Ana sau Commana), echivalată cu uterul feminin care permite o regresie inversă nasterii: ea va da, în timp, zeita Gwen („cea albă"), cu trei sâni, pentru a-si alăpta copiii, cei trei „corbi albi".De simbolistica specială, initiatică a „corbului alb" se leagă – remarcă si druidicul Jean Markale - numele marelui zeu Lug, asociat luminii albe si corbului alb. Yann Brekilien explică si logica teogonică prin care „corbul negru" se transformă aici în „corb alb", deoarece corbul era, la celti, pasărea consacrată zeului luminii Lug. Bunicul dinspre mamă al lui Lug fusese Balor, „corbul" (zeul) negru al adâncurilor din tinutul Fomoîre, pe care „oamenii zeitei Dana" (Tuatha De Dannan) au trebuit să îl înfrunte, trecându-l printr-un pârjol de foc. Balor va da Balaurul din credintele noastre (pe o linie genetică de provenientă celtică). Toată logica initiatică a transformării „corbului negru" în „corb alb" prin intermediul trecerii prin foc îsi găseste explicatia în eschatologia celtică, moartea fiind asociată unui tărâm insular paradisiac, sustras suferintei si mortii (Sidh), unde oamenii erau asteptati după ce-si vor fi consumat „lantul" de pământ al întrupării. Sidh e format din Tir na n-Og (Tărâmul tineretii vesnice), Mag Melă (Câmpia plăcerii) si Tir na m-Ban (Tărâmul femeilor frumoase). Se întelege de la sine de ce râdeau descătusat celtii, atunci când erau urcati în manechinele de lemn, pentru a fi încredintati focului.